ionel ciupureanu

Ionel Ciupureanu: “Am experimentat un fel de-a scrie poezie ascultând lumea din jur”

ionel ciupureanu

Foto: Cosmin Bumbuţ

Întâlnit pe stradă, Ionel Ciupureanu pare un pensionar ca oricare altul din orașul ăsta sau dintr-altele asemenea lui; poate hainele să îl trădeze un pic, dar nu mult – poartă tricouri, pantaloni cu buzunare burduf și încălțări sport pe care scrie în chineză. Are o figură de om ghiduș, ochii albaștri par că văd dincolo de noi, interlocutorii lor, o combinație între Mr. Miyagi și Robin Williams. Și dacă ai norocul să afli că nu e chiar un fost inginer de la Electroputere Craiova banal, o să descoperi o lume posibil unică în poezia de la noi.

Mostre:

“Trupurile mele își imaginează o bucată de sânge

de care se agață să zicem imaginația

mă sculam și adormeam

chiar voi erați mai nervoși

cum spui tu dar până în zori mi-este frică

de ghearele astea care-mi vorbesc.“

(Să zicem, din volumul Mișcări de insectă)

***

“M-am visat în fustă roz

și-n bluză roz

ți-am scuipat toți demonii

și mi-am pătat bluza

am umplut scrumiera și

fața de masă

era și-un pic de nebunie

pentru a mai putea pricepe ceva.”

(Punk menuet, din volumul Venea cel care murisem)

Născut în 1957, a debutat în urmă cu 20 de ani. Are 7 volume de poezie publicate (ultimele două la Casa de Editură Max Blecher), trei premii USR, filiala Craiova, și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut.

Întâlnirea în urma căruia a rezultat acest interviu s-a petrecut în cadrul Festivalului Internațional de Poezie și Muzică de Cameră, de la Bistrița (17-20 iulie) – poeziaelabistrita.wordpress.com

Cum ai ajuns la poezie?

Când eram în clasa a treia, tovarășa învățătoare ne-a obligat să scriem ceva despre ce am făcut în vacanță, dar trebuia să scriem minimum trei pagini; mi se părea enorm, dar ne-a mai zis că am putea să scriem și o poezie dacă vrem, despre orice, că e mulțumită și așa. Mi-am zis că dacă scriu o poezie scap repede; am scris-o și învățătoarea a fost așa de încântată, încât a citit-o și colegilor.

Îți mai amintești versurile?

Nu, evident, n-o mai am. Dar am avut atunci sentimentul clar că sunt talentat, că pot să scriu poezie.

Ai publicat și dintr-astea foarte vechi?

Nu, dar le mai păstrez. Când eram la liceu am cumpărat Panorama Poeziei Universale Contemporane, de Anatol E. Baconsky, și am rămas șocat de cum erau poeziile acolo publicate, poezii fără rimă, nu pricepeam de ce-mi plac, eu fiind învățat să scriu cu rimă. Aveam senzația clară că nu voi fi în stare să scriu poezie acceptabilă fără rimă decât atunci când deja aș fi trecut peste un program bine întocmit – mi-am propus și chiar am scris poezie în formă fixă – sonete, rondele.

Am vrut cu orice chip treaba asta și pentru fiecare tip de poezie fixă am făcut aproximativ un volum. Până nu am prins această tehnică destul de bine nu am încercat să scriu fără rimă. A fost ca un exercițiu, pentru că simțeam că dacă voi încerca să scriu poezie fără rimă nu voi ști când să mă opresc, nu voi ști ce să las, simțeam că mă pierd, dar nici nu am încercat după șocul produs de citirea antologiei.

Ce s-a întâmplat până la debut, în 1994?

Nu știu, oricum nu puteam să fiu publicat, pentru că poeziile de tipul celor scrise de mine nu puteau fi publicate. Nu am vrut să le scriu decât așa cum simțeam eu.

Existau cenacluri de poezie la Craiova, le frecventai?

Da. În 1988 am publicat într-un volum colectiv la editura Scrisul românesc, ajutat de profesorul meu de liceu, domnul Negrici. El imi citise mai multe poezii și, întâlnindu-mă din întâmplare cu dânsul pe stradă, mi-a spus vezi, vino la mine cu poezii mâine neapărat pentru un volum colectiv. I-am spus că nu vin, că nu mi se vor publica. Mi-a zis că va fi șeful comisiei și sigur voi fi publicat în această antologie. Și așa am debutat. Apoi m-a trimis la Manolescu la România Literară, unde am publicat după ‘90 și cam asta a fost.

Ești recunoscut și pentru că trupele punk din Craiova și-au cântat versurile. Cum s-a întâmplat asta?

Spre sfârșitul anilor ’90, băieții mei (n.r. – are trei, unul dintre ei, Dan Ciupureanu, a debutat anul acesta cu volumul Efectul calmantelor la Editura Vinea) se împrieteniseră cu niște punkiști, nu știam ce e aia, mi-era teama că se întâmplă ceva rău cu ei. Așa i-am cunoscut pe cei din aceasta grupare punkistă din Craiova – Terror Art, și m-au rugat să le scriu textele melodiilor care erau deja orchestrate, știau de câte versuri au nevoie, ce număr de silabe ar trebui să aibă fiecare vers. Pentru mine a fost o provcare – era ceva de tipul poeziilor în formă fixă cum începusem eu să fac în liceu.

Am vrut să nu aibă rimă textele și să nu modifice cuvintele, au fost de acord și uite așa au cântat pe textele scrise de mine.

Mie mi se pare că versurile pe care le scrii sunt ca niște colaje din ziar…

Am experimentat un fel de-a scrie poezie ascultând lumea din jur. Când lucram la Electroputere stăteam într-o încăpere cu 7-8 oameni, care, pe lângă faptul că lucrau acolo ce lucrau împreună cu mine, se plictiseau, bârfeau și era o continuă vorbărie. Și mi-a venit ideea să încerc să scriu poezie ascultându-le pe colegele mele. Scriam ce prindeam, dar o dată cu experiența asta mi-am dat seama că de fapt prindeam și scriam acele propoziții care mă atingeau mai bine și până la urmă nu era vorbă de o așa zisă poveste a lor, ci cumva de-a mea. Din fragmentele astea puteam să fac un fel de colaj de cuvinte și mergea. La mai multe petreceri am observat că cei de lângă mine, dacă sunt amețiți sau beți, vorbesc mai mult decât de obicei și uite așa am reușit să scriu ce vorbeau ei. Foarte interesant – ceva de felul asta e și la un spital de boli psihice, când pacienții au un discurs deformat din cauza bolii.

Și cel mai recent volum – Venea cel care murisem?

E-o amestecătura de femei bete, femei bolnave psihic. Craiova pe care o cunosc eu.

Ce e cel mai dificil în procesul ăsta de compunere?

În tipul ăsta de poezie încerc să fac un fel de poveste a sentimentelor, a stărilor, nu o poezie retorică care să fie nu știu cât de puternică.

Cât ai lucrat la cel mai recent volum?

Tot timpul sunt nemulțumit de mine și tot timpul refac, rescriu; o poezie în forma inițială în nici un caz nu va fi ca cea finală și niciodată nu-mi dau seama dacă am reușit cât de cât să fac ceva valabil estetic. Și mă trezesc și după ce am publicat un volum că nu îmi mai place nu știu ce vers din nu știu ce poezie și mi-e și ciudă pe mine.

Asta și deoarece poezia îți creează altă stare decât starea pe care ți-o dădea când ai scris-o…

Evident! Dacă aș ține cu orice chip de starea inițială, atunci nu ar mai ieși nimic. Stările astea sunt mișcătoare pentru mine.

Te plimbi mult prin cercuri aglomerate de oameni?

Ca orice om – din când în când se mai întâlnește cu prietenii, mai face câte o petrecere cu prietenii. Foarte interesant și ciudat e atunci când vezi pe stradă oameni care vorbesc la telefon și dacă îți imaginezi că n-au telefonul la ureche ai senzația că ești într-un spital de boli psihice, pentru că vorbesc continuu mergând pe stradă, sar de la una la alta; nu e un discurs coerent și continuu. Și de acolo poți să faci poezie.

De ce scrii poezie?

E o plăcere estetică. Numai faptul că o scriu mi-e de ajuns, chiar dacă nu sunt mulțumit deseori de ce scriu. E plăcerea în sine de a face artă cu orice preț, în cazul ăsta poezie. E de ajuns.

***

Ascultaţi-l pe Ionel Ciupureanu citind din volumul Venea cel care murisem aici.



There is 1 comment

Add yours

Post a new comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.