Teatrul verosimilului

on 24.03.2014 at 16:12

Mâna îninsă, fără o poveste, nu primește nimic!

Filantropica

“Hotărăște-te, așadar, ce e mai interesant și mai important pentru tine, în ce vrei să crezi: în faptul că în teatru și în piesă există un adevăr real al faptelor, al evenimentelor, al lumii materiale sau în faptul că sentimentul născut în sufletul artistului, generat de o invenție scenică ce nu există în realitate, este autentic și just?” Discursul stanislavskian din această carte e departe de a fi prețios. E mai degrabă mult mai aproape de limbajul cotidian decât de unul de specialitate. El face apel la mai marea putere de reținere și asimilare a unui limbaj cu care suntem familiarizați, utilizându-l zilnic, decât a unuia rigid și impunător. Atfel că nu trebuie să ne așteptăm la un manual pe modelul manualelor clasice. În acest sens, pentru a pune accent pe esențialul învățăturii stanislavskiene, am sa redau fraza care urmează interogației din citat: “Ei bine, despre acest adevăr al sentimentului vorbim în teatru.”

Stanislavski, în Munca actorului cu sine însuși, ne prezintă chiar munca propriu-zisă a unui actor, mai precis a unui student în anul I la actorie. Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, dispus pe capitole (16, mai precis). Fiecare capitol tratează o temă anume și introduce concepte pe care tânărul student trebuie să și le însușească pe o cale cat mai apropiată de viața trăită zi de zi. Asta pentru că o interpretare care nu poate trezi emoții autentice în spectator nu este o interpretare pornită din emoțiile autentice ale actorului. Nu renuntarea la tehnică, la exercițiu, este ceea ce încurajează Stanislavski, ci la construirea, cu ajutorul tehnicii, a repetiției și muncii susținute, a unei interpretări care se sprijină pe rolul jucat ca viață. “Exact ca un nou- născut, artistul trebuie să învețe totul de la început: să privească, să meargă, să vorbească și așa mai departe.” Pentru că doar un rol interpretat ca viață poate crea impresia unui teatru autentic, care se sprijină nu pe patos, pe interpretare emfatica si afectată, pe clișee însușite mecanic, ci pe emoții veritabile.

Așadar Stanislavski predică un teatru al verosimilului. Un teatru în care se poate face diferența dintre meșteșug și artă, dintre diletant și actor. “Din afectarea de diletant și clișeele general umane ia naștere, până la urmă, cel mai prost meșteșug. Nu-i da voie să se dezvolte.” Un teatru în care concepte ca “magicul dacă”, “acțiunea autentică”, “născocirea sau invenția imaginației”, “situațiile scenice date” nu acționează ca niște cârje în prestația actoricească, ci stau la baza formării unui actor care își trăiește pe scenă rolul ca și cum ar face parte din viața lui zilnică. “ Pe scenă, totul ar trebui să fie convingător atât pentru actor, cât și pentru partenerii săi și în egală măsură pentru spectatori. Adevărul nu poate fi separat de credință, iar credința nu poate fi separată de adevăr. Nu pot exista una fără cealaltă, iar fără ele nu poate exista nici trăire artistică, nici creație.”

Faptul că Stanislavski a fost contemporan cu Revoluția Rusă din 1917 și cu regimul comunist care i-a urmat, nu trebuie să constituie un motiv de preconcepții în ceea ce privește primul “sistem” deschis al artei teatrale. Am oscilat între a folosi sau nu ghilimele pentru cuvântul sistem. Iar faptul că acestui cuvânt, cu ghilimele asupra cărora m-am decis să mă opresc, îi urmează cuvantul deschis, nu înseamnă că avem de-a face cu ceva neterminat, ci cu ceva în continuă facere. Îmi aleg cu grijă cuvintele, pentru că am în față o carte a cărei reeditare o aștept de ceva vreme, în limba română mai existând o singură ediție, cea din 1950. Așteptarea mi-a fost răsplătită cu o ediție în care traducerea este pe măsura dorinței lui Stanislavski de a încerca să țină pasul cu lumea cotidiană, înclusiv prin vocabular. În Argumentul traducătorului, Raluca Rădulescu își mărturisește aspirația către o traducere actualizată, mizând pe faptul că “sistemul” stanislavskian nu însemna blocarea într-un limbaj, oricare ar fi acesta, verbal, corporal sau emoțional. În acest sens, traducătoarea a încercat o reactualizare, o aducere cumva la zi a limbajului utilizat de Stanislavski în manualul lui actoricesc : “Într-o epocă în care multe concepte legate de comunicarea verbală sau de limbajul corporal nu existau, Stanislavski încearcă să definească într-un mod cât mai accesibil procesele mentale, fizice, intelectuale și emoționale pe care le parcurge actorul în pregătirea unui rol, motiv pentru care aceste texte pun și astăzi multe probleme nu numai de traducere, ci și de explicare și înțelegere pentru rușii înșiși.” Dacă până acum se vorbea în limba română de metoda stanislavskiană, în această ediție ( Nemira, 2013) vom întâlni termenul de sistem, care pare a reprezenta mai bine atelierul în care Stanislavski își perfecționa ideile înspre o artă autentică a teatrului ( sau o artă a teatrului autentic). În ceea ce privește intruziunea politicului în creația stanislavskiană, nu voi face decât să-l citez pe Yuri Kordonski (cel care semnează prefața acestei ediții, prefață pe care aș fi copiat-o cuvânt cu cuvânt, pentru că o consider și bine scrisă și edificatoare pentru cartea pe care o prezintă): “a te maturiza înseamnă a învăța să observi diversele nuanțe ale lumii și ale istoriei, în toată complexitatea legăturilor pe care ele le presupun.”

*Volumul aflat în discuție, și apărut în 2013 la Editura Nemira, conține doar prima parte a sistemului stanislavskian. Cea de-a doua parte, rămasă neterminată, din cauza morții autorului, se află, deasemenea, în pregătire la Editura Nemira.