Întâmplări cu scriitori

Lista lui Crohmălniceanu din Amintiri deghizate e canonul literar interbelic, completat, peste timp, cu acela, in statu nascendi, al anilor ’80.  Ipostazele în care-i prinde pe scriitori nu sunt date, însă, de criticul care i-a citit, ci de omul care i-a cunoscut.

Marii scriitori dintre războaie sunt, când îi întâlneşte memorialistul, de două ori vulnerabili: o dată, fiindcă au îmbătrânit, şi vârsta nu-i scuteşte de ravagii, apoi fiindcă ies din scenă într-o perioadă cruntă. Li s-ar putea face, uşor, un proces, acum, când nu mai pot să se apere. Însă nici pe departe intenţia lui Crohmălniceanu nu este asta. Dimpotrivă, caută să recupereze ceva din strălucirea lumii în care s-au ridicat, din jovialitate, din spirit. June-prim, cu ieşiri copilăreşti, e Barbu, Camil e ros de melancolii şi eşecuri, Arghezi spontan şi acid. Toţi, fiindu-ne arătaţi ca oameni, rămân scriitori, pentru că anecdotele puse cap la cap de Crohmălniceanu se urzesc prin redacţii, prin cafenele, mergând unii la alţii în vizită, aşadar în jurul unei preocupări care nu va deveni, niciodată, o simplă meserie. Scrisul.

În cercul Contemporanului şi al Vieţii româneşti se fac şi se desfac prietenii, se ajută prestigii prin muncă redacţională (ca în episodul rescrierii unei colaborări a doamnei Papadat-Bengescu, prea derutată de vremuri ca să mai ştie să-şi păstreze linia de altădată), se bârfeşte şi se combate. Şi, mai ales, se driblează timpurile. Câteva instantanee din şedinţele scriitorilor, din întâlnirile cu Ceauşescu ale şefilor breslei arată o lume, pe ici, pe colo, deloc docilă şi fără replică. Fireşte, cu aceeaşi abilitate şi ştiinţă de a nuanţa, care l-au caracterizat în critică, putem bănui cum Crohmălniceanu ocoleşte zonele de mizerie, lăsând să treacă doar spuma unor conversaţii spirituale şi a unor atitudini care ne pot face să regretăm o anumită solidaritate. Există speranţă, par să spună, în fiecare pagină, Amintiri-le deghizate. Şi nu întâmplător, optzeciştii sunt puşi alături de aceste modele interbelice, prin amintirile de la Junimea, cenaclul de proză pe care Crohmălniceanu l-a închegat, ajutându-l să facă, deşi scurtă, istorie.

Unul din criticii de la cenaclu, şi o descoperitoare a interbelicului, în formele lui private, omeneşti, Ioana Pârvulescu, e cea care prefaţează această ediţie de la Humanitas. Adăugând amintirilor alte amintiri, portretului pieziş pe care Crohmălniceanu şi-l face în carte un alt portret. Şi insistând pe bunăvoinţa, întâi de ucenic, apoi de maestru, când ajunge, el însuşi, să conducă jocul la care fusese, demult, invitat, cu care tânărul critic, pe urmă bătrânul profesor, îi priveşte şi-i fixează, pentru cititori, pe cei care l-au modelat şi pe cei pe care-i modelează. Sunt diferenţe, de bună seamă, între felul cum interpretează nişte capricii de poet, şi felul cum îl analizează pe Călinescu, în sălile de curs, când e gazdă la el acasă şi când lasă să cadă, cu imens regret, cortina.

Două generaţii, lungul cortegiu interbelic, de la Camil la Eftimiu, Călugăru, Caraion, şi puzderia, totuşi, de nume din Desant. Care au confirmat. Unii pleacă din scenă, alţii, peste mulţi ani, ies, din podul Facultăţii de Litere, în lumea literară. Crohmălniceanu are meritul să-i fi redescoperit pe primii şi să-i fi ghicit pe ceilalţi. Ce şi-ar fi putut dori mai mult?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.