Julian Barnes, Nimicul de temut

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa” – aşa-şi începe ateistul Julian Barnes eseul său, pe cît de inteligent, pe atît de inconfortabil – despre moarte, divinitate şi scris.

În ultimii ani am citit mai multe eseuri despre moarte (Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes – Editura Cartier sau Despre doliu al lui Mircea Mihăieş – Editura Polirom; iar Tratatul despre moarte al lui Vladimir Jankelevitch l-am fişat încă din facultate), însă „Nimicul” lui Julian Barnes, unul dintre prozatorii britanici căruia îi sînt atît de fidel încît îl citesc în original imediar ce publică ceva nou, mi s-a părut grozav tocmai pentru că este un eseu placat pe formula memorialisticii. Unde mai pui şi că această carte apărea în timp ce soţia lui Barnes, Pat Kavanagh, se afla în ultima fază a unui cancer, moartea ei fiind subiectul uneia dintre cele trei părți ale volumului de non-fiction Niveluri de viaţă (anul trecut tradus tot la Nemira, unde Julian Barnes a fost anul acesta republicat cu toate traducerile într-o serie de autor ce va continua deopotrivă cu reeditările cărţilor vechi şi cu traducerile noilor titluri.)

Nimicul de temut nu e foarte departe ca formulă de Papagalul lui Flaubert: mai puţină ficţiune, dar acelaşi melanj inteligent de biografie, critică literară şi filozofie, alimentat din plin de literatura franceză, în special de Jurnalul lui Jules Renard („Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar ar fi bine pentrun reputaţia Lui să nu existe”), de la care preia şi sintagma din titlul cărţii. Istorii de familie, anecdote, citate şi speculaţii ce mixează nostalgia cu teama, exasperarea cu ironia, umorul (negru) şi tristeţea în jurul unei teme pe cît de mari, pe atît de sfidătoare, prin incomprehensibil şi implacabil.

Pornind de la moartea bunicilor şi a părinţilor şi aflat mereu într-un dialog critic cu fratele său, profesor de filozofie, Julian Barnes îşi expune ateismul, altfel deloc consolator, în faţa a ceea ce numeşte el „timor mortis”, proximitatea morţii fiind mai interesantă decît întîmplarea (şi consecinţele) ei. Barnes discută relaţia dintre memorie şi adevăr, dintre religie (ca invenţie a autorilor de literatură) şi ficţiune (scrisul ca formă slabă de a învăţa să mori, căci utilul intră în conflict cu adevăratul), dintre viaţă (incomprehensibilă) şi moarte (implacabilă), prilej de a formula tot felul de dileme, una mai cinică decît alta: „Frica de moarte sau frica de a muri, ce preferaţi?”.

Sîntem amatori în propria viaţă, spune Barnes, înţelegem tîrziu că vom muri, acceptăm şi mai greu şi oricum nu pricepem nimic, nici din „naraţiunea propriei noastre vieţi” („Care este sensul acţiunilor mele într-un univers pustiu, unde au fost subminate tot mai multe certitudini?”), nici din propria moarte, care ne umileşte şi la care uneori nici nu sîntem prezenţi. Ateismul lui Barnes este înrudit cu cel al lui Richard Dawkins, exprimat fără menajamente: Dumnezeu este un prieten imaginar, ideea de mîntuire nu este decît soluţia literară a unei „morţi cu happy-end”, darwinismul dovedeşte lipsa liberului-arbitru şi insignifianţa noastră organică (omul nu este culmea evoluţiei) etc.

Nimicul de temut ar trebui să se vîndă cu o banderolă-avertisment pentru cei care cred în Viaţa de Apoi. Nu din cauza dezolării imaginii nimicului, ci a inteligenţei şi sincerităţii cu care e scrisă, pentru că simţi nu jubilaţia, ci deznădejdea lucidă a raţionalistului la tot pasul. Pentru mulţi însă, sper că pentru cît mai mulţi, cartea e un fel de coaching pentru moarte.

P.S. Iată şi (alte) cîteva citate, sper, bine alese:

„Moartea nu poate fi convinsă să o lase mai moale, nu poate fi atrasă în rămăşaguri; refuză să vină la masa negocierilor şi basta. Nu e cazul să se prefacă Răzbunătoare ori Milostivă. Rămîne impenetrabilă în faţa insultei, a plîngerii sau a condescendenţei. Moartea nu dezamăgeşte niciodată, rămîne de veghe şapte zile pe săptămînă şi este fericită să muncească în trei schimburi consecutive de cîte opt ore. Ţi-ai putea cumpăra acţiuni ale morţii, dacă ar fi de vînzare; ai putea paria pe ea, indiferent cît de mici ar fi şansele.”;

„Într-unul din romanele mele, i-am propus personajului cîteva alte variante dinclo de brutala dilemă ultimă: 1) Dumnezeu există, ori 2) Dumnezeu nu există. Iată un şir divers de erezii tentante, spre exemplu: 3) Dumnezeu a existat, dar nu mai există şi acum; 4) Dumnezeu a existat, şi va exista din nou, dar nu există acum – şi-a luat un an sabatic divin (ceea ce ar explica multe lucruri) şi aşa mai departe. Personajul meu s-a oprit la cifra 15 (nu există Dumnezeu, în schimb există viaţă eternă) unde amîndoi am ajuns la capătul imaginaţiei noastre.”;

„Odată ce am înţeles că, de pe poziţia unei planete în dezvoltare, care mai are şase miliarde de ani de funcţionat, nu sîntem cu mult mai mult decît amibe, vom accepta cu mai mare uşurinţă că ne lipseşte liberul-arbitru? Şi dacă este aşa (şi chiar dacă nu este aşa), ne vine mai uşor să murim?”;

„Creăm artă pentru a înfrînge, sau cel puţin pentru a sfida, moartea? Pentru a o transcende, punînd-o la punct? Poţi să-mi iei trupul şi materia cleioasă din cap, care a ascuns toată luciditatea şi imaginaţia mea, dar nu ai cum să-mi iei ceea ce am făcut cu ele. Să fie oare subtextul motivaţia noastră? Dar gusturile se schimbă, adevărurile devin clişee, forme întregi de artă dispar. Pînă şi cele mai răsunătoare triumfuri ale artei asupra morţii sînt vremelnice pînă la ridicol.”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.