Galápagos, de Kurt Vonnegut

O idee în marele creier nebun al lui Kurt Vonnegut era, probabil, o greșeală care nu se plictisea niciodată, pentru că avea propriile idei. Galápagos este povestea omenirii salvate pe ultimii milimetri de la neantul spre care se îndrepta din cauza unei greșeli în evoluție: creierele mari. Aceste organe care au dat atâta bătaie de cap (și o mulțime de idei proaste) “cu un milion de ani în urmă“, adică până în anul 1986. Atunci, hazardul a lucrat totuși în favoarea omului. Câțiva naufragiați pe o mică insulă din arhipelagul făcut celebru de Charles Darwin au fost în stare să asigure supraviețuirea speciei umane, ce depindea de două condiții: prima, că ei să nu se mai întoarcă niciodată la vechea civilizație; cea de-a doua – să continue să se reproducă.

Sau, pentru o desfășurare puțin mai lentă, dinspre lumea noastră spre viitor: un vas de croazieră cu destinația Insulele Galápagos ar urma să plece în explorarea naturii. La bordul său – zeci de celebrități care să ofere expunere evenimentului, unei presupuse cauze nobile și să asigure – prin lovitura de imagine – prosperitatea afacerilor viitoare pe această rută. Planului inițial i se opun însă o criză economică mondială, violențele generate de lipsa banilor (deci, a alimentelor) și multe alte erori ale vieții de zi cu zi. În locul celor de seama lui Jacqueline Onassis, Mick Jagger, Walter Cronkite sau Paloma Picasso, vor ajunge în Galápagos câteva personaje complet necunoscute și deloc echipate să asigure supraviețuirea speciei: o fostă profesoară de liceu de provincie – trecută de perioada fertilă, un căpitan de navă care ar putea fi purtătorul unei boli genetice grave, o japoneză gravidă – nepoata unei supraviețuitoare a bombardamentului atomic de la Hiroshima, fiica oarbă a unui bogat om de afaceri american și șase tinere canibale ale unui trib pe care nimeni nu îl înțelege. Există și alte personaje, dar despre ele aflăm din capul locului că nu ajung pe insulă, deși își joacă rolul în această a doua șansă a speciei umane. După toate regulile bunului simț, cu așa “întemeietori”, omenirea ar fi blestemată să piară. Totuși, Natura lucrează cu ce are, iar supraviețuitorii din Galápagos ar putea intra în manualele de istorie, dacă peste un milion de ani ar mai exista așa ceva.

Vonnegut a publicat Galápagos în 1985, deci cu un an înainte de ipoteticul sfârșit al civilizației. E anecdotic faptul că, după ce un fragment din roman a apărut în revista Esquire, un cititor l-a sunat alarmat, încercând să-l convingă că nu există date științifice privind vreo involuție în regnul animal.  Pentru că, da, asta este soluția propusă de cartea lui Vonnegut: aceste creiere mari, evoluate și veșnic neliniștite, ne-au dat câteva idei atât de proaste încât prostia ne-ar putea salva. 30 de ani mai târziu, e evident că salvarea nu vine nici de aici (și știm ce spunem, doar avem mai multă practică!), dar nici Vonnegut nu milita pentru stupiditate. Galápagos este, de fapt, un îndemn la mai multă inteligență și la fericirea dată de frumusețea unei zile obișnuite.

Întrebat în 1987 cât și-ar da pentru acest roman, Vonnegut spunea că merită nota maximă din punct de vedere stilistic. Nici nu avea de ce să fie modest: povestea este abracadabrantă, alcătuită din fragmente, adăugiri și reveniri, dar ușor de parcurs și de înțeles. Autorul recunoscuse deja în mai multe rânduri că lucrează intuitiv: cu o structură, știind încotro se îndreaptă, dar fără să poată face o diagramă înainte de finalul poveștii.

Pentru Galápagos, ideea i-a venit după o croazieră făcută în arhipelagul cu pricina. După cum spunea chiar Vonnegut, a fost o călătorie obișnuită – nimeni nu s-a îndrăgostit, nimeni nu a căzut peste bord, dar el a văzut niște animale care păreau mulțumite și, ajuns acasă, a început să-și imagineze cum s-ar descurca oamenii, rămași în acel loc vitreg. A inventat o insulă nouă (pentru că biologii știu atât de bine insulele acelui arhipelag încât i-ar fi fost imposibil să respecte toate datele), dar pe măsură ce îi veneau ideile și-a dat seama că se va lovi de problema naratorului. Cine ar putea fi acolo timp de un milion de ani, ca să spună povestea? La final, considera că a rezolvat strălucit problema (integrându-și chiar și personajul-rătăcitor Kilgore Trout), dar tocmai pentru că i-a fost teamă să-și arate de la început naratorul. A preferat ca cititorii să fie, mai întâi, seduși de poveste. Cât despre omenire, Vonnegut nu credea că ea e sortită pieririi mai mult decât alte specii. “Avem o problemă când ne alegem liderii. Altfel, suntem într-o formă destul de bună”*.

————————

*South Carolina Review, 1987, A Skull Session With Kurt Vonnegut, by Hank Newer

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.