Piața de sîmbătă. Boulevard des Lices

27 iulie 2013 / Arles / no 19 Rue du Cloître

Îmi place să merg pînă la capăt. Să văd și ultima tarabă. Niciodată nu știi peste ce poți da. Piața de sîmbătă de pe Boulevard des Lices îți ia mințile. De fapt, fură mințile oricui. Totul e à sauter dessus, exact cum strigă vînzătorul de caise pe lîngă care tocmai am trecut. 2 euros la barquette, à sauter dessus! Întîi sînt culorile: coșurile împletite, în care vernilul, movul și rozul stau așa de bine împreună, apoi pe rînd piersicile albe pe dinăuntru, pepenii galbeni tăiați sub formă de floare, mirabelele, un fel de corcodușe aflate la mare căutare, nuanțele nebănuite de alb pentru zecile de feluri de brânză, chèvre, chèvre frais, crottin, brebis, triangle, tomme, simplu sau cu busuioc, cu roșii uscate, pîinea, de la aia de secară la cea cu in sau nuci, cu smochine, la épeautre sau la brioșele faite maison. Mai sînt roșiile mici, amestecate între ele ca niște cireșe-nșelătoare, galbene, verzi, negre, vineții, sau roșiile mai mărișoare, verzi cu dungi zimțate galbene, cum au și unii pești pescuiți în Atlantic, ardeii colorați ca vinetele și vinetele lila sau, dimpotrivă, albe ca spuma laptelui, măslinele de multe feluri care dau tapenade verzi sau negre sau de nuanța vișinei coapte bine, creveții portocalii și homarii bretoni de culoarea pietrișului, care aproape că sar de pe gheață, atît de proaspeți și vioi sînt, plini de viață! Spre capătul pieței, pe trotuarul din fața parcului, se vînd florile: cactuși mov, floarea soarelui, bujori albi sau roz vag, lavandă desigur. Mirosurile vin din urmă, sînt peste tot în urma ta: peștele crud, stridiile, paella în tăvi mari, fierbinți, cîrnații de porc și orezul forestier, menta proaspătă în buchete mari de 50 de cenți, salamul uscat din carne de taur, totul se poate gusta. Plasele mele sînt din ce în ce mai grele.

În piața asta devii lacom chiar și fără să vrei. Ca și cum ți-ai dori să înghiți deodată toate culorile, mirosurile și zgomotele lumii.

Și totuși aici nu e războiul continuu din Barbès-ul parizian, ci e un du-te vino colorat și vesel, o convenție potrivit căreia toată lumea se lasă vrăjită. De la șapte-opt pînă pe la 1 jumătate după-amiază. Întotdeauna, vara sau iarna. Se lasă vrăjiți turiști de-o zi, cu aparatele de fotografiat în mînă, aflați într-un soi de priapism al imortalizării rapide, localnici pricepuți să negocieze, fiecare cu ritualul lui, conversînd într-un limbaj aparte cu vînzătorii, sau alții, ca mine, un fel de localnici trecători, un fel de “ca și cum aș fi de-aici”. Ei, vînzătorii, sînt mereu aceiași, vara și iarna. După ce negoțul se termină și plata e făcută, vînzători și cumpărători își spun pe sâmbăta viitoare! Asta e o garanție că se vor găsi din nou unii pe alții la locul stabilit, că totul merge mai departe, vraja, bucuria, convenția, că o continuare există, o lege nescrisă a locului care va fi reîmprospătată mereu. La ora 2, ca pe un fost cîmp de luptă, după ce toată lumea și-a strîns mărfurile și tarabele, pe Boulevard des Lices intră în acțiune o duzină de mașini de curățat, care spală locul ca și cum niciodată nimic nu s-a întîmplat aici. Nici urmă de fruct zdrobit, de ambalaje rătăcite sau de cochilii de stridii goale. Totul rămîne în amintire doar, ca un parfum tare, ca o vrajă.

Pînă și eu, efemeră cum sînt, în aceste locuri, le mai pot spune azi o dată vînzătorilor au samedi prochain! Ca de obicei, merg pînă la capătul pieței, pînă la ultima tarabă. Apoi mă întorc pe celălalt trotuar, spre localul Malarte, trecînd cu greu printre oamenii care se uită neobosiți la săpunuri, genți, vase de ceramică, pălării de soare, plutind printre bulele de săpun răspîndite de o vînzătoare de jucării. Dau nas în nas cu o doamnă în negru. Ea ține în mînă o umbrelă neagră, își face vînt cu un evantai negru. Merg mai departe, altă doamnă în negru, apoi un domn în negru, alte umbrele negre, alte evantaie negre care vînează timid canicula din Arles. Încerc să-i fotografiez, o mînă întinde spre urechea mea un tub lung negru, la capătul lui e una dintre femeile în negru, ne cercetăm cu privirea pentru o clipă, apoi gura ei se fixează la capătul tubului și începe: Il y a que vivre et vivre… Și mai încolo un pic: elle avait pris l’habitude de pleurer pour toute sorte de petites choses. Se scurge în urechea mea un poem, mi-l șoptește ea și susurul fin e transportat de-a lungul tunelului negru pînă în auzul meu, într-o lipsă totală a gravitației. Aș putea spune că e un poem scris de mine, într-atît îmi seamănă.  E despre frică, iubire, plîns, abandon, lucruri neînsemnate și mereu despre pofta de viață, care se ridică peste toate cele dintîi, ca baloanele de săpun acum peste Boulevard des Lices. La sfîrșit, cu gesturi foarte încete, îmi întinde  un mic pliant negru, ei sunt cei de la Les Souffleurs Commandos Poétiques, care le șoptesc oamenilor poezii la ureche. Deschid pliantul și citesc: Les Souffleurs s’inscrivent dans l’évidence du clignotement général du monde. Usent de la nécessité vitale du droit d’irruption poétique et pratiquent l’art contre le divertissement, l’essentiel contre le stratégique et le jubilatoire contre le conventionnel.

Și așa s-a sfîrșit dimineața mea de sîmbătă, cînd la Arles e piață pînă la ora 1 jumătate după-amiază.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.