Retorno 201, de Guillermo Arriaga

on 07.01.2015 at 11:36

Retorno 201 este acum o stradă ca multe altele din sudul orașului Ciudad de Mexico. E mică, plină de gratii și sârmă ghimpată. Dar e o stradă dintr-o zonă pe care Guillermo Arriaga o cunoaște bine. A copilărit aici pe vremea când aceasta era un loc destul de liniștit, locuit de oameni din clasa de mijloc. Liniștit – în comparație cu ziua de azi. Și numai pentru o perioadă, pentru că aceeași stradă Retorno 201 a fost una din primele pe care a început traficul de droguri în capitala mexicană.

Faima internațională a lui Guillermo Arriaga a venit din colaborarea cu regizorul Alejandro González Iñárritu (Amores Perros, 21 Grams, Babel) – “un mariaj terminat cu divorț, dar care a produs copii frumoși”, după cum spune scriitorul. Care ține totuși să sublinieze că cele care i-au făcut posibile scenariile de film au fost cărțile. Deja publicase Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte, El búfalo de la noche, iar Retorno 201 – deși nu era încă publicat – fusese scris din anii ‘80.

Arriaga a început Retorno 201 când avea 24 de ani și a terminat-o 4 ani mai tarziu. Este o carte dură, întunecată, cu 14 povestiri ce pendulează între oroare, atrocitate și durere, dar scrisă – în stilul caracteristic – cu înțelegere pentru condiția umană, cu compasiune pentru victime, fie ele ale acțiunilor imediate ori ale vieții. În aceste pagini veți găsi călăi, victime, violență, suferinzi, morți, părăsiți, copii lipsiți de inocență, tineri violenți, adulți decăzuti și învinși, amintiri dureroase, tulburări sufletești adânci și existențe marginale. Povești surprinse din puncte de vedere diferite, în fraze scurte și șocante precum viața personajelor.

E un univers crud, plasat sub spectrul morți. De fapt, moartea este o temă constantă în scrierile lui Arriaga. Pleacă din obsesiile lui, din experiențele avute în copilărie și tinerețe. Pentru el, scrisul nu reprezintă detașare, ci o implicare și mai adâncă, dar simte că – dacă nu ar scrie – imaginația l-ar putea omorî fizic. Ca exemplu, a avut nevoie de 4 luni ca să scrie Chipul șters. Când a terminat povestea, era epuizat psihic.

“Scrii pentru cei care te înțeleg”, spune Arriaga, care își construiește fiecare poveste de la o experiență personală ori de la ceva ce s-a întâmplat în preajma sa. Dar adaugă că procesul de a scrie e complicat. De la idee și până la finalul poveștii e mult, iar el se lasă surprins de personajele pe care le creează.

Iei din viață, iei din tine, iei din imaginație, lași povestea să își urmeze cursul. E o rețetă care – în cazul lui Arriaga – dă rezultate șocante. Tatăl său nu i-a vorbit două săptămâni după ce a citit povestea din deschidere, Lilly, îngrozit că unul dintre personaje ar putea fi chiar fiul lui (în zonă, existase un caz asemănător). Iar soția scriitorului nu a vrut să citească Retorno 201, pentru că e prea tristă.

Dar Arriaga merită citit. Nu cu inima ușoară, așa ceva nu e posibil. Totuși, scriitorul nu banalizează niciodată violența. Urăște faptul că societatea de azi a făcut asta. Că poți să vezi la TV o știre despre cineva care a ucis zeci de oameni și, imediat după, o alta despre o pisică salvată din copac. Morțile lui sunt îngrozitoare, iar viața pe care o descrie e și ea greu de suportat. Recunoști în scriitura lui o anumită atitudine a oamenilor doborâți în fața fatalității. Dar nimic în aceste rânduri nu este banal.