“Dragă Nora” sau “Ce noroc pe domnișoara cameristă!”

on 24.02.2014 at 17:34

“Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca și cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorință.”Roland Barthes

Am putea spune: “Ce noroc pe Nora!” , dar oare dragul de Jim nu a fost și el destul de norocos atunci când tânăra cameristă și-a strecurat mâna în prohabul lui, pe starda întunecoasă și l-a facut să se sfârșească de dorință? “S-ar putea să fi orbit. M-am holbat îndelung la un cap cu păr roșcat-castaniu și am hotărât că nu e al tău.” Așa începe corespondența dintre cei doi, în 15 iunie 1904, printr-o scrisoare în care Joyce îi cere Norei o altă întâlnire. A doua zi, în 16 iunie 1904, cei doi se vor întâlni, iar data va avea o atât de mare importanță pentru Joyce, încât o va fixa ca reper temporal pentru celebrul lui “Ulise”. James Joyce era un scriitor în ascensiune, iar Nora Barnacle o cameristă la un hotel din Dublin. James o vede pe stradă, o abordează, aceasta îi răspunde avansurilor și de aici începe povestea pe care o avem desfășurată în scrisorile pe care Joyce i le trimitea Norei. De-a lungul acestora, Joyce va trece de la admirație la gelozie, de la iubire la deznădejde, de la divinizare la reificare.

Pentru că Nora Barnacle era o tânără simplă, a fost pentru Joyce orice acesta și-ar fi putut dori. A fost pentru Joyce totul. “Acum te văd ca pe o fecioară, o madonă, iar în momentul următor, nerușinată, insolentă, pe jumătate dezbrăcată și obscenă.” Însă mai presus de orice, Joyce își dorea să știe că iubita lui este, până la urmă, pură, pură și doar a lui. Doar a lui de maculat, pentru că astfel tot el s-o poată din nou imacula, printr-un singur gând, printr-un singur rând : “Nora, draga mea credincioasă, școlărița mea vulgară cu ochi dulci, fii curva mea, amanta mea pe cât de mult vrei (micuța mea amantă labagioaică! Curviștina mea futăcioasă!), rămâi însă floarea mea de un albastru închis, înmuiată de ploaie.”

Jim e atent. Jim e foarte atent, lui Jim nu-i scapă nimic, nici măcar o scrisoare întreagă, nici măcar o bucățică din vreo scrisoare pe care Nora i-a trimis-o vreodată. Mi-l închipui pe Joyce, pe dragul de Jim, mestecându-le și apoi înghițindu-le. Așa cum îi spune: “nu-ți coase chiloții ăia în fața nimănui”, de ce ar fi riscat ca cineva să poată vedea scrisorile scrise de aceasta? Mai cu seamă scrisorile care-i atinseseră Norei părți aflate de regulă sub lenjeria intimă, pe care Joyce și-ar fi dorit ca ea să o țină în: “secret, secret, secret”.

Avem deci la dispoziție, în “Dragă Nora” (Editura Art, colecția ocheanul întors 2013), doar scrisorile pe care James Joyce i le-a trimis Norei Barnacle. Acestea sunt dispuse pe trei perioade”: iunie-decembrie 1904, iulie-decembrie 1909 și iulie-aprilie 1922. Volumul se încheie cu o scrisoare din ianuarie 1924. Dintre aceste trei perioade, cea de mijloc este cea mai consistentă și cea mai concludentă cu privire la relația pasională dintre cei doi. Scrisorile au fost traduse și adnotate de către Bogdan-Alexandru Stănescu. De fapt trebuia să spun: scrisorile au fost excelent traduse și adnotate de către Bogdan-Alexandru Stănescu. Iar dacă e să ne oprim puțin asupra celei de-a doua perioade, cea din 1909, aș putea spune că nu avem de-a face cu un traducător sfios, ci cu unul îndrăznet, ba chiar foarte îndrăzneț, unul care se încumetă să pătrundă până în carnea cuvintelor și o face atât de bine, încât acestea nu doar că râmân in viață, dar mai și respiră o asemenea naturalețe de parcă ar fi fost scrise direct într-o română neaosă. Mă refer aici mai ales la scrisorile cuprinse în perioada 2-20 decembrie 1909. În această perioadă Joyce pleacă din Trieste la Dublin, pentru deschiderea unui cinematograf și pentru găsirea unei edituri care să-i publice “Oameni din Dublin”. Spre a-i satisface dorința Norei de a nu merge la curve, îi cere acesteia să-i scrie niște scrisori care să-i ofere un bun substitut nesănătosului obicei. Nora o va face, iar Jim îi va mulțumi în același fel, reamintindu-și, printre altele, și de prima lor întâlnire. “Tu ai fost cea care și-a strecurat mâna înăuntru, în pantalonii mei, și mi-a dat ușurel cămașa la o parte și mi-ai atins pula cu degetele tale lungi și nervoase și, treptat, mi-ai luat-o pe toată, așa cum era, groasă și țeapănă, în mână și mi-ai făcut laba încet până când mi-am dat drumul printre degetele tale, iar în tot timpul acesta stăteai aplecată asupra mea și mă priveai fix cu ochii tăi tăcuți de îngeraș.” Își va reaminti apoi și alte lucruri: ”Te-am învățat aproape să leșini atunci când vocea mea cântă sau murmură sufletului tău despre pasiunea și tristețea și misterul vieții și, în același timp, te-am învățat să-mi faci semne obscene cu limba si cu buzele, să mă provoci prin atingeri și sunete murdare și chiar să faci în prezența mea cel mai rușinos și mai împuțit act al trupului.” Tot în aceste scrisori, cel care susținea că îl urăste pe Dumnezeu, va îmbina carnalul cu divinul și i le va închina pe ambele iubitei sale: ”Pula mea încă e fierbinte și țeapănă de la ultimul futai brutal pe care ți l-am tras, când se aude cum un imn slab închinat adorării tale tandre și pioase se înalță din mânăstirile cernite ale inimii mele.” Citatele sunt doar din prima din cele 11 scrisori pe care Jim i le-a trimis drept mulțumire “futăciosei” lui “dulci” și “obraznice”.

O asemenea pasiune ar fi putut distruge o femeie, mai ales pe “fetița ciudată, șleampătă și inocentă”, așa cum o numea Joyce pe Nora. Doar că micuța Nora a avut atât de multă forță încât nu doar că a rezistat, ci i-a mai făcut și doi copii, i-a ținut și focul pasiunii viu, i-a dat și motive de gelozie care să-i trezească inspirația și să-i hrănească creativitatea și l-a mai făcut și să o ia de soție, chiar dacă abia după 31 de ani de conviețuire exclusivă. Poate că toate astea s-au întâmplat mai cu seamă pentru că Joyce și-a putut oglindi melancolia în ființa micuței Nora: “Ești o persoană micuță și tristă, iar eu sunt, la rândul meu, un tip al dracului de melancolic, așa că-i cam cernită iubirea noastră, zic eu.”