Copiii fac lucruri trăsnite – Mâinile mici, de Andrés Barba

Un roman de buzunar de-o cruzime care ţi se lipeşte de maţe ca pâinea prea caldă ar fi într-o propoziţie descrierea romanului lui Andrés Barba, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori spanioli tineri, inclus în 2010 în antologia Granta ediţia engleză şi spaniolă. “Mâinile mici” (cu o copertă care nu prevede nimic rău, Editura Vellant, 19,9 lei) spune povestea Marinei, o fetiţă căreia îi mor ambii părinţi într-un accident de maşină şi care ajunge la un orfelinat în care se află deja alte 12 copile – “dianamarcelajuliasaramariaanamonicaterezaraquelceliapalomairene”.

La vârsta la care alţi copii se joacă de-a mama şi tata, Marina îşi poate explica teribilul accident, din care îşi aminteşte frânturi, numai repetând mereu, obsesiv, o frază plată: “Numele meu este Marina şi am şapte ani.Taică-meu a murit pe loc, iar maică-mea la spital.” Pare că fetiţa şi-a pierdut orice sentimente şi reacţii la lumea exterioară, pe care o tratează ca dintr-o amorţeală caldă: “…obligaţia de a fi umană, de a plânge şi de a da din picioare, de a suferi.” Orice se leagă involuntar de accidentul care i-a frânt în două viaţa, chiar şi sentimentul ruşinii: “Dar ruşinea nu trecea odată cu chiloţeii uscaţi. Ruşinea era elastică, ceva care se întindea, ca vuietul mării pe şosea sub roţile maşinii.”

Lumea închisă a Marinei prinde viaţă odată cu primirea păpuşii, care va deveni unic confident şi prieten, ceea ce va atrage din partea celorlalte fetiţe invidie, şi apoi ură, dar şi-o dragoste mută – “N-am cunoscut tristeţea până când n-am cunoscut comparaţia.”

Andrés Barba e-un fin observator al lumii copiilor, care nu doar spun lucruri trăsnite, ci şi inventează jocuri, uneori macabre, pentru a câştiga respectul celorlalţi. Între cele 12 fetiţe (număr apostolic prin excelenţă) – “Aer şi soare ţâşneau prin rochii, prin mâinile fetiţelor; apucau jucăriile cu prea multă forţă, fuseseră lipsite de tot ce-i copilăresc…”, Marina, a 13-a, este o intrusă, o inadaptată care îşi permite să refuze mâncarea şi să petreacă ore în şir cu o bucată de cârpă cu chip; rochiile ei nu sunt la fel cu ale celorlalte fetiţe, povestea ei nu se aseamănă cu a lor. Adaptarea în acest grup compact se face numai prin joc, iar ideea Marinei de a transforma pe rând fetiţele în păpuşi obediente, confidenţi muţi ai fiecăreia dintre ele – “În fiecare noapte una dintre voi va fi o păpuşă. Eu o voi picta şi ea o să devină o păpuşă. Iar noi o vom privi şi ne vom juca cu ea. Ea va fi bună cu noi şi noi vom fi bune cu ea.”, îi aduce iubirea celorlalte: “Nu ştiam să iubim altfel. Pregăteam locurile, iubeam tot ce ne hărăzea imaginaţia.” Copilele caută în păpuşi ce au pierdut din cauza lumii exterioare: “Deodată totul ne venea de la păpuşă, chiar şi inocenţa, fiindcă semănam cu ea, iar ea semăna cu noi.”

“Mâinile mici” nu e un roman uşor de digerat, dar e o lectură bună pentru o auto-analiză în relaţia cu ceilalţi, chiar dacă anii copilăriei au trecut de mult.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.