Eu o să vorbește drăguț cândva, de David Sedaris

on 18.07.2016 at 15:57

Poate că ați citit mai multe texte și interviuri despre și cu David Sedaris vara asta și explicația pentru acest lucru e una singură – scriitorul a venit la București pentru lansarea volumului său de eseuri – Eu o să vorbește drăguț cândva, apărut la Editura Publica. Nu e prima oară – Sedaris mai are un volum tradus la noi, tot la Publica – În pielea goală, pentru a cărui lansare a venit într-o toamnă friguroasă. Ca o paranteză, Narator, a editurii mai sus-menționate, e una dintre cele mai bune colecții pentru iubitorii de povești adevărate, bine scrise (Camera de povestit, a lui Mike Paterniti, sau Dulcele bar, al lui J.R. Moehringer, sunt numai două exemple în acest sens).

Probabil pentru mulți dintre voi lansările de carte sunt niște întâlniri fade, în care autorul abia bâjbâie ceva despre opera sa, în care introducerile sunt mai lungi decât discuția despre carte sau întrebările din public sunt atât de banale, încât îți vine pur și simplu să speri că se va termina repede și-o să îți iei autograful și poți pleca acasă. Multe așa și sunt, din păcate. Una dintre chestiile foarte mișto la David Sedaris este că în realitate și pe viu este exact așa cum scrie – un american cu experiențe europene (cu șederi prelungite în Anglia și Franța), al cărui umor acid, total politically incorrect, ai vrea să îl ai în multe dintre situațiile zilnice. Poveștile lui, cele nescrise, întâmplările de la alte lansări și întâlniri cu cititorii, dar și din călătoriile între evenimente, glumele incomode, sunt ca un show de stand-up foarte bun. În plus, Sedaris te poate uimi cu cele mai năstrușnice înjurături românești, pe care ți le scrie în dedicația pe carte. Mie tura asta mi-a scris că arăt fabulos și mi-a recomandat un magazin londonez cu rochii pe gustul meu, altora le-a desenat – ce vreau să zic e că ați pierdut un eveniment pe cinste și, dacă vă mai pică ochii pe informația că David Sedaris vine în România, mergeți să îl cunoașteți.

Eu o să vorbește drăguț cândva (traducere de Ruxandra Tudor) este un volum de eseuri apărut prima oară în SUA în 2000 (cea mai bine vândută carte a sa) și reunește întâmplări despre familia lui Sedaris – numeroasă, tipic americană, despre care autorul scrie destul de des (un eseu excelent, cel care m-a făcut să îl iubesc pe Sedaris este acesta, despre sinuciderea surorii sale mai mici), și povestiri despre perioada pe care Sedaris a petrecut-o în Normandia, unde s-a mutat alături de iubitul său, Hugh, cu tot cu diferențele culturale care apar între un american crescut în Carolina de Nord și niște francezi mai speciali (doar pe aici au debarcat trupele americane în Al Doilea Război Mondial). Volumul îi este dedicat tatălui autorului, un inginer foarte priceput (“Tata mi s-a părut întotdeauna genul de om care, dacă ar fi avut ocazia, ar fi putut inventa cuptorul cu microunde sau radioul cu tranzistori.”), care din păcate nu a reușit să aibă nicio pasiune comună cu fiii și fiicele sale (“Pentru mine, cel mai mare mister al științei continua să fie faptul că un bărbat putea fi tatăl a șase copii cu care nu avea absolut niciun interes comun.)“ – îndrăgostit de jazz, tip de muzică evoluat în comparație cu melodiile grecești care se ascultau în casa copilăriei sale, Lou Sedaris decide după un concert Dave Brubeck (cum ai putea altfel, când suna așa?!) să le impună copiilor săi lecții de muzică la diverse instrumente. Rezultatul e o catastrofă – micul Sedaris nu are nicio inclinație către chitară, pe care profesorul său pitic (“Fiecare dintre noi era un bărbat captiv într-un trup de copil. Fiecare dintre noi era talentat în felul său și amândoi uram băieții de doisprezece ani, cel mai barbar grup demografic care putea să existe.”) i-o prezintă ca fiind o femeie, David fiind la vârsta în care își descoperea sexualitatea și atracția pentru bărbați. Nici David, nici cele două surori ale sale nu devin muzicieni, dar Gretchen devine pictoriță, iar David, după ce încearcă mai multe arte se oprește la scris. Scrie de mai bine de 20 de ani, are peste 40 de articole apărute în The New Yorker (la lansarea din București declara că dacă îi este refuzat un eseu de New Yorker îl aruncă la gunoi apoi), dar în tot acest timp continuă să facă diverse alte joburi – a făcut curat în casele oamenilor și-a călcat cămăși, a fost transportator de mobilă, iar în Anglia, unde locuiește de câțiva ani, e recunoscut drept bărbatul care strânge gunoaie de pe stradă, având chiar o mașină de gunoi care îi poartă, în mod onorific, numele.

Umorul și tandrețea cu care scrie despre familia sa (“În cele mai multe cazuri, mama era încântată de frati-miu și-l privea plină de curiozitatea unei găini bete care descoperă că a clocit oul unei alte specii de păsări.”) este un trademark Sedaris care trece dincolo de acest subiect – de altfel, titlul volumului face referire la verile în care scriitorul s-a chinuit să învețe limba franceză – “Lucrurile începeau să se lege – acum nu mai vorbeam ca un copil posedat, ci ca un țărănoi: Ie astea gândurile la vaci?, l-am întrebat eu pe măcelar arătând spre niște creieri bovini, expuși în vitrina frigorifică. Vreau niște cotlete d’miel cu mânere p’iele.”

O să râdeți hohotit de multe ori în cele aproape 300 de pagini, eu am citit cartea pe plajă și m-am trezit citind fragmente cu glas tare, pentru că situațiile aparent banale sunt atât de bine descrise, încât vrei să le spui tuturor ce autor supertare e Sedaris. Practic, de asta am și scris textul ăsta.