Balul exclușilor

În balet, dansul nobil este pentru grații, dansul grotesc, pentru bufoni. Lor, exclușilor care țin să apară, totuși, în program, le dedică Huxley Antic Hay, recent apărut la Polirom în traducerea Mihaelei Negrilă. Suntem în Anglia, imediat după primul război mondial, într-o societate bezmetică, împărțită între antreprenori care cred că și-au găsit șansa vieții și idealiști care regretă că n-o mai au. Arhitectul Gumbrill vrea să construiască edificii pentru măreția din om, fără să admită că vremea lor s-a dus. Fiul lui, modest teolog și profesor de istorie, renunță să mai corecteze lucrări trase la indigo despre viața Papei Pius de dragul unui proiect mai ambițios: pantalonii pneumatici, a căror pernă de aer ar face mult mai suportabil contactul cu lemnul tare al stranei. Așadar, nu o reformă, precum ale lui Pius, la vremea lui, ci o găselniță măruntă, făcută să concilieze râvna de a-l sluji pe Dumnezeu cu nevolnicia omului care ajunge să simtă, de la un timp, diverse jene.

Cam așa sunt toți intelectualii din poveste: cu slănina-n pod și cu sufletu-n rai. Urmărind, vorba vine, și idealul, dar voind să trăiască și după placul inimii. Evident, pantalonii lui Gumbrill junior sunt o gogoriță. Însă prin astfel de idei trăznite iau foc vechile convenții. Asta îl interesează pe Huxley, mai mult decât să spună ceva cu cap și coadă (nu vă așteptați la intrigă, subiect și alte vechituri). Să surprindă prefacerea lumii, trecând printr-o agitație bezmetică, printr-o febră a acțiunii, când fiecare ar face ceva, dar nu știe ce.

Myra Viveash, prin care se străvede, fără greutate, Nancy Cunard, o legendă a epocii jazz-ului, iubită de Hemingway și de Joyce, sculptată de Brâncuși, îi tentează deopotrivă pe Gumbrill, pe Shearwater și pe Lypiatt. Ultimul e tipul artistului, chipurile, complet, dar care nu reușește în nimic, hrănindu-se dintr-o vanitate paranoidă. Shearwater e un fiziolog țicnit, care experimentează încrucișări între sexe (de altfel, acuplările din roman au ceva de laborator diabolic) și are o fixație pentru problema rinichilor. Gumbrill, care experimentează și el o identitate de cuceritor, ascunzându-se sub o barbă impunătoare, ajunge să o seducă, fără să știe, pe nevasta lui Shearwater, întețind impresia de carnaval barbar, de promiscuitate și de confuzie. Rose, soția exclusă din preocupările științifice ale soțului, se mută fără complexe de la un prieten la altul.

Lumea la care, intertextual, face referire Huxley e Anglia lui Eduard al II-lea, neglijată de dragul amorurilor (de ambe sexe) ale regelui. O societate fără căpătâi, în care fiziologia coexistă cu urzeli de planuri efemere. Plăceri și intrigi, explorări ale posibilităților vieții, afară din dogme. Tot asta face și grupul de amici din Dans grotesc, într-o devălmășie de filosofii utopice și moravuri neortodoxe. Toți sunt loviți de acedie și, în felul lor, caută un sens al vieții și, pesemne, chiar pe Dumnezeu. Însă, precum regele din piesa lui Marlowe, sunt permanent tentați de distracții joase, de țopăieli de satiri care le tulbură mințile și nu-i lasă să se concentreze la un proiect important. E greu de zis dacă ce li se-ntâmplă e spre pierzanie sau spre salvare. Fiindcă, de n-ar avea mințile amorțite de viciile de toate felurile pe care li le servește Londra răvășită de război, de bună seamă că și le-ar pierde. Și ar ajunge, precum Lypiatt când realizează că nu-i nimic de artistul din el, să vrea să-și ia zilele. Așa, mai bine și le amăgesc.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.