Bibliotecă de scriitor – Ioana Nicolaie: „Mă lupt să nu-mi pierd timpul de citit. Suntem bombardați cu milioane de obligații și e foarte ușor să scoți cititul din viața ta.”

„Ema, tu știi că ești prima persoană care intră în camera mea? Nimeni din afara familiei n-a văzut-o până acum”, a exclamat deodată Ioana Nicolaie, întrerupându-și povestea. Scriitoarea îmi vorbea despre cele dintâi cărți aflate în casa părintească, în îndepărtatul nord transilvan, unde a crescut într-o familie cu doisprezece copii, într-o casă vopsită în albastru. „De fapt, abia acum pot spune că am o cameră doar a mea”, a continuat ea, luându-mă prin surprindere. 

Cititorii familiarizați cu cărțile Ioanei Nicolaie cunosc, de bună seamă, o parte din poveștile din acest interviu, despre primele cărți pe care le-a cumpărat din banii munciți în copilărie, despre viața de studentă la București sau despre destinul tragic al fratelui cel mare, care a lăsat în urma lui o agendă cu poeme excepționale. De când o cunosc, scriitoarea este înconjurată de povești și pare ea însăși desprinsă dintr-un basm cu zâne, cu părul blond și ținutele sale pline de culoare. „Sunteți ca o prințesă”, i-a spus, de altfel, una din tinerele participante la tabăra Arthur de la Alma Vii. Sunt norocoasă, iată, să iau parte de câțiva ani la taberele organizate de Editura Arthur pentru copiii talentați la scris și desen, unde Ioana Nicolaie ține niște ateliere minunate de poezie și proză. Poate din stinghereală, poate știind ce vieți pline au amândoi, abia în această vară mi-am luat inima în dinți și am lansat, atât Ioanei Nicolaie, cât și lui Mircea Cărtărescu, câte o invitație separată la rubrica Bibliotecă de scriitor. 

Într-o zi din septembrie, printre multe plecări și îndatoriri care o țin ocupată în permanență, scriitoarea și-a făcut timp pentru interviul nostru. Ne-am început discuția în încăperea de la etaj unde se află biroul și biblioteca, dar și o mulțime de mici-mari comori pe care mi le-a prezentat pe rând: o traistă lucrată de mama ei, coronița de la nuntă și cutiuța cu verighetele, fotografii cu oameni dragi, jurnalele din adolescență și manuscrisele cărților sale. Este o cameră bogată în repere și amintiri, iar pretutindeni sunt accente de roșu, o culoare pe care autoarea o poartă adeseori. La finalul întâlnirii am făcut o scurtă incursiune și în impresionanta bibliotecă a lui Mircea Cărtărescu, unde Ioana Nicolaie are un raft cu cărțile ei publicate de-a lungul timpului. Am testat cu această ocazie o nouă ținută, pentru că autoarea adoră nu doar cărțile, ci și hainele – preferințe în care m-am regăsit pe de-a-ntregul. 

Care este povestea bibliotecii tale, Ioana? Care sunt etapele prin care a trecut?

Eu vin din nordul transilvan și sunt al patrulea născut dintr-o familie cu doisprezece copii. Locuiam într-o casă albastră care, în fiecare primăvară, era zugrăvită cu aceeași nuanță azurie și astfel se vedea de departe. Narcisele și stânjeneii din „grădinuță” erau tot albaștri. Până în clasa a treia, nu am avut curent electric. Primele cărți pe care le-am văzut erau în șifonier, pe raftul de sus, și erau câteva Biblii, unele străvechi, fără coperte, cât și o carte cu tabele în care noi depozitam, de fapt, actele. O și numeam „cartea cu acte”. Cu Biblia era firesc, pentru că în orașul meu exista tradiția aceasta a învățării copiilor încă de foarte mici cu lucrurile esențiale. Tata ne citea seara din Biblie, nu ca să ne îndoctrineze, ci ca să ne spună niște povești fabuloase în care apăreau uriași, câte un prinț care reușea cu o praștie să facă lucruri nemaivăzute, câte un om pus să povestească visele altcuiva, câte un împărat care închidea condamnatul în gropi cu lei și așa mai departe. Tata selecta poveștile potrivite vârstei noastre și astfel ne forma interesul pentru lectură; interes pe care l-am avut cu toții în familia mea. Și bunica pe care am pierdut-o când aveam șase ani – și despre care am scris în romanele mele – ne citea din Biblie. Era blondă, subțire și avea niște ochi uimitor de albaștri. Ne strângea în jurul ei și, după ce ne dădea bomboane, deschidea o carte mare, cu unele file rupte chiar de noi.

Și mama citea, dar rar, duminica, ceea ce-i greu de crezut dacă ținem seama că a adus pe lume doisprezece copii. Am calculat odată că a fost însărcinată mai mult de nouă ani. Cum să te descurci cu o familie atât de numeroasă într-un timp în care nu aveai frigider? În care nu aveai nimic care să-ți conserve alimentele? În comunismul de-atunci, mama trebuia să gătească de trei ori pe zi, să spele rufele cu mâna, să albească pe cât se putea scutecele, șirul lor nesfârșit, cel puțin doisprezece ani înmuiați în scutece, fierbându-le cu leșie – că nu era detergent –, curățându-le cu sodă – că făcuse rost de undeva. Mama mai și făcea hainele, le cosea, le tricota, se descurca și cu firul de lână, și cu punerea lui în pulovere, să zicem, și cu vopsirea lui. Mama trebuia să se ocupe și de împodobirea locuinței, ceea ce era esențial pentru orice casă din nordul transilvan. Pereții erau înfrumusețați cu blide, peste care se atârnau ștergare, dedesubt păretare, ca acesta, albastru, pe care stau. 

Așa că să o văd pe mama ținând o carte în mână, duminica, când se terminau toate treburile, e o amintire prețioasă a mea. Soarele pătrundea oblic prin fereastră, iar ea, cum stătea pe scaun, era potopită de strălucirea lui.

Primele cărți din preajma mea au fost așadar „cartea cu acte”, Bibliile – din mâinile bunicii și ale tatălui meu –, romanul pe care-l citea mama și, mai târziu, volumele cumpărate de fratele meu cel mare, Maxim Radu Niculai.

Prin urmare, e previzibil că m-am format, cu adevărat, în biblioteci: în cea a școlii, mai întâi, apoi în biblioteca orașului și, mai târziu, în biblioteca stațiunii. Orașul meu, Sângeorz-Băi, nu depășea zece mii de locuitori, dar fiind oraș turistic avea patru biblioteci, două școlare și două publice. 

Când mi-am cumpărat primele cărți? Am scris în Tot înainte despre asta. Fiind un copil al muntelui, mergeam vara la cules de fructe de pădure, ca să fac rost de bani. Când începea anul școlar, îmi trebuiau bani pentru caiete, sau pentru costumul de sport, sau pentru teniși. Copiii, atunci, acolo, începeau să muncească cam de pe la 11-12 ani, și nu mă refer acum la treburile în gospodărie. Primii bani câștigați de mine au fost la 10 ani, din găletușa de zmeură în care am reușit să strâng cam 5 kilograme. În Tot înainte am povestit și cum la 12 ani am mers în vacanța de primăvară, cu sora mea mai mare, care avea 15 ani, la niște ferme pomicole unde treaba mea era să strâng crengile rămase după cei care curățau merii. Dormeam într-o hală, era frig nopțile.

Întorcându-mă la anii ‘80, ani grei, nu trebuie uitat că erau ani ai foamei generale. România era o țară subnutrită, un fel de închisoare în care orice resursă conta. Iar fructele de pădure erau prețioase – în ultimii ani ai comunismului, și măceșele sau porumbele erau culese de copii, în timpul practicilor agricole, ca să fie transformate în gem. Plecam cu o rată în zori, după ce mergeam câțiva kilometri pe jos până la punctul de preluare, prin ierburi atât de grele de rouă, cu aburii izbucnind sub primele raze, cu vălătucirea lor, cu o frumusețe ireală. Eram duși cam cincisprezece kilometri, pe o vale, tot mai spre munți. Apoi suiam cu gălețile în spate, cât mai sus, unde afinișul era neatins. Abia asta era cum nu se poate mai greu. Dacă găseam afine aveam noroc, dacă nu, ne mulțumeam cu puțin. Culegeam câteva ceasuri, apoi coboram și vindeam totul la centrul de colectare. Prima carte pe care mi-am cumpărat-o a fost din bani câștigați astfel. Era un volum de versuri de Tudor Arghezi. A doua carte a fost Poezii de Nichita Stănescu. Un bun început de bibliotecă, nu?

Cum de ai ales două volume de poezie și nu cărți cu povești, de pildă?

Aveam cam 13 ani atunci și scriam deja poezie. Am avut noroc să-mi fie clar dintotdeauna ce vreau să fac în viață. Câți oameni din jurul nostru știu? Cei mai mulți pășesc pe un drum, ajung la o intersecție, o iau în sens opus, trec pe alt drum și tot caută. La mine, de la opt ani, a fost limpede. Prin urmare, n-a fost nimic neobișnuit în faptul că mă duceam la bibliotecă și citeam foarte mult. Scrisul începe cu… cititul, nu cu altceva. Pe atunci, nu mă interesa deloc autorul. Citeam de bucurie, de plăcere, cărți, nici nu știam cine le-a scris. Pe cele care îmi plăceau le reciteam – cred că am citit Comoara din insulă de vreo șase ori. Am trecut și prin cărți de propagandă rusească, cu pionieri, cu colhozuri, cu comsomoliști – ce cuvinte ciudate, nu? Citeam orice găseam, chiar și volumele cu pagini lipsă, rupte, fără copertă. În casa noastră tot apăreau frați mici, care dacă puneau mâna pe o carte, sigur o ronțăiau, sigur îi sfâșiau din pagini, sigur trăgeau de copertele care erau bune și ca jucării. Și atunci, uneori, se întâmpla să citesc o carte fără să știu ce citesc, căci n-avea primele pagini. 

În liceu am ajuns să-mi cumpăr și eu mai multe cărți. După revoluție, în clasa a XI-a, am dat examen de treaptă în altă localitate. Am reușit și, așa, la șaisprezece ani, am plecat de acasă. Am avut câteva volume cu mine mereu, și în apartamentul fără mobilier, doar cu un pat, în care am stat în anii superiori de liceu, și mai târziu, în facultatea bucureșteană. O parte din cărțile strânse în studenție s-au pierdut, căci am stat în tot felul de locuri; am nimerit în Drumul Taberei, apoi în cămine studențești, apoi în Fundeni, apoi în Berceni, apoi… Am și scris într-un roman al meu, O pasăre pe sârmă, despre cât de greu a fost, în anii ‘90, să supraviețuiesc în București. Nu aveam bani, nici susținere. În schimb, posedam un uriaș curaj din care am tot consumat de-a lungul vieții până n-a rămas mai nimic din el. Sunt recunoscătoare că atunci mi s-au deschis uși la propriu și că au fost oameni buni după ele.  

După facultate, după ce am rămas împreună cu Mircea, cărțile s-au tot strâns, până au umplut rafturi. Biblioteca pe care o vezi aici este o bibliotecă funcțională, vie, în care cărțile nu rămân neatinse. Ea are cam patru părți: întâi poezie; apoi eseu, studii, filosofie; apoi în corpul ei central, cel mai folosit, țin câțiva scriitori pe care-i admir nespus. În dreapta e literatură pentru copii, fiindcă eu citesc și astfel de cărți. (Printre scriitorii din corpul central se află Salinger, Borges, Proust, Homer, Pamuk, dar și Witold Gombrowicz, Ádám Bodor cu „Zona sinistra”,  sau Elias Canetti cu „Orbirea” – n.r.)

Ce frumos că spui asta, fiindcă observ că literatura pentru copii e dată deoparte la maturitate. Cititorii nu mai iau în considerare aceste cărți, nu le mai consideră literatură, de fapt.

Totuși, cărțile copilăriei sunt cele mai iubite, sunt cu adevărat esențiale. Ne-au uimit pe fiecare cândva, ne-au crescut, ne-au pus temelia de cititori. În ce mă privește, cumpăr deseori ediții noi la unele volume clasice, precum Micul prinț. Că tot am zis de Comoara din insulă a lui Stevenson, mi-am achiziționat-o și cu ilustrațiile lui Dan Ungureanu. Am luat așa și Morcoveață; și, de curând, Tom Sawyer ilustrat de Anca Smărăndache. Sunt cărți excelente toate. Citesc și autori contemporani pentru copii, de la Cornelia Funke, să zicem, la Adina Popescu sau Florin Bican. Îmi plac Roald Dahl, Michael Ende și mulți alții, fantastici, imaginativi, nebornați.

Ții o evidență a cărților?

Nu, doar le așez după nevoie. Pe cele citite, semnate de autori celebri, care totuși nu mi-au spus foarte mult, le pun tot pe rafturi, dar într-o zonă mai ascunsă. Nu mă pot despărți cu totul de ele. Nu pot abandona cărțile. Toate mi se par lumi în sine, unele mai reușite, altele mai rudimentare, dar lumi. Câteodată, aceeași carte se găsește în mai multe exemplare la mine în casă. Poate că mulți ar spune „Mai am cartea asta, de ce s-o iau încă o dată?”. E și bancul acela cu Bulă, îl știi? E ziua lui Bulă și vine cineva pe la el: „Bulă, la mulți ani, ți-am adus o carte!” Și Bulă zice: „Nu-mi trebuie, mai am una.” 

Dăruiesc deseori cărți, dar rareori le dau din biblioteca mea. Mi s-a întâmplat cu Un veac de singurătate pe care apoi m-am dus imediat să o cumpăr. Ofer mereu cărți – și asta sfătuiesc pe oricine să facă – copiilor. Am câteva locuri unde țin volume special pentru cei mici care ajung la mine în vizită. Tot adun, adun și, când vin, zic: „Hai să vă dau câte o carte”. E bucurie.

Să revenim la felul cum a apărut în viața ta pasiunea pentru citit. Din câte mi-ai povestit, se leagă de cărțile pe care le-ai văzut în mâinile bunicii, tatălui, mamei. Au fost și alți oameni care ți-au influențat parcursul de cititor? Marin Mălaicu-Hondrari mi-a povestit în interviu despre cenaclul din Sângeorz la care își amintește că ai participat și tu. 

Cine-ar crede că eu și Marin Mălaicu-Hondrari am fost colegi de școală? El era mai mare, așa că nu ne-am suprapus decât un an la liceu. Eu am și plecat la Năsăud unde voiam, desigur, să scriu literatură. Acolo, în noul liceu, ne-am adunat câțiva colegi și-am făcut un cenaclu care se numea Hieroglifa. Mă amuză foarte tare să-mi amintesc asta, pentru că ceilalți au uitat. Ei bine, la acest cenaclu literar participau câțiva copii care aveau să ajungă unii dintre cei mai buni poeți de azi. Cine anume? Dan Coman de pildă, care acum este unul dintre poeții cei mai importanți de la noi. E un poet la care eu țin foarte mult. Apoi Florin Partene, un poet de nișă, care a publicat niște volume despre care s-a vorbit și la care eu țin, de asemenea, mult. 

Cât despre Marin Mălaicu-Hondrari, el trăia la Sângeorz-Băi și era un foarte bun moderator încă de pe atunci. Organiza niște seri de muzică și de teatru care erau ceva atipic în comunismul acela arid, carceral și înghețat. Îmi amintesc că prima oară am ascultat Pink Floyd la o astfel de seară. Revenind la Năsăud, am făcut parte și dintr-o trupă de teatru. Așa încercam noi, liceenii acelei vremi, să adăugăm ceva bun lumii. Apoi, eu am dat admitere la Litere în București, ei au preferat Clujul. Volumul lor de debut, colectiv, s-a numit Camera. Al meu, ceva mai târziu cred, tot colectiv, s-a numit Ferestre 98. 

Când am reușit la facultate în București, m-am simțit nespus de fericită. Pe atunci se intra foarte greu. Înaintea mea au fost generații întregi de oameni foarte dăruiți, foarte inteligenți, cărora li s-au închis viețile și care au ajuns să fie mineri, lăcătuși, sudori etc. În comunism, în anii ‘80 mai ales, erau foarte puține locuri la facultăți și cei mai mulți rămâneau fără studii superioare. În orașul meu era o fabrică de tricotaje, aș fi putut ajunge acolo. Probabil că așa s-ar fi întâmplat dacă nu venea Revoluția. 

În 1993, când am venit să studiez la București, mi s-a schimbat lumea. Concurența fusese mare, șapte pe un loc, iar eu niciodată nu mă putusem baza decât pe lecturile mele, pe ce reușisem să învăț de una singură. Am urmat Facultatea de Litere, limba străină a fost franceza, or eu, în liceu, avusesem la disciplina asta un profesor de… fizică. Noroc că în gimnaziu, când s-a întâmplat să avem o profesoară bună de franceză, fusese diferit. Învățam limba aia străină știind că n-o să vorbesc niciodată cu un nativ, francezii trăiau în alt loc, poate chiar pe altă planetă, oricum niciodată n-ai fi putut ajunge la ei. Pe-atunci se învățau limbi străine așa, mai mult ca un joc al minții, nu ca să le folosești. Nu aveam cum, ne aflam într-un fel de închisoare, nimeni nu venea, nimeni nu pleca. Cât despre rusa pe care am făcut-o până în clasa a XII-a – în școala mea încă se preda, deși stalinismul fusese înghițit de comunismul naționalist a lui Ceaușescu –, nu am învățat-o nici eu, nici colegii mei, niciodată. Șase ani de rusă, complet degeaba! 

Când am venit în București, primul lucru pe care l-am făcut când am intrat în Facultatea de Litere a fost să caut tinerii care scriu literatură. Aveam ideea că foarte mulți scriu literatură. O idee nerezonabilă, mi-am dat seama destul de repede. Puteau să fie ei studenți la Litere și pasionați de literatură, dar asta nu însemna că erau și talentați la scris. Din grupa mea nu scria nimeni, însă colegii mei erau buni cititori, erau buni consumatori culturali, mergeau la filme clasice, la teatru. Sunt convinsă că mai târziu au devenit profesori buni. 

Pe cei pasionați de scris i-am găsit, cred, din săptămâna a doua. Unde anume? Întâi pe un afiș pe care scria… Cenaclul Central. Apoi în podul facultății unde, pe atunci, se putea intra. Nu era un cenaclu obișnuit, căci se scria la comandă, pe o temă dată. Eu am performat de două ori într-o lună, întâi la tema Stics/Styx și pix, la care am scris un poem sibilinic, și apoi la cea legată de jurnal. La tema „dunga de la pantaloni” a scris altcineva, iar la cea cu teatrul istoric a citit T.O. Bobe. Cine erau acești studenți care n-au reușit să se întâlnească decât vreo două luni până s-au mutat cu toții în Cenaclul Litere care tocmai începuse și era moderat de Mircea Cărtărescu? Pe lângă T.O. Bobe, mai veneau acolo Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Alice Popescu. La una dintre ședințe a ajuns și Cristi Popescu, care trăia, părea doar puțin mai mare decât noi, își purta părul lung și prins în coadă. Am citit mai apoi Familia Popescu într-un tren care mă ducea spre casă.

Cenaclul Litere a început în 1993 și a ținut până în 1999. În ce mă privește, a fost centrul de care aveam nevoie în timpul acela de formare. Dacă pentru fiecare scriitor care a trecut pe la Literele bucureștene a existat acolo ceva impregnat de sens, atunci pentru mine acel lucru s-a concentrat în serile cenacliere. Și azi mă gândesc la Cenaclul Litere ca la un fel de șiră a spinării a studenției mele. Nu am lipsit de la nici o ședință, cred că am fost singura care a ajuns la toate întâlnirile. Pe lângă cei numiți mai sus, acolo vorbeau despre literatură și Paul Cernat, Ana Maria Sandu, Cecilia Ștefănescu, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor, Simona Sora și mulți alții. 

La ultimele întâlniri ale cenaclului participau și câte o sută de oameni. I-am ascultat citind acolo și pe Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Iulian Tănase, Alexandru Vakuloski, Domnica Drumea, Mihai Vakulovski. Venea în ultimul an și Liliana Corobca, dar nu știu dacă a citit vreodată. Scoteam și o revistă, Litere nouă, ajutați de profesorul nostru Ion Bogdan Lefter. Nu-i de mirare că-n insectarul istoriei literare am ajuns să fim numiți Grupul Litere, deși n-am prea fost așa ceva; nu am fost uniți, nu am avut multe lucruri în comun, fiecare și-a văzut de drum pe cont propriu. Mircea Cărtărescu i-a ajutat pe fiecare cât a putut în anii aceia. Prin efortul lui au apărut cele două volume – Tablou de familie și Ferestre 98 – în care au debutat mulți dintre autorii de mai sus. Eu am fost prinsă în Ferestre ‘98 – titlul vine de la Windows ‘98. În această antologie sunt mai mulți autori, unii care au confirmat, iar alții care, dimpotrivă, s-au deteriorat cu timpul.

Cel mai bun lucru făcut de noi, atunci, n-au fost antologiile, eteroclite și inegale valoric, ci un volum experimental cu totul și cu totul atipic în cultura noastră. Cred că e o carte rară în momentul ăsta, n-o mai au decât colecționarii. Se numește 40238 Tescani. Tescani – pentru că noi am stat o săptămână la conacul Marucăi Cantacuzino și al lui Enescu de la Tescani; și 40238 pentru că ăsta era un număr pe care l-am găsit pe o mașină agricolă de acolo. Cele mai multe dintre texte sunt colective. Am vrut să facem un proiect literar în care să nu se știe autorul. Iar volumul are în centru un poem foarte puternic, amplu, Viața moartă a Melaniei, care a fost făcut pe modelul cadavrelor fermecătoare. Am modificat puțin principiul suprarealist, în sensul că aveam acces la ultimul fragment scris, pentru că trebuia să fie totuși coerență, să înțelegem spre ce duce textul acela. Au ieșit cincizeci de pagini absolut incredibile, de o mare forță. 

O altă secțiune a cărții s-a numit „Dermografii”. Am scris poezii pe brațe, pe spate, pe palmă, dar nu la întâmplare, ci după ce-am tras la sorți pe cine scriem și pe ce porțiune de trup. Am scris versuri pe picioare, dar nimeni nu o să știe ale cui picioare, deși pot fi văzute în fotografiile incluse în carte. Volumul mai are o secțiune, de proză, cu niște povestiri un pic enigmatice și fără să fie menționate numele autorilor. Din păcate, volumul nu poate fi republicat, decât dacă eliminăm un autor din el, ceea ce-ar fi foarte greu de făcut. Cine a participat la acest proiect singular? Eu, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cărtărescu, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru. Ioan Godeanu a făcut fotografiile.  

Aș vrea să revenim la perioada de la Sângeorz, mi-ai spus că ai niște povești legate de biblioteca de acolo.

Aveam șase ani când m-am dus prima oară la bibliotecă să iau o carte cu împrumut. La începutul clasei I nu știam să citesc, fiindcă nu fusesem la grădiniță. Fratele meu imediat mai mare, al treilea copil al familiei adică, era un cititor fantastic. Fiind el în clasa a III-a, venea mereu cu alte și alte cărți de la bibliotecă. Și într-o bună zi a adus acasă o carte cu arici. Era atât de frumos ilustrată, cu textul scris mare, în dreapta paginii, și cu niște ilustrații superbe. Mă uitam la ele, dar nu era destul, voiam să știu neapărat despre ce-i vorba. N-a fost chip să-l înduplec pe el să-mi citească, așa că volumul s-a dus îndărăt la bibliotecă. Ei bine, imediat ce-am știut citi, după numai trei luni de școală, am fugit la biblioteca școlii, de s-a și mirat bibliotecara. Înainte să-mi facă fișa, m-a verificat dacă înțeleg grupurile de litere. Ce carte vrei? a zis după ce s-a convins că pot citi. Cartea cu arici, am răspuns dintr-o suflare. Bibliotecara nu știa la ce mă refer, desigur. N-am mai găsit cartea aceea niciodată. Și mult mai târziu, când am început să scriu pentru copii, m-am gândit ce-aș vrea eu să citesc. Păi, cartea cu arici, firește. Așa că am scris Aventurile lui Arik. Mi-am scris, de fapt, cartea pe care n-am putut s-o citesc când nu cunoșteam alfabetul.

Ce fain se leagă lucrurile uneori!

Da, se leagă. În biblioteca orașului găseai cărțile tovarășului Nicolae Ceaușescu, tomurile de „savantă de renume mondial” ale tovarășei Elena Ceaușescu și mult din literatura comunistă și de propagandă a vremii. Bibliotecara nu ne lăsa pe noi, copiii, să intrăm și să scoatem ceva de pe rafturi. Punea pe o măsuță vreo douăzeci de cărți și pe acelea le dădea cu împrumut. Se uita la tine mai întâi cu ochiul ei bun – celălalt era de sticlă –, te evalua, oare să-ți dea cartea asta sau nu? Degeaba am vrut O mie și una de nopți, că ea mi-a dat Doamna Chiajna. 

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format sau de care se leagă o amintire anume?

Da, sunt cărți care m-au format. De altfel, cred că orice carte citită te formează, te modifică. Pentru că prin ea deschizi o încăpere nouă și acolo totul e altfel. Și poți să-ți amintești de încăpere sau nu. O carte care pentru mine a fost salvatoare, ca un mesaj din altă parte – am și scris despre ea o povestire în volumul Miezul inimii –, a fost Ai toată viața înainte a lui Romain Gary. Iar povestea este așa. Sărim acum peste timp. Sunt mamă tânără. Am un copil de câteva luni. Stau la etajul șapte într-un bloc din centrul Bucureștiului. Și ca să-l plimb pe micuț de două ori pe zi, trebuie să cobor cele șapte etaje cu un cărucior, greu de manevrat, greu. În perioada aceea, din cauza privării de somn, făcusem o depresie urâtă. Aveam senzația că nu o să mai am vreodată timp pentru scris, că nu voi mai face nimic artistic, că totul se va duce pe apa sâmbetei. Ei bine, într-o zi, când mă simțeam mai mizerabil ca oricând, am ieșit în fața blocului să plimb copilul. Era vară, plouase torențial și era mireasma aceea de apă care se evaporă de pe suprafețe. Și într-una din bălțile de pe trotuar am văzut ceva. Era la vreo patru-cinci metri de mine și mi-a sărit inima din loc. Dacă nu ajung la timp să iau acel ceva? În fața mea erau doi tineri, m-am temut că se vor apleca ei și vor ridica obiectul acela. N-au făcut-o – de fapt, nici nu l-au văzut. Când am ajuns eu acolo, am descoperit în baltă o carte. Dar nu una obișnuită, ci una în franceză. Or pe atunci încă erau rare cărțile în limbi străine. Ce volum era? La vie devant soi de Romain Gary. Ai toată viața înainte, draga mea, parcă striga. Ce-i cu tulburările astea? Ai încă mult din viață înainte. Cartea aceea, uite, a avut dreptate. Eu am ridicat-o, am pus-o la uscat, am îndreptat-o cum am putut mai bine. E aici, în bibliotecă. Parcă o aud și acum „Ai toată viața înainte, vezi-ți de treabă, o să treacă toate, o să fie bine”. Și a fost.

Și alte cărți importante pentru tine? Mi-ai spus că dăruiești adeseori „Un veac de singurătate”. 

Da, e printre cărțile cele mai dăruite de mine, alături de Micul prinț. Micul prinț merge la toate vârstele. Apoi, nu se poate greși nici cu O mie și una de nopți. Nici cu alte volume clasice, de la Homer la Seneca. Firește, copiilor le dau orice cred eu că-i frumos scris, de la povești clasice la Consulatul lunii a lui Matei Vișniec, să zicem. 

Multe dintre cărțile care m-au format sunt de poezie. Îmi place diversitatea și histrionismul acestui gen literar. De trei decenii ne scăldăm în minimalism, dar prețuirea mea merge spre rafinați de felul lui Șerban Foarță sau Emil Brumaru, spre ludici, experimentali, de felul Simonei Popescu sau al lui Florin Iaru. Cred că Traian T. Coșovei a scris o poezie plină de strălucire și de inventivitate, îl admir pe Ion Mureșan pentru plonjările lui în metafizic, iar Ieudul fără ieșire al lui Ioan Es. Pop e o carte uimitoare. Apoi, un volum altfel, unul cu adevărat singular, este Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu. Și-mi place și Cartea dragostei a poetului Bogdan O. Popescu. 

Mai sunt mulți alți autori pe care-i admir, nu-mi vin acum în minte, dar discut despre ei cu tinerii poeți din grupul literar pe care-l coordonez, Liternauții. Antologia Liternauții a ieșit la Editura Paralela 45 și are în sumar unsprezece tineri poeți despre care se va vorbi în literatura noastră, nu am nici o îndoială: Viviana Pantazică, Karina Săbădean, Delia Calancia, Teodora Leon, Adriana-Elena Georgescu, Dragoș-Mihai Stoica, Vlad Iordache-Grigore, Darius Munteanu, Horia Petrean, Gabriel Cărtărescu și Matei Someșan.

Literatura te construiește, fiecare cărămidă e diferită, fiecare are strălucirea ei și, până la urmă, se potrivește construcției care ești tu. În ce privește proza, știu sigur că am învățat foarte mult de la Faulkner. Nu cred că există un mai mare maestru de voci în literatura universală. Nici Virginia Woolf nu poate fi ocolită, desigur; și mă gândesc acum la Valurile. 

Ai obiceiuri de lectură? Dar tabieturi legate de scris? 

De citit îmi place să citesc în pat. Citesc mai mult seara, pentru că nu am alt moment din zi în care să fac asta. Și ca să pot citi, renunț la televizor și la celelalte. La televizor nu mă mai uit de mult timp. Pentru a citi seara, am nevoie de o lampă bună. Am una atașată de perete, se poate manevra ca să cadă fix pe pagină. Pe măsură ce s-a schimbat tehnologia, mi-am dat seama că cititul pe hârtie este cel câștigător, numai că mă surprind uneori încercând să măresc cu degetele „ecranul” paginii. 

Un timp bun pentru citit este și în avion. E singurul loc unde nu te deranjează nimeni. Mă lupt să nu-mi pierd timpul de citit. Viețile noastre sunt atât de complicate, suntem bombardați cu milioane de obligații și e foarte ușor să scoți cititul din viața ta. De curând, am întrebat niște tineri ce-au citit în vacanța de vară. Doar câteva fete trecuseră prin ceva ce li se cerea la școală. Basculăm spre un alt tip de psihologie, spre altă umanitate și trebuie să rezolvăm cumva această situație.

Prin Fundația Melior, eu derulez proiecte care încurajează lectura, încerc să fac să ajungă cărți în școli. Zilele astea duc la bun sfârșit Biblioteca Melior 27. Câștigătoare e o școală din Alexandria, am fost impresionată că aplicația a fost făcută chiar de-un fost elev al școlii. Vor ajunge la copiii de-acolo spre 600 de cărți, nou-nouțe, cele mai frumoase care se publică la noi, cele care-l pot ajuta pe un copil să crească cu adevărat, să se împlinească adică. Nu există educație reală fără cărți citite, tot scriu pe pagina Fundației Melior. Și cred asta, și știu că enorm de mulți copii au telefoane, au jucării, dar cărți n-au. De ce? Pentru că nu mori la propriu dacă nu intri într-o librărie. Doar mintea ți se usucă, iar asta tu nu poți vedea. Mai mult, cred că suntem într-un impas al educației, o criză globală, care vine din tehnologie și mai ales din inteligența artificială. Copiii noștri nu doar că nu vor mai citi decât cel mult rezumate de cinci rânduri făcute de AI, dar nu vor mai face nimic cu mintea lor, nicio problemă la matematică, nicio problemă la fizică, nimic. Toți vor avea la dispoziție acest adjuvant extern care le va rezolva tot, iar ei vor trăi cu iluzia că știu când, de fapt, nu știu nimic. Învățământul clasic, dacă nu se pune o barieră, nu va mai educa pe nimeni. 

Am observat că cititul este și un obicei, care se perpetuează dacă îl exersezi, măcar 10-20 de pagini pe zi. Dacă l-ai scos câteva săptămâni din program, cu greu îi mai găsești loc.

Mario Vargas Llosa spunea în interviuri că în fiecare dimineață el citește cel puțin două ore. Nu voia să renunțe la ritmul acesta nici când candida la Președinție în țara sa. O astfel de hotărâre aș vrea să iau și eu cândva: gata cu slujbele, trezitul, alergatul! Dacă dimineața e cel mai bun timp de citit, de ce să-l pierd toată viața? Poate pentru că vreau și să scriu. Iar de scris, tot dimineața scriu. 

Ne poți recomanda câteva cărți mai puțin cunoscute, care ție ți-au plăcut foarte mult, dar nu s-au bucurat de atenția cititorilor?

Am fost foarte mirată când am citit o autoare din Barcelona, Mercè Rodoreda, care are o carte extraordinară, Piața diamantului. A apărut acum multă vreme la Univers. Eu am primit-o în urmă cu doi ani și m-am tot întrebat cum de nu auzisem până atunci de ea. Este minunată. O recomand și spre republicare, deși n-o să vină imediat vreun editor să o scoată din nou. (Îi spun că poate apare la Anansi, cum s-a întâmplat cu o altă carte aproape uitată, „Insula lui Arturo” de Elsa Morante – n.r.)

O altă carte este The Pillow Book, Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shōnagon, o poetă japoneză de acum o mie și ceva de ani. A fost publicată la Polirom, poate mai este pe piață. Sunt foarte poetice observațiile de-acolo, totul are viață și adevăr. Aș mai spune Daniil Harms, Mi se spune capucin, deși pe el cred că-l știe toată lumea. Și Bulat Okudjava cu Călătoria diletanților. Și Aglaja Veteranyi, cu ambele volume,  De ce fierbe copilul în mămăligă și Raftul ultimelor răsuflări, e păcat să fie uitată.

Știi care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Acea carte cu poezii de Arghezi. E cu mine. A fost tot timpul. Și Nichita Stănescu. Le-am dus cu mine. Cum am dus și Dex-ul cu mine. (Râde – n.r.) 

Sunt autori mari la care încă n-ai ajuns sau cărți mari pe care n-ai reușit să le citești?

Mereu se găsesc cărți mari pe care nu le-am citit pentru că nu avem atâta viață. Un regret al meu e că nu trăiesc într-o bibliotecă de felul celei imaginate de Borges, o bibliotecă infinită, în care eu să fiu bibliotecarul. Paradisul, da, poate fi o bibliotecă. Eu i-aș adăuga pereți neapărat verzi, plini de vegetație, și măcar un soare mic, mobil, care să facă oriunde lumină bună pentru citit.  

Dacă ai avea timp suficient de citit, ar fi vreo carte anume cu care ai începe, una pe care n-ai citit-o încă? 

Spre deosebire de alți oameni, eu nu las cărțile când încep să le citesc. Nu m-am împiedicat niciodată de vreo carte, mai ales de una clasică. Cred că un campion la cărți abandonate după primele 20-30 de pagini e Joyce cu Ulise. Mie nu mi s-a părut în niciun fel că poți abandona cartea aia. E drept că eu am citit-o pe la 23 de ani, nu la 15. Că dacă o citești la 15 ani nu înțelegi nimic. 

Mi-ar plăcea să am acces la volume care nu sunt neapărat de limbă engleză sau franceză, ci în limbi mai greu de tradus, thailandeză sau macedoneană, să zicem. Cum traducem foarte puțin din anumite țări, chiar din cele vecine nouă, nu știm ce se scrie acolo. Apoi, puținele traduceri care se fac modifică foarte mult câmpul literar și îl manipulează într-un fel nu neapărat bun, mai ales în ultimii 30 de ani. Se alege literatură premiată și lăudată planetar. Publicul o cumpără și descoperă nedumerit că e indigestă, dacă nu proastă de-a binelea.  

La începutul întâlnirii mi-ai arătat o fotografie alb-negru și ai spus că-mi vei povestesti despre ea.

Da, fotografia cu Radu. Ți-am arătat și agenda între timp. Maxim Radu Niculai, care a devenit personaj în Drumul spre Soare-Răsare, a fost primul născut al familiei mele. În copilărie, el a fost un fel de erou al meu. Încă din gimnaziu, începuse să facă revista școlii singur, scria versuri, se pricepea la benzi desenate. A vrut să urmeze Facultatea de Litere, dar a picat examenul de admitere. Era în timpul comunismului, totul era diferit atunci. A plecat în armată, iar mai apoi tot felul de lucruri i s-au așezat strâmb în viață – am povestit mai mult în carte. Deși a scris tot timpul literatură – poezie, jurnal, dar și proză – nu a publicat nimic în timpul vieții. În plus, aproape toate caietele i s-au pierdut. A avut o viață nefericită, dramatică și a murit de Paști, în 2023. „Unde-s caietele lui?” am întrebat atunci. Și fiica lui, Alexandra, mi-a spus: „Atât a rămas”. Și mi-a dat agenda aceasta, pe care el o primise de la mine, cu zece ani înainte. O adusesem de la Târgul de carte de la Göteborg, unde tocmai fusesem invitată. „Radu, strânge-ți poeziile, fă-ți măcar un volum, e păcat!” i-am zis. Uite că făcuse asta. 

Am fost nespus de tulburată să descopăr ce-i cu adevărat în agendă, în vara asta când am cules poemele în sfârșit în computer. Până-n iulie, anul ăsta, nu am putut-o deschide. În Drumul spre Soare-Răsare am folosit două poezii care sunt chiar ale lui. Ca să le pun în carte, am deschis agenda la întâmplare și am luat ce se găsea acolo. S-au potrivit. Știam că-i voi publica poeziile, dar mă gândeam că va fi doar un act de recuperare, mai mult pentru familie, nu pentru memoria culturală. În momentul în care am început să transcriu poeziile în computer, mi-am dat seama că e o carte puternică și originală, care nu-i tributară modelor poetice. Apoi, de necrezut, și-a găsit singură editorul. Am arătat pe Facebook niște poeme și mi-a scris poeta Diana Iepure de la Editura Paralela 45: „Știi ce? N-ai vrea să scoți Pictând apa, cartea fratelui tău, la noi?” Eu eram la dentist, tocmai mi se făcea o anestezie. Din momentul ăla, de bucurie, n-am mai simțit nimic. Cartea asta și-a găsit singură drumul, vine în lume când a vrut ea să vină. 

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Povestea unui obiect în bibliotecă… Hai să văd dacă-l găsesc. (Caută pe mai multe rafturi – n.r.) Sper că nu s-a pierdut. E un obiect important. A, aici era. Știi ce îți arăt? Verighetele de căsătorie. Eu și Mircea ne-am căsătorit religios în pandemie, în 2020. La starea civilă suntem din 2002, iar Gabriel s-a născut în 2003. În pandemie, când toată lumea era cu măști, ne-am dus vara la Sângeorz. Tocmai se încheiase starea de urgență și nu se putea să chemi pe nimeni, erau reguli foarte stricte. Mama încă era în viață. Acasă mai erau tata și câțiva frați ai mei. Ei sunt singurii care au fost la nunta noastră. Am vorbit cu preotul din Sângeorz: „Ne puteți căsători?”; și de aici au apărut câteva probleme, pentru că el nu era preotul nostru, trebuia să ceară o dispensă ca să ne poată căsători. Apoi, am aflat că ne trebuiau verighete. Dar unde găsim noi verighete? Ne-am dus în primul loc unde se vindeau obiecte de aur și le-am găsit. Erau pentru noi, ne așteptau. Ne-au fost nași un frate al meu mai mic și soția lui. Fotografii ne-a făcut sora mea cea mai mică iar de filmare s-a ocupat băiatul nostru, Gabriel. Am fost doar noi în biserică. A fost o stare anume, totul s-a potrivit extraordinar. Am păstrat coronița, uite, o țin tot în bibliotecă, în corpul acela de care am agățat traista lucrată de mama.  

M-aș bucura să-mi spui și o poveste din deplasările voastre, pentru că știu că ați umblat prin toată lumea. Ceva ce te-a impresionat ca cititor, fie o librărie deosebită, fie o întâlnire cu un scriitor străin…

Din străinătate sunt foarte multe povești, mai ales din America Latină, dar cele mai multe îl implică pe Mircea. Stai să mă gândesc unde am avut eu lecturi. A, hai să-ți spun o poveste. S-a întâmplat la Hay Festival în Columbia, la Cartagena de Indias, într-o zonă tropicală, pe malul oceanului, unde ziua sunt 33-34 de grade și noaptea 20 și ceva de grade și așa este tot timpul. Nu există anotimpuri. În acest oraș, Gabriel García Márquez a avut o reședință. Am fost foarte bucuroasă când m-au invitat la Hay Festival, fiindcă nu se intră așa ușor în atenția lor. După un drum foarte lung pe care l-am făcut cu Mircea și cu Gabriel, am fost cazați în cel mai grozav hotel posibil, care înainte fusese mănăstire și pe pereții căruia se găseau multe elemente decorative cu fragmente din cărțile lui Márquez. Gabriel Garcia Márquez este, firește, organul vital al culturii columbiene, îl vezi peste tot, în graffiti-uri, în tablouri. E foarte iubit. 

Și am zis, hai să-i căutăm casa. Ne-am uitat pe hartă și-am găsit undeva casa Gabriel García Márquez. Am plecat cu Mircea și cu Gabriel în căutarea acestui imobil. Erau 34 de grade și întâlneam pe stradă femei de culoare îmbrăcate în straiele lor specifice, extrem de colorate, ținând pe cap tăvi pline cu fructe exotice. Arătau absolut fantastic, ne-am și fotografiat cu ele. Așa am descoperit că se îmbrăcau astfel pentru turiștii care le plăteau pentru poze. Și-am tot căutat noi casa lui Márquez prin căldurile acelea greu de suportat, ca până la urmă, epuizați, să ajungem nu la casa scriitorului, ci la reședința unui om politic cu același nume. Casa scriitorului, am aflat, nu era muzeu, nu se afla în circuitul public. Am fost extraordinar de amărâți, ne-am dat seama că nu o s-o putem găsi niciodată. 

Am luat-o pe faleză, spre hotel. Și cum mergeam așa, cu oceanul în stânga și cu o alee în dreapta, am văzut doi băieți de culoare care vindeau brățări. Erau foarte frumoși, ca abanosul. Columbia are o populație majoritar de culoare – când spun de culoare, înseamnă că nu sunt metisați. Și acei băieți vindeau brățări din coral; îți arătau, „Asta nu e făcută în China, uite” și aprindeau cu bricheta ca să dovedească că nu e din plastic. Am luat două brățări și ei, bucuroși, ne-au întrebat de unde suntem. „Din Europa”, am zis noi. Și-atunci ei au început să ne spună: „Știți, noi avem un scriitor foarte cunoscut. Probabil că nu ați auzit de el. Îl cheamă Gabriel García Márquez. El a scris Un veac de singurătate.” Erau niște adolescenți care vindeau brățări pe faleză, da? După care unul dintre ei se întoarce și ne arată: „Și acolo, în hotelul ăla, stau cei mai bogați oameni din lume.” Noi stăteam în hotelul ăla. (Râde – n.r.) Cu literatura care te duce în locuri unde poate n-ai ajunge vreodată. Și băiatul continuă, „Și aici, în casa asta de lângă hotel, aici a stat Gabriel García Márquez.” Da, hotelul nostru era la doi metri de casa lui Gabriel García Márquez, scriitorul. Am amuțit.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.