Victor Cobuz | O panoramă a ficțiunii românești în 2024 (I)

Ficțiunea românească în anul editorial 2024

Dacă comparăm bilanțurile literare de la începutul anilor 2010 cu cele din ultimii patru-cinci ani, putem observa cu ușurință cât de mult s-a transformat peisajul editorial autohton. Se publică anual un număr mai mare de titluri de proză, poezie și nonficțiune semnate de autori români, oferta de carte fiind astăzi mult mai variată și mai atractivă pentru un public mai larg decât cel deja fidel literaturii române contemporane. Faptul că editurile au început să includă din ce în ce mai multe cărți de literatură română în portofoliile lor este și un semn că scriitorii le-au câștigat încrederea și că cititorii sunt mai dispuși să le cumpere cărțile. Într-adevăr, marele câștig al ultimului deceniu a fost creșterea mediei literaturii române, dublată și de o diversificare tematică – care ar putea fi totuși și mai mare. Așadar, nu avem parte doar de vârfuri și de rateuri, ci și de cărți care, deși nu strălucesc, fie sunt bine construite sau convingătoare stilistic, fie ating subiecte prea puțin vizate de scriitorii contemporani.

Din acest punct de vedere, 2024 se ridică la standardul impus de producția editorială a ultimului deceniu. Au apărut și în acest an destule cărți reușite și interesante, care merită atenția cititorilor și a criticii. Am scris în revista Observator cultural deja de ce ceea ce numesc eu nonficțiunea mainstream a avut parte de un an strălucit, nu o să mai insist. De asemenea, a fost o perioadă echilibrată și pentru poezia românească, care s-a bucurat de un an cu multe debuturi și cu câteva volume valoroase semnate de poeți cu experiență. Din păcate, proza anului 2024 nu impresionează. Trecând peste faptul că numărul romanelor și a colecțiilor de povestiri este mai mic decât cel din ultimii doi ani, nici calitatea lor nu este una extraordinară. Cu câteva excepții, volumele de proză din 2024 au un aer de conformism, de precauție față de încercarea unor formule sau teme noi.

E posibil ca proza română să intre într-o perioadă de căutări și reconfigurări, nu putem decât să intuim, vremea concluziilor e departe. Cert e că și activitatea colecțiilor de proză română contemporană par să indice anumite restructurări ale peisajului prozei autohtone. Editura Polirom încă ține capul de afiș cu „Ego.Proză”, care a sărbătorit 20 de ani de existență în 2024, și cu „Fiction.Ltd”, iar „Biografii romanțate” se impune ca una dintre principalele serii de ficțiune de gen din mainstreamul editorial românesc. Chiar și așa, se simte și la „Ego.Proză” o ușoară oboseală, senzația e că această colecție și-a mai pierdut din forța de reînnoire care a consacrat-o. Concurența cea mai puternică a fost făcută de colecția „Autori români” a Editurii Trei, unde au apărut printre cele mai importante romane ale anului. După ce a devenit un imprint al editurii Nemira, „n’autor” s-a ramificat în mai multe colecții „n’autor ficțiune”, „n’autor non-ficțiune” și, mai nou, „n’autor de colecție”. Astfel, „n’autor ficțiune” a avut un an decent, păstrând ritmul și numărul titlurilor publicate. Același lucru putem să-l afirmăm și despre colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani” a editurii Humanitas. În cele din urmă, Litera propune un nou proiect editorial, sub coordonarea lui Cosmin Perța, colecția de proză „Pantazi” (dublată de una de eseistică, „Perspektiv”), care a avut parte de un început bun și destul de echilibrat.

În retrospectiva pe care o realizez acum pentru blogul librăriilor Cărturești, voi trece prin grosul cărților de ficțiune românești din 2024, în două episoade, cel pe care-l citiți acum, dedicat prozei scurte, și unul viitor, despre roman. O selecție critică a fost realizată, deoarece nu includ toate volumele ce au primit un cod ISBN și care poartă etichete ca „proză scurtă”, „povestiri”, „nuvele” sau „roman”, însă nu e chiar o selecție la sânge, în care au rămas doar cărțile pe care le consider eu ca fiind vârfurile anului. Am inclus aici acele volume pe care le consider izbutite estetic sau relevante tematic sau ideologic pentru a oferi o imagine despre ficțiunea românească în 2024. Îmi asum eventualele omisiuni și inadvertențe ce țin poate și de gust (oricât încerc să-l stabilesc și să-i contrapun diferite argumente literare și extratextuale în judecățile pe care le emit), nu doar de lipsa timpului sau al accesului la anumite titluri.

Proza scurtă românească în 2024

În ceea ce privește proza scurtă, 2024 a fost un an al consacraților, al maturității literare, al revenirilor în genul scurt și prea puțin al debuturilor, al noutății, al încercărilor de reîmprospătare – observații valabile, într-o anumită măsură, și în cazul romanului. Ce-i drept, scena prozei scurte autohtone este mult mai complexă decât era acum zece ani, de exemplu, iar schimbarea cea mai puternică ține de faptul că genul scurt nu mai depinde de volumele publicate la editurile principale. După cum notam și anul trecut, au devenit foarte importante platformele online care publică proză scurtă. Lipsite de presiunea comercială a cărților propriu-zise, aceste site-uri aduc împreună autori diferiți din punct de vedere al experienței literare, al stilului și al formulelor întrebuințate, precum și al intereselor. Inovația, experimentul și eventuala schimbare par să-și aibă începutul în astfel de incubatoare digitale, ca mai apoi să fie consfințite în volume de autor. În 2024, cele mai relevante platforme au fost Nesemnate, care și prin jocul ghicirii autorului povestirii săptămânale atrage curioșii și își ține aproape publicul, și Cod de poveste, care s-a concentrat pe concursuri periodice, cu o anumită temă, din care selectează aproximativ 15 texte, publicându-le pe rând, săptămână de săptămână. Din păcate, Laconic pare că s-a cam stins, dar sperăm să revină în forță. Aș mai aminti aici și revistele literare care găzduiesc proză scurtă și dintre acestea se remarcă Revista de povestiri și Familia, care a avut chiar un număr triplu (7-9/2024) ce poate fi citit și ca o antologie de proză – poartă și titlul de „Box Office. Proza” –, având în vedere numărul mare de povestiri incluse aici.

După cum spuneam, proza scurtă a fost dominată de reîntoarcerea unor scriitori cu experiență cu o nouă colecție de povestiri. Mă refer aici la Ana Maria Sandu și la Bogdan Răileanu, ambii publicând ultimul lor volum de proză scurtă în 2017, Pereți subțiri (Editura Polirom), respectiv Tot spațiul dintre gândurile mele (Editura Polirom) – debutul în volum al lui Bogdan Răileanu. Semnificativă este și reîntoarcerea la proză a Magdei Cârneci, la 13 ani de la lansarea celebrului ei roman FEM (Editura Cartea Românească).

Deși a debutat cu proză scurtă și a mai publicat sporadic în revistele de profil, Bogdan Răileanu a persistat în zona romanului, cu reușite clare – Teoria apropierii (Editura Humanitas, 2019). Așteptam cu mult interes o nouă colecție de povestiri semnată de Bogdan Răileanu, curios de cum va arăta proza sa scurtă după periplul prin scrierea de romane. Ce pot să zic din start e că Picioare de lotus (Editura Polirom) nu dezamăgește, confirmând că autorul este unul dintre cei mai pricepuți scriitorii ai celei mai recente promoții de prozatori din literatura română. Apoi, ca și în textele din volumul de debut, Bogdan Răileanu își construiește situațiile și personajele cu ironie fină, pornit să scoată la lumină ipocrizia umană. Ce este diferit în noile povestiri este o notă puternică de pesimism pe care o resimțim pe parcursul întregului volum. Majoritatea protagoniștilor trec prin diferite crize existențiale, cauzate în principal de lipsa unui orizont clar și încurajator al vieții lor. De la criza vârstei de mijloc a unor bărbați din middle class la viitorul fără perspective al unui fost pușcăriaș, Picioare de lotus surprinde prin amestecul de empatie și ironie prin care sunt înfățișate personajele.

Deși mi se pare în continuare că Pereți subțiri este cel mai memorabil volum al Anei Maria Sandu, povestirile din Salvatorii (Editura Polirom) sunt cel puțin la nivelul celor din precedenta carte de proză scurtă. Scriitoarea și-a rafinat stilul, nararea este bine mânuită, iar informația epică este concentrată – fără să cadă într-un minimalism inexpresiv. Salvatorii este o carte despre singurătate, fiecare dintre cele șase povestiri având în centrul lor o relație atipică. Cu un fin simț al observației, Ana Maria Sandu cartografiază distanțele și apropierile dintre oameni.

Scrise de-a lungul a zece ani, povestirile din Scurte scenarii inițiatice (Polirom) de Magda Cârneci surprind, la rândul lor, o relație de cuplu. Premisa cărții este schimbul de povești dintre Daniel și Mina, în care cei doi relatează câte o experiență ce sfidează limitele realității, de la vise la halucinații. Fiecare proză este o încercare a personajelor – și prin ele, a autoarei – de a depăși imediatul și cotidianul.

Ce văd păsările (Editura Polirom) de Iulia Gherasim este cel mai bun debut în proză – compar aici și debuturile cu roman! – din 2024, carte care se poate măsura cu cele descrise anterior. Firul roșu al povestirilor din acest volum este tema familiei destrămate și, complementar, cea a cuplurilor în disoluție. Iulia Gherasim explorează pozițiile în care se regăsesc femeile în aceste situații, de la fiica care trebuie să trăiască cu ideea că tatăl ei are o nouă familie până la „cealaltă femeie” în brațele căreia se refugiază bărbatul după ce și-a părăsit soția. Cu povestiri bine scrise – unele dintre ele construite chiar pe două planuri narative –, răsturnând adesea orizontul de așteptare al cititorului, Ce văd păsările este unul dintre cele mai muncite debuturi din proza noastră recentă.

Cosmin Leucuța s-a afirmat ca unul dintre cei mai prolifici tineri prozatori de la sfârșitul anilor 2010, publicând de la debut până acum patru romane și trei colecții de povestiri. Cel mai recent volum de proză scurtă, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (Editura Humanitas), este alcătuit din opt povestiri în care pare că nimic semnificativ nu se întâmplă până într-un punct de maximă tensiune când viața simplă a personajelor este zguduită de un eveniment neașteptat. Cruzimea se poate naște și crește și în mijlocul liniștii și normalitatea nu este altceva decât un amestec de aparențe și convenții, iată cea mai importantă idee a cărții.

Reunind povestiri publicate anterior, dar modificate, și texte inedite, O moarte cum tu nu ai putea avea (Editura Litera) este un nou volum de proză semnat de Ciprian Măceșaru, probabil cel mai reușit dintre cele publicate de autor în ultimii ani. Ca un album de fotografie stradală (ca să trimit la cealaltă practică artistică a scriitorului), volumul surprinde o suită de personaje diverse, în întâmplări concentrate, unele mai interesante decât altele, povestite cu mai mult sau mai puțin umor.

Mai rețin aici Filme românești (Editura Polirom) de Dan Sociu, un alt autor care a început să publice cărți în cascadă – doar în 2024 a scos două cărți de proză, un volum de poezie, unul de publicistică, un „jurnal mistic” în limba engleză, dar și o reeditare. Deși titlul și indicațiile autorului de pe coperta a patra ne fac să credem că textele acestea sunt ca niște scurtmetraje, însă ele funcționează mai degrabă ca o serie de instantanee în care ochiul atent al prozatorului scrutează realitatea înconjurătoare pentru a extrage de acolo zăcămintele de absurd din societatea în care trăim.

Față de anii trecuți, în 2024 am avut foarte puține debuturi în proză scurtă. Chiar și așa, chit că sunt mai puține, nivelul lor este mai ridicat decât cel al debuturilor în roman de anul trecut. Pe lângă Ce văd păsările de Iulia Gherasim, celelalte două debuturi în proză scurtă care se remarcă sunt Seara, după ora 9 de Delia Hügel și Steaua divină de Violeta Berea, ambele publicate în recent înființata colecție „Pantazi” a editurii Litera. Cele două cărți sunt apropiate ca valoare și propun două noi autoare stăpâne pe tehnicile și temele alese. Punctul forte al volumului Seara, după ora 9 este de căutat în personaje, cele care oferă culoare și profunzime povestirilor Deliei Hügel. Prozatoarea desface aici o pleiadă de figuri umane, de la copii neînțeleși la adulți pierduți, realizând și un soi de frescă – păstrând proporțiile, desigur – a Aradului înainte și după căderea regimului comunist. În Steaua divină, Violeta Berea își provoacă personajele punându-le în situații care le testează limitele, mizând pe umor și pe o scriitură fără zorzoane stilistice.

Antologiile de proză scurtă și reeditări

Antologiile de proză scurtă au devenit din ce în ce mai populare. Volumul care a resuscitat acest segment editorial este Kiwi. Antologie de proză scurtă, editată de Marius Chivu și publicată la Editura Polirom. Ediția din 2024, a patra la număr, poartă tema Relații și aduce împreună texte semnate de scriitori români din generații diferite cu traduceri din autori străini, continuând să fie un etalon în proza scurtă românească. Despre următoarele trei antologii nu vreau să fac aprecieri critice, pentru că am fost implicat într-o anumită măsură în realizarea lor sau am contribuit la ele. Mă refer aici la Retroversiuni. Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45), pe care am coordonat-o alături de Cristina Ispas, ce aduce împreună 26 de autoare din generații diferite, pentru a propune o imagine a prozei scrise astăzi de autoarele din România.

La aceeași editură au apărut două volume colective tematice: Garderoba și 30 – ambele coordonate de Diana Iepure. Garderoba este o antologie în care fiecare autor invitat a trebuit să scrie un text plecând de la un articol vestimentar, iar 30 este volumul-aniversar al Paralelei 45, în care mai mulți autori și colaboratori ai editurii au semnat povestiri, poezii, texte memorialistice și chiari ilustrații.

Și anul acesta, Editura Muzeelor din Iași a publicat două antologii în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași: Puncte de fugă, în care zece prozatori au scris câte un text plecând de la o lucrare expusă în Galeria Artei Ieșene din Muzeul „Nicolae Gane”, precum și cel de-al doilea volum al antologiei Lucruri mărunte. Copilăria în comunism, cu un concept asemănător, tema fiind scrierea unei povestiri inspirate dintr-un obiect prezent în Muzeul Copilăriei în Comunism.

În 2024 s-au reeditat mai multe cărți de proză care merită amintite, însă mare parte dintre ele sunt romane. Totuși, au fost și trei volume de proză scurtă care nu pot fi sărite. În primul rând, Editura Polirom debutează o nouă serie de autor, dedicată lui Ion D. Sîrbu, iar primele titluri din colecție reunesc povestirile povestirile scriitorului cunoscut publicului larg pentru jurnalele sale: Șoarecele B și alte povestiri și Lampa. Povestiri petrilene. În colecția „n’autor” a editurii Nemira s-a reeditat primul volum de proză al scriitorului sârbo-român Goran Mrakić, Punk requiem, ce redă lumea pestriță a Timișoarei prin personaje care de care mai interesante.

În concluzie, proza scurtă a demonstrat și în 2024 că nu mai este un gen minor în literatura română contemporană, că are forța să dea printre cele mai bune cărți ale anului și că ne putem aștepta în continuare la texte de calitate.

🔹🔹🔹

Victor COBUZ (n. 1996) este critic literar și jurnalist cultural. Este prezent constant cu cronici de carte și cu interviuri în Observator cultural, unde este și redactor, dar semnează articole și în celelalte reviste culturale importante din România. De asemenea, este gazda podcastului „Ce se vede (în cărți)” susținut de revista Matca literară. A coordonat, împreună cu Cristina Ispas, antologia de proză scrisă de femei, Retroversiuni. Blocaje (Editura Paralela 45, 2024). A câștigat Premiul Tânărul critic al anului 2024, în cadrul celei de-a XV-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.