Amintirea albastră a Pământului, de Alastair Reynolds

on 02.10.2014 at 00:40

150 de ani în viitor și Africa este motorul lumii. Vă intrigă? Asta e situația. Suntem în Tanzania anului 2161, iar pionierul spațiului Eunice Akinya tocmai a murit. Cea care a deschis omenirii drumul spre colonizarea sistemului solar ajunsese la vârsta de 130 de ani, era încă în putere, dar se retrăsese de mult din viața familiei, auto-izolandu-se în reședința sa de pe orbita lunii.

Clanul Akinya are tot ce-i trebuie – putere, bani, influență. Dar nu are o relație funcțională și nici amintiri calde legate de bunica Eunice. După înmormantarea acesteia, nepoții rebeli vor dori să își reia activitățile artistice ori de cercetare, iar ceilalți să pună ordine în lucruri, în așa fel încât familia și imperiul de afaceri Akinya să nu aibă de suferit. Dar printre bunurile bunicii este descoperit și un obiect care va da peste cap planurile tuturor și îi va face să pună la îndoială istoria cunoscută a familiei. Geoffrey – care nu își dorește decât să lucreze cu elefanții săi, în savana africană și departe de afacerile familiei – se trezește împins într-o serie de călătorii pe Lună, pe Marte și – evident – mai departe (de vreme ce primele două sunt deja teritorii locuite).

Amintirea albastră a pământului este prima carte dintr-o serie de trei anunțată, intitulată Copiii lui Poseidon*. În română, are aproape 800 de pagini, dar nu știu ca asta să fi pus vreodată pe fugă un cititor de SF. Și aici simt nevoia unei precizări: citesc cu drag science fiction, dar nu sunt un cititor avizat, din simplul motiv că am descoperit frumusețea fizicii mult după terminarea școlii. Ca un turist întârziat, într-un muzeu despre care auzise lucruri interesante. De pe urma materiei școlare am rămas doar cu noțiuni vagi legate de gravitație, viteză și forțe de frecare, precum și cu pornirea de a considera că expresia “face masă” se referă la conductivitatea electrică, nu la pachete de mușchi. Nimic mai mult. Ca urmare, atunci când citesc SF, iau pe încredere – trecând în ficțiune – multe din cunoscutele sau posibilele interpretări științifice ale momentului. Sunt conștientă că, din cauza asta, sertare întregi cu idei și momente de “Aha!” îmi rămân închise. Dar, pentru că am perseverat, întâlnirea mea cu SF-ul nu mai poate fi numită nici blind date.

Blue Remembered Earth (Gollancz, 2012) este considerat unul dintre cele mai puțin tehnice romane ale lui Alastair Reynolds**. Pe lângă intrigi, conspirații și acțiune, lumea din Amintirea albastră… e și mai optimistă decât cele anterioare. Pământul este în centrul dezvoltării și – deși vorbim despre o lume utopică, din care pornirile violente sau criminale sunt reprimate – Mecanismul nu funcționează peste tot și nu e folosit oriunde (recunosc, utopiile îmi provoacă reacții de împotrivire).

În general, în cărțile sale, Alastair Reynolds nu se îndepărtează foarte mult de actualitatea știintifică sau de potențialul imaginabil al lucrurilor deja cunoscute. Eroii săi cunosc limitări tehnice și fizice, iar atunci când se bucură de tehnologii fictive acestea sunt plauzibile, în contextul dat. Întrebat dacă astfel de “limite tehnice” nu îl frustrează atunci când scrie, Reynolds se declară chiar stimulat: orice condiționare deschide calea unor posibilități care, până în acel moment, nu au fost luate în calcul.

Alastair Reynolds este – dacă vreți – un britanic al lumii. Scriitor și om de știință (de formație, astronom), s-a născut în Țara Galilor, a trăit 20 de ani în Olanda, unde a lucat în cadrul diviziei de misiuni științifice a Agenției Spațiale Europene, iar acum trăiește în Scoția. Primele scrieri le-a publicat când încă era în facultate. Astăzi, este unul din autorii SF-ului cu greutate.

Colonizarea sistemului solar e o promisiune atât de veche încât – între două lecturi – ne și minunăm că nu suntem deja pe Marte. Ca să rămânem în actualitate, la diferență de numai câteva luni de Blue Remembered Earth, Kim Stanley Robinson publica romanul 2312 (tradus la Nemira, 2013) – o altă imagine a societății împrăștiate prin sistemul solar, iar – cu un an înainte – sub pseudonimul James S.A.Corey, Daniel Abraham și Ty Franck scoteau Leviathan Wakes, tot despre colonizarea sistemului nostru stelar. Nici măcar nu voi încerca să merg înapoi pe firul scrierilor pe această temă. Alastair Reynolds spune că, pentru el, declicul l-au reprezentat pregătirile pentru cea de-a 40-a aniversare de la Misiunea Apollo 11. Între timp, s-au împlinit 45 de ani de când Neil Armstrong a pus piciorul pe lună, posibil moment de inspirație pentru alte scrieri viitoare. Ce este specific acestui roman, mai departe de stilul autorului, este imaginea unei supremații africane. “Era un bun moment sa fii african” spune, la un moment dat, unul dintre personajele cărții. Reynolds a vrut sa renunțe la clișeul Vestului puternic, China și India fuseseră deja folosite ca simboluri, iar în perioada în care își gândea noul roman asculta multă muzică vest-africană. Așa a apărut ideea și tot așa am ajuns eu să ascult, zile în șir, Toumani Diabaté.

Alastair Reynolds nu știe să spună exact dacă a devenit om de știință pentru că îi plăcea SF-ul sau scriitor de science fiction pentru că era om de știință. Dar – când s-a dezvăluit drept autor – a fost surprins să găsească printre colegii săi de muncă foarte mulți cititori de SF cu state vechi și cunoștinte extinse. Oameni pe care nici măcar nu îi bănuise. De atunci, Alastair Reynolds studiază în tăcere ciudata și puternica legătură dintre imaginar și știința în căutare de dovezi. ***

Amintirea albastră a Pământului, de Alastair Reynolds | Editura Nemira, 2014, Colecția Nautilus | Traducere de Mihnea Columbeanu

Iulia Verbancu

———–

* Cel de-al doilea roman al seriei, On the Steel Breeze, a apărut deja în engleză (Gollancz, 2013)

** În română, lui Alastair Reynolds i-au mai fost traduse Câinii de diamant, Zile pe Turcoaz (Nemira, 2008, nuvele din seria Revelation Space), Prefectul (Editura Trei, 2012) și Orașul Abisului (Editura Trei, 2014)

*** Textul de față folosește date și informații din interviul lui Alastair Reynolds pentru lightspeedmagazine.com (2012)