Radu Pavel Gheo, Fairia – o lume îndepărtată

În afară de fanii săi, puţină lume ştie că Radu Pavel Gheo a debutat, şi-încă acum aproape un deceniu, cu un volum de proză fantastică cu titlu de basm: Valea Cerului Senin. De altfel, acest eseist, traducător şi prozator al generaţiei mele – unul dintre favoriţii mei -, a fost dintotdeauna preocupat de SF; atît de preocupat, încît a şi scris un foarte bun eseu de teorie a genului (Despre Science Fiction), carte care a ajuns la ediţia a doua între timp.

Deşi din toată opera sa romanul care mi-a plăcut cel mai mult (şi pe care nu-l voi recomanda niciodată îndeajuns) rămîne Noapte, bună copii! (2010), prima carte de proză scrisă de Radu Pavel Gheo pe care am citit-o a fost acest mic roman fantasy, iată, reeditat şi el, semn că pe scriitorul bănăţean îl paşte clasicizarea de cînd tot aşteptăm să ne mai dea o carte nouă.

Povestea din Fairia – o lume îndepărtată începe cu un bătrîn interogat de un android cu privire la o mai veche şi nereuşită misiune intergalactică. Echipajul navetei Skylark (aşadar, nu departe de Skywalker), de pe planeta Terrestria, condus de tînărul, pe atunci, Ronnie Peterschneitt, eşuează pe planeta botezată ad hoc Fairia. Echipajul are surpriza să descopere o planetă geamănă cu Terra, o planetă cu atît mai surprinzătoare, cu cît Pămîntul suferise o apocalipsă biologică, lăsînd în urmă doar nişte imagini stocate în holo. Partea încă şi mai suprinzătoare vine din faptul că Fairia, această dublură a Terrei, se află la o vîrstă mitologică. Pămîntenii viitorului întîlnesc, astfel, pe Fairia lumea preistorică despre care doar citiseră prin cărţi şi atlase.

(Între timp, subgenul peplum a luat amploare la Hollywood, dar romanul lui Radu Pavel Gheo rezistă tocmai prin candoarea pe care producţiile cinematografice de serie au convertit-o în ridicol.)

Povestea se transformă astfel într-un basm retro 2.0: fii de împăraţi de pe Fairia pleacă în călătorii iniţiatice pentru salvarea prinţeselor răpite, încercări de-a lungul cărora se întovărăşesc cu fiinţe înzestrate supranatural (centauri, inorogi, cai şi stînci vorbitoare) şi cu nelipsiţii zmei, balauri şi vrăjitoare. Grupul de oameni „extratereştri” prizonieri pe planeta premitologică ajung astfel în postura de ciudaţi tovarăşi de drum ai unui Făt-Frumos avant la lettre. Puterile lor magice sînt emiţătoarele, laserele, filtrele de aer şi termoizolantele salvate din nava defectată, astfel că o serie întreagă de situaţii comune se amestecă cu adaosuri livreşti într-un foarte frumos basm plin cu aventuri (un membru al echipajului este transformat de o vrăjitoare într-o broască ţestoasă) şi cu personaje fabuloase (o tigroaică cu cap de femeie, cavalerii Sf. Graal, o proto-Circe).

Dincolo de faptele de eroism, pămîntenii din viitor oferă partea amuzantă a cărţii întrucît ei nu înşeleg mai nimic din tot ce li se întîmplă pe străvechea şi ingenua planetă. Deşi au în echipaj un xenolog (avatar al lui 3CPO), dincolo de vagi presentimente nu ajung niciodată să separe realitatea de vis. Bătrînul Ronnie Peterschneitt formulează, la un moment dat, un frumos paradox: „Trebuie să înveţi o grămadă de lucruri ca să scapi de iluzia cunoaşterii şi să-ţi dai cu adevărat seama că nu ştii nimic.” Se află aici mici mostre de înţelepciune venite, ca vagi ecouri, deopotrivă din Odiseea şi din Micul Prinţ.

Fairia – o lume îndepărtată este un retro-fantasy hibrid, livresc şi intertextual, scris cu umor şi nostalgie ca orice carte înţeleaptă pentru oameni mici. Dacă atunci cînd citiţi vă luaţi foarte în serios, nu vă recomand acest roman. Dacă însă vă permiteţi să mai daţi şi în mintea copiilor, luaţi cartea de pe raft!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.