Andrés Barba: “Literatura pentru copii seamănă mai mult cu un concert punk decât cu un concert de clarinet de Mozart”

on 28.01.2014 at 13:24

Foto: www.estandarte.com

Andrés Barba este unul dintre cei mai importanţi scriitori spanioli ai momentului, fiind de altfel selectat şi în celebra antologie Granta, ediţia 2010, dedicată celor mai buni scriitori tineri de limbă spaniolă. La nici 40 de ani, a scris 11 romane şi trei cărţi pentru copii, un eseu despre ceremonialul porno (câştigător al premiului Anagrama de Ensayo) şi a tradus în spaniolă din Dylan Thomas, Fitzgerald, Fowles, Henry James şi Lewis Carroll. Este câştigător a numeroase premii literare, iar cel de-al doilea roman al său, Sora Katiei, tradus şi la noi, a fost finalist al premiului Herralde de Novela (2001). La Editura Vellant au mai fost traduse romanul Mâinile mici şi volumul de proză scurtă Buna intenţie.

Dacă aveţi în plan descoperirea unui nou autor în 2014, interviul ăsta e un bun punct de start. Mulţumesc, Vellant, pentru intermediere, şi Marius Rădoi, pentru traducere.

Pare că ai devenit, încă de la apariţia primei tale cărţi, un abonat la premii şi la recunoaştere internaţională. Există o reţetă a succesului?

Presupun că succesul este una dintre calităţile cele mai greu de măsurat obiectiv, deşi la urma urmelor singurul lucru care se poate cântări cu certitudine este succesul pentru viaţă, succes pe care unii oameni îl au şi alţii nu şi care vine tocmai din acel adevărat “har de viaţă”. Restul, dacă e să continuăm citatul, este literatură. (De proastă calitate). În ceea ce priveşte succesul literar, acesta este aproape mereu una dintre acele rugăciuni împlinite pentru care, într-un final, scriitorii au parte de mai multe lacrimi decât de zâmbete. Nu este uşor să convieţuieşti cu succesul, eu nu cred că îl am, aşa că poate tocmai de aceea pot să vorbesc cu detaşare, pentru că văd cum reacţionează cei care îl au.

Spune-ne câte ceva despre obiceiurile tale de scris.

Scriu dezbrăcat, cu o bonetă pentru duş pe cap şi cu o coroniţă de flori proaspete, culese în aceeaşi dimineaţă.

Eşti un fin observator al lumilor interioare ale personajelor tale. Cum reuşeşti asta?

Mulţumesc pentru această întrebare-compliment. Mi-ar plăcea să fiu la fel de bun ca Henry James (asta ca să citez un mare maestru) sau la fel de fin precum Conrad, pe care îl traduc acum. Pentru mine, experienţa literară este foarte aproape de experienţa intimităţii, deoarece literatura ajunge într-un loc extraordinar din inima noastră. Într-o oarecare măsură, este ceea ce James numea “shock of recognition”, acea uimire de a ne simţi recunoscuţi, reflectaţi, expuşi şi satisfacţia de a descoperi că acele cuvinte în stare să descrie ce ni se întâmplă există cu adevărat.

Ce apare mai întâi: povestea, finalul sau personajele?

Depinde de la caz la caz. În general, apar toate deodată, inopinat. La început există mai degrabă o nuanţă, o intuiţie, decât o poveste articulată. Ar fi îngrozitor de plictisitor să scrii o întâmplare al cărei sfârşit îl cunoşti deja.

Scrii şi poveşti pentru copii şi asta poate părea ciudat pentru cineva care îţi poate găsi romanele destul de “noir”. Cum găseşti balanţa între cele două genuri?

Şi mintea copiilor (sau mai ales mintea copiilor) este un pic “noir”, trebuie să învăţăm să vorbim cu ei fără să ne fie frică (pentru că lor nu le este), să folosim cuvinte ca moarte, excludere, îndrăgostire sau dorinţă, deoarece aceste cuvinte există în universul lor mental şi este bine că sunt acolo. Pentru o adevărată literatură pentru copii trebuie să evităm să scriem pentru adulţii care vor să se simtă copii. Literatura pentru copii seamănă mai mult cu un concert punk decât cu un concert de clarinet de Mozart. Mintea unui copil este un festival, îi dai orice, cât de mic, şi imediat îţi creează ceva, însă trebuie să fii la înălţimea autenticităţii lui. Să respecţi puritatea unui copil nu înseamnă să “eviţi” concepte, ci să ai încredere în inteligenţa lui, care este diferită de cea a unui adult.

Care e prima carte de care te-ai îndrăgostit şi de ce?

Crimă şi pedeapsă. A fost cartea cea mai importantă, am citit-o când aveam 17 ani. De ce? Pentru că tata a avut grijă să mă facă s-o descopăr fără ca eu să îmi dau seama.

Ce autori urmăreşti, ce muzică asculţi?

Urmăresc mulţi autori. Ca să menţionez doar câţiva dintre contemporani: Naipaul, Munro, Coetzee, Chirbes, Aira, Carson, Houellebecq. Ascult tone de rock clasic. E muzica bunicilor, însă sunt incorigibil.

Una dintre povestirile din volumul «Buna intenţie» reflectă obsesia unui personaj pentru alergat. Ai sporturi preferate?

Ador să joc tenis şi fac jogging din când în când (deşi, sincer să fiu, e o activitate care mă cam plictiseşte). De fapt, ceea ce mă atrage cu adevărat este psihologia sportivă.

Care e cea mai frumoasă parte a scrisului?

Să produci emoţie cititorului. Nu încape îndoială.

Eşti şi fotograf, un doar scriitor şi traducător. Cum te-a prins pasiunea asta?

Dintotdeauna m-a pasionat fotografia, dar îmi place să rămân un etern amator, nu caut să devin altceva. Tata a fost toată viaţa fotograf amator, aşa că banuiesc că, într-un fel, de la el mi se trage. Şi de la fascinaţia alchimiei în camera obscură. Este un joc constant.

Alege o propoziţie pe care ai scris-o şi care te descrie cel mai bine.

A, nu, asta nu! Ar fi pur onanism…