Marin Mălaicu-Hondrari: Cred în scriitorii care au obsesii

Cum te-ai apucat de scris? Cum devine un om scriitor?

Cred că mi se trage de la citit, de fapt. Cu siguranță am citit înainte să scriu. Și, cumva, imediat după ce am învățat să citesc la școală, mi-am dat seama că îmi plac cărțile, așa că mi-am făcut abonament la bibliotecă. Citeam Poveștile Olimpului, Mușchetarii, romanele lui Jules Verne. Și basme. Basmele chiar m-au ajutat să pot să scriu povestiri, pentru că basmele mi se par niște povestiri foarte foarte bine scrise. Te ajută mult la construcție, să spui doar ce e esențial; în basme nu sunt vorbe în plus. La un moment dat, eram undeva pe clasa a cincea, am început să scriu poezii, dar scriam niște poezii așa cum scrie Emil Gârleanu în proză – cu gâze, fără nicio valoare. Dar simțeam nevoia să scriu poezii.

Ai fost de mic un cititor foarte atent. Vezi vreo legătură directă între asta și faptul că ai devenit scriitor?

Cu siguranță. Cred că nu poți să fii scriitor fără să citești. Și încă să citești foarte mult. Dar cred că de la citit mi se trage povestea cu scrisul. La început lectura era pur și simplu bucurie, o plăcere, nu citeam ca să văd cât de bine e scrisă cartea. Mult timp nici nu m-a interesat cine e autorul – știi cum se întâmplă, în copilărie nici cine e traducătorul, nici la ce editură a apărut cartea nu te interesează. Mă interesa pur și simplu ce se întâmpla acolo. Iar cărțile citite atunci cu siguranță mi-au dat un soi de gust pentru aventuri, pentru visare, pentru altfel de lumi, mi-au îmbogățit fără îndoială imaginația. Cititul cred că asta face – te ajută să îți imaginezi mai ușor, să îți precizezi visul. Acum, din nefericire, am început să dau atenție la cine traduce cartea, la cine-a scris-o.

Tu ești și traducător. La ce ești atent când traduci o carte? Cum resimți tot acest proces?

Am avut norocul să mi se propună spre traducere (din spaniolă în română, niciodată invers) cărți extrem de bune, ale unor autori cu un stil foarte bine conturat – Llosa, Cortázar; scriitori care prin stilul lor te obligă să traduci bine. Întotdeauna mă interesează să păstrez stilul autorului – cât de mult pot să transpun în limba română atmosfera, să găsesc cele mai bune variante la lucruri care țin de barierele culturale ale limbii. Dar traducerea, dincolo de faptul că îmi oferă traiul de zi cu zi, mă ajută foarte mult și la scrisul meu. Traducând și înveți să scrii.

Bănuiesc că ai tradus și au fost momente când ai zis – ah, asta aș fi dorit să exprim și eu.

Da, fără îndoială. Și nu numai ca idee – tot – de la construcția frazei, la cum știu ei să aducă un autor în scenă, cum știu să încheie secvențele, să creeze suspans, tensiune, mister, toate astea trebuie să le înveți. Și e preferabil să le înveți de la marii autori.

Ai vreun autor de care te simți apropiat – știu referințele la Roberto Bolaño.

Am să încerc să nu mai zic Bolaño.

De ce nu ai tradus Bolaño?

Am tradus câteva poeme de Bolaño, dar doar pentru uzul prietenilor mei apropiați. Nu mi s-a propus deocamdată să traduc Bolaño, dar e important că se traduce, că e bine tradus. Deci, da, Bolaño clar ar fi. Julio Cortázar îmi place foarte foarte mult, e unul dintre autorii mei preferați; Saul Bellow, de asemenea, iar de la noi, sigur, Mircea Cărtărescu.

Dar, totuți, cum ai ajuns să scrii romane?

Am început să scriu proză plecând de la compunerile școlare obligatorii. Prin clasa a opta, sub influența filmului Războiul stelelor, ăla din anii ’70, am început să scriu un soi de roman SF, dar era total calchiat după film, se numea Arma antilaser. Numai că sigur, vezi, pe atunci nu știam să scriu, nu știam că asta e o meserie – după vreo 30 de pagini era inventată arma antilaser și nu am mai știut cum să continuu. I-am omorât acțiunea din primele pagini.

Dar și în cel mai recent roman al tău – Războiul mondial al fumătorilor, nu prea atragi cu acțiune, e mai degrabă totul învârtit în jurul personajelor.

Ai dreptate că sunt mai puțin interesat de acțiune propriu-zis, prefer să las multe lucruri doar sugerate sau trecute de-a dreptul sub tăcere, pe care cititorul oricum le înțelege. Cred că e important să reușești să creezi niște personaje dragi cititorului, de care el să se apropie foarte mult, cu care el să empatizeze cumva. Și structura, bineînțeles, asta întotdeauna m-a interesat – cum să structurez povestea, că nu îmi place să fie structurată clasic.

Lucrezi după un plan?

Da, dar e destul de general – un fel de idei principale sau sinopsis. Pentru că știu că pe parcursul scrierii vor interveni modificări. Dar în esență ideile alea principale rămân, doar că pot fi inversate: ce am trecut în plan să se întâmple în capitolul opt se întâmplă mai târziu sau mai repede, sau brusc îmi dau seama că un personaj pe care eu l-am văzut femeie trebuie să fie bărbat. Finalul îl știu de la început. Mai puțin la Cartea tuturor intențiilor, unde ideea finalului mi-a venit pe parcurs.

Apropo de felul în care structurezi, cărțile tale mi se par scrise foarte cinematografic și gândite în secvențe. Romanul Apropierea urmează să fie ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu; cum lucrezi pe scenariu?

Sper că scenariul e aproape de final. Am lucrat foarte mult cu Tudor, m-a ajutat mult, eu neavând nici un fel de experiență ca scenarist, dar acum înclin să cred că am dobândit și că aș putea oricând să scriu un scenariu, pentru că a început să îmi placă; a mers mai greu până mi-am dat seama că e cu totul și cu totul altceva să scrii un scenariu decât să scrii o carte. Sunt limbaje cu totul și cu totul diferite.

Ați rescris Apropierea?

Din Apropierea am extras anumite idei, anumite direcții; cred că s-ar putea spune după o idee din Apropierea. Tudor și-a luat libertatea să se îndepărteze destul de mult de carte, de a merge pe o anumită parte a ei. Dar e interesant și abia aștept să văd ce o să iasă. Va fi filmat în Spania, iar în afară de actorul principal, pe care deja îl știm, ceilalți vor fi spanioli; actorul român ia deja lecții de spaniolă, vom filma în Cordoba, Valencia, Madrid.

Sunt scriitori care își pune amprenta pe un loc, care pot fi asociați foarte ușor cu un spațiu. La tine, locul e Spania – Cordoba. E așa de magic acolo?

Spania e la fel de magică, sau la fel de puțin magică, precum orice alt loc, depinde cum îl vezi. Eu am început să văd Spania într-un anumit fel după ce m-am întors în România. Când eram acolo eram un emigrant care încerca să își găsească ceva de muncă, trăiam foarte greu, în același timp citeam în spaniolă, mă interesa literatura, învățasem să citesc spaniolă și era o diferență uriașă între Marin-cel-care-zilnic-se-chinuia-să-supraviețuiască și Marin-cel-care-nopțile-citea-marii-autori-spanio-americani sau spanioli.

Scriai pe vremea aia?

Șocul plecării și părăsirii României și intrarea într-o altă cultură a fost atât de mare, altfel nu îmi explic de ce nu am scris trei ani de zile. După trei ani am început să scriu, iar în ultimul an am scris Cartea tuturor intențiilor – practic am scris-o în câteva luni. Spania magică a venit încercând să umplu de fapt anii ăia. Dacă mă gândesc bine, cei cinci ani cât am stat acolo sunt de fapt spațiu alb, pentru că nu mi s-a întâmplat nimic relevant, dincolo de învățarea limbii spaniole; cumva, în momentul în care am revenit în România mintea mea a început să se gândească tot mai mult la Spania, să viseze și Spania și să vrea să umple anii ăia cu niște povești.

Spuneai că îți dorești ca cititorii să vadă personajele umane, apropiate. Eu așa le văd, asta îmi place îndeosebi de tare la cărțile tale. Sunt curioasă cum alegi numele.

Odată ce găsesc un nume care îmi place, despre care eu cred că se potrivește personajului, îl folosesc pe ăla, de ce să tot caut? Dacă Constantin e un nume bun, sau Adrian, mă duc mai departe cu el. Ține de lene. Sigur, aici cu Constantin am făcut și micul joc cu trecerea înspre Camarille, o fi același Constantin din Lunetistul, n-o fi…

Mi se mai pare că personajele tale sunt toate din aceeași familie. Dacă le strângi într-o cameră nu va arăta ciudat adunarea.

Mă bucur să spui asta, pentru că eu cred în scriitorii care au obsesii și merg pe obsesiile lor, care practic toată viața scriu aceeași carte, că tot îl pomeneam pe Mircea Cărtărescu. Și care reușesc să creeze până la urmă doar un univers al lor. Dacă citești două pagini din Kafka nu poți să nu îți dai seama că e Kafka. Sau din Blecher. Asta înseamnă că au o amprentă personală extrem de puternică, dată tocmai de obsesiile lor. Există autori la care mergi cumva la sigur, și nu mă refer la calitatea lor, ci doar că știi exact spre ce te îndrepți. Când cumperi un Cortázar, știi, când cumperi un Paolo Coelho, la fel, știi. E un autor absolut onest care-ți vinde exact ceea ce face. Asta e onestitatea în literatură.

Mă fascinează cum croiești personajele – toate femeile din cărțile tale sunt absolut Dumnezeu – pot fi cele mai urâte, dar ai un dar de-a le face să umble desculțe zece centimetri deasupra vacarmului. Nu știu dacă tu, scriind personajele, ești foarte conștient, dar toate sunt perfecte în felul lor, iar personajele masculine sunt cele care sunt mereu în spate, și aleargă, și încearcă să găsească calea spre ele.

Pentru că eu chiar cred asta, Cătălina! Eu cred, și e una dintre credințele mele cele mai profund înrădăcinate în mine și verificate de-a lungul anilor, – femeile țin lumea asta. Fără ele noi am fi niște fire de nisip purtate de furtuni, nu am avea nicio relevanță. De asta Războiul mondial al fumătorilor e structurat tocmai pe relația personajului principal cu anumite femei – ele i-au jalonat viața (fumătoare, nefumătoare, nu contează). Sunt ca niște jaloane la slalom – i-arată drumul, pe unde trebuie să meargă.

Ce-ți veni să scrii o carte despre fumat?

Am ales fumatul pentru că e un gest care mă însoțește de foarte mulți ani – eu fumez de pe la 14 ani, deci am vreo 30 de ani de fumat în spate. În meseria asta de fumător muncești până mori, dacă ești adevărat, nu ieși la pensie. Dincolo de glumă, fumatul în Războiul mondial al fumătorilor poate fi înlocuit cu orice pasiune care, spun din nou, jalonează viața cuiva. Înlocuiește fumatul cu alcoolul sau cu pasiunea pentru muzică sau cu cea pentru gogoși.

De ce nu mai publici poezie?

O să mai public, sper. Chiar îmi doresc să public poezie. Anul trecut am scris poeme noi. Nu vreau să public până nu simt că am un volum foarte bun. Nu din teama de critică nu am mai publicat poezie din 2011 în volum, că în reviste am mai publicat, ci din respect pentru poezia adevărată, pentru ceea ce ar trebui să fie poezia. În momentul în care voi simți că pot să vin cu ceva nou față de ceea ce am făcut în La două zile distanță, da, voi publica. Dar până atunci, nu, de ce să tăiem copacii și să terorizăm editorii?!

Te ocupi de un festival de poezie, încurajezi oameni care vor să publice – asta mănâncă timp și nervi, și totuși o faci. De ce? 

Fac asta în primul rând deoarece cred că poezia, și în general literatura, trebuie sprijinită, cu toate mijloacele. Poezia și literatura adevărate, sau ce cred eu că e poezie și literatură adevărate. Și apoi nu aș putea să fac asta dacă nu aș fi constant sprijinit de Dan Coman și de domnul Gavril Țărmure, directorul Festivalul Internațional de Poezie și Muzică de Cameră – Poezia e la Bistrița, un tip exraordinar care sprijină și Editura Charmides, și lumea artiștilor plastici, și pe cea a muzicienilor. Când vezi că există asemenea oameni începi să vrei și tu să fii așa, și nu ți se mai pare că pierzi timp.

La ce lucrezi?

Traduc un roman pentru Editura Trei – Cabaret Biarritz, un fals polițist plasat în celebra stațiune Biarritz pe la 1925, și mă pregătesc să traduc pentru Editura Arte Julio Cortázar, un roman care nu s-a mai tradus la noi – 62/modelo para armar; în toamnă așteptăm să filmămApropierea și vedem ce va mai fi.

Ce citești?

Philip Roth – Pata umană, și MJC, a lui Ion Iovan – prescurtat de la Mateiu Jean Caragiale, cum semna Mateiu. E o carte minunată în care afli foarte multe despre lumea literară interbelică, chiar și de dinainte de Primul Război Mondial.

Ce volume de poezie ne recomanzi?

Trei cărți foarte foarte bune – Dezmembrați, de Adriana Carrasco, o carte apărută la Max Blecher și tradusă de Claudiu Komartin; apoi, Valea rea, a lui Andrei Doboș – cel mai bun volum scos de Cartea Românească anul trecut, după părerea mea. Despre a treia îmi vine mai greu să vorbesc, pentru că e apărută la Charmides – Cerul senin, a lui Ștefan Manasia. Și ar mai fi Angela Marinescu – Opere complete.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.