Woody Allen în dialog cu Stig Björkman

Cartea asta de interviuri e Biblia fanilor lui Woody Allen!

I-am citit integral povestirile (şi-n traducerea română, şi-n engleză – apropo, ediţiei româneşti de „proză completă”, apărută la Humanitas sub titlul Apărarea invocă nebunia, îi lipsesc nu mai puţin de patru povestiri: „The Query”, „Confessions of a Burgler”, „Death Knocks” şi „Loveborg`s Women Considered” – ntz! ntz!), ştiu zeci de citate pe dinafară din el, iar toamna trecută, vreme de două luni, i-am (re)văzut toate filmele, mai întîi pe cele scrise şi regizate de el, apoi şi pe cele în care doar joacă, plus majoritatea documentarelor despre el, cineastul, inclusiv Mad Man Blues, despre el, clarinetistul. Prin urmare, credeam că sînt o enciclopedie ambulantă în materie de Woody Allen, dar am aflat atîtea lucruri noi din cartea asta, încît n-o voi recomanda niciodată îndeajuns celor interesaţi!

Este vorba, de fapt, despre cel mai lung interviu acordat vreodată de Woody Allen – un interviu luat, ce-i drept, pe durata mai multor ani de către un critic de film suedez care pare că ştie aproape totul despre el şi-al abordează cu tot felul de întrebări cît se poate de metodic, cronologic, de la filmul său de debut, Take the Money and Run (1968), pînă la Hollywood Ending (2004), trecînd prin stand-up comedy, piese de teatru, scenarii de televiziune, ansamblul de jazz, literatură, sport, artă, hobby-uri, religie, viaţă privată etc. Cam astea sînt, în mare, datele tehnice ale cărţii, de aici încolo mai bine fac un mini-colaj cu citate ca să aveţi o idee cam cum şi despre ce vorbeşte Allen:

„Sînt mereu în favoarea candidaţilor care vor cele mai generoase condiţii pentru negri. Am mărşăluit alături de Martin Luther King la Washington, dar cînd scriu, nu cred în şanse egale sau în acţiuni de afirmare.”

„Fac ce filme vreau. Nu-mi pasă dacă plac publicului, dacă plac criticilor. Adică m-aş bucura să le placă. Dar dacă nu le plac, nu le plac. Fac filme pentru propria satisfacţie… Vreau doar să lucrez, asta-i tot. Importantă este munca. Nu eventualul succes sau eşec, banii sau reacţia oamenilor… Mi se pare o glumă să primesc un premiu… Toate astea sînt prostii… Adică mi-ar plăcea foarte mult să fiu bogat. Dar n-aş face nimic ca să mă îmbogăţesc.”

„Uneori mi se pare că arta e religia intelectualilor. Unii artişti cred că arta îi va mîntui, că vor deveni nemuritori prin arta lor, că vor continua să trăiască prin arta lor. Dar adevărul este că arta nu mîntuieşte. Pentru mine arta a fost dintotdeauna divertisment pentru intelectuali.”

„Iubesc ploaia! Filmez mereu scenele de exterior cînd e mohorît afară. În filmele mele nu e niciodată însorit, mereu e cenuşiu. Îmi place foarte mult ideea de ploaie. Mi se pare extrem de frumoasă. Îmi dă un sentiment de intimitate. Ploaia îi aduce pe oameni împreună.”

„Cînd un film e gata, mă uit la el şi sînt dezamăgit şi mă gîndesc: cu un an înainte eram în dormitor şi aveam o idee de film care era atît de frumoasă şi totul era grozav. Apoi, încet-încet, am alterat-o scriind, făcînd distribuţia, editînd, mixînd. Vreau să scap de ea. Nu vreau s-o mai văd. Partea minunată e cînd îţi vine ideea.”

„Nu mă interesează niciuna dintre religii. Toate religiile mi se par ridicole şi nesatisfăcătoare şi nu foarte oneste. Acestea sînt cluburi făcute de oameni şi eu nu sînt membrul lor.”

„Dacă am vreo mare temă în filmele mele, aceasta are de-a face cu diferenţa dintre realitate şi fantezie. Cred că totul se rezumă la faptul că urăsc realitatea. Din păcate e singurul loc unde poţi mînca o friptură bună.”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.