George Banu: Cărțile te-mbogățesc și teatrul deseori te însuflețește

on 31.10.2016 at 12:07

Foto: Maria Ștefănescu

George Banu, pentru iubitorii de teatru, e un soi de guru – predă studii teatrale la Sorbona, este unul dintre cei mai importanți eseiști într-ale teatrului, a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, are un premiu de excelență UNITER, este președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și Doctor Honoris Causa al mai multor universități europene.

Locuiește la Paris de 40 de ani, noi ne-am întâlnit la București, unde a venit pentru lansarea celui mai recent volum – Parisul personal. Familia din Rivoli 18, apărut la Editura Nemira, și-am povestit despre cărți și teatru.

Cum v-ați apropiat de teatru și, mai apoi, de literatură?

Am încercat să explic cum și de ce m-am apucat de teatru în tinerețe în Monologurile neîmplinirii, carte apărută la Polirom, despre eșecurile care au fost legate de această întâlnire episodică cu teatrul, ca actor. Într-un fel, am fost tentat permanent între scenă și carte, neputând să optez. Nu m-am îndepărtat definitiv de teatru, am avut prieteni care și-au dat seama că nu puteau continua ca actori și s-au îndepărtat complet, au dispărut; eu am făcut în permanență un du-te vino între scenă și carte, cu tot ceea ce implică această condiție hibridă – că nu sunt nici un erudit, dar nu sunt nici un actor, însă cred că una se hrănește din alta. Privirea mea legată de scenă e marcată și de experiența mea de spectator, dar și de experiența mea de cititor. Cărțile te-mbogățesc și teatrul deseori te însuflețește, îți dă o anumită dimensiune. Și sunt convins că experiența cititului luminează experiența privitului.

Ce lecturi aveați când erați adolescent?

Toate lecturile, evident, între literatura română și literatura rusă; citeam toți cu pasiune Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi mai puțin, ca tineri, dar Dostoievski era hrana noastră; după aceea, mari romane – romanele lui Camil Petrescu, mai târziu am trecut la literatura modernă, în special la marile romane franceze ale lui Camus – Străinul a fost un șoc pentru mine, ca și Ciuma; apoi, literatură puțin mai mondenă, deoarece cu atâta “eficacitate” a realismului socialist, a tuturor politicilor culturale, am preferat uneori frivolitatea anumitor texte, frivolitatea tristă a unor scriitori ca Salinger, François Sagan, Truman Capote. Nu sunt de aceeași natură, dar au o apropiere de viață mai dansantă, mai ludică. Și, evident, cartea tinereții mele esențială a fost Marele Gatsby, pe care am iubit-o toți, și-apoi încet-încet am migrat, la sfârșitul facultății, spre literatura franceză din secolul al 18lea – Adolphe, La Princesse de Clève, unde găseam într-un fel același raport cultural ca-n Marivaux, care devenise autorul nostru de referință.

Citiți altfel acum decât o făceați la 20 de ani? Se schimbă viața de cititor cu anii?

Eu am avantajul și dezavantajul de a fi un cititor lent. Nevastă-mea citește repede dar și uită repede, eu citesc încet, dar o carte importantă mă acompaniază mult, de aceea, într-un fel, m-am întors la anumite cărți al căror sâmbure îl știam. Recitindu-le sau răsfoindu-le, am găsit detalii suplimentare. Dar nu pot să spun că s-a schimbat sau nu am eu senzația că s-a schimbat, pentru că nu am devenit un cititor metodic în sensul semiotic. Cum am citit cărțile când eram tânăr, așa le-am citit și la 50 de ani. Regăseam cadrul central, dar în cadrul central anumite figuri sau detalii apăreau, le uitasem sau nu mă atrăseseră când eram tânăr. Mi-am rafinat lectura, mi-am rafinat foarte mult privirea spectacolului, în detalii, dar esențial nu cred că s-a schimbat ceva.

Cum v-a influențat lectura felul în care scrieți?

În ce-am scris am resimțit anumite influențe – când eram tânăr se și recunoșteau, teza mea de masterat o scrisesem profund sub influența lui Cioran.

Pe care l-ați și cunoscut.

L-am cunoscut, dar atunci nu îl cunoscusem, însă îmi plăceau textele lui. Cioran e și un autor ca Dostoievski, ca Antonin Artaud, e un romantic al decepției, el nu e Beckett. Cineva mi-a spus foarte bun textul ăsta, dar seamană tare cu Cioran. Așa și era! Am avut și aversiuni față de un anumit fel de a se scrie critică în România, unde e un fel de suprasolicitare a epitetului, și m-am inspirat într-un fel de textele astea din secolul al 18-lea, unde se spun lucrurile esențiale, dar în același timp într-un mod foarte simplu. Și, în ultima perioadă a vieții, m-am apropiat de scriitura fragmentară; eu nu am o gândire sistematică, dar m-am apucat de scriitura asta pe care o găsisem când la ajuns în Franța la Roland Barthes și după aceea din când în când am dezvoltat-o și așa a apărut primul meu text pentru scenă – Uitarea, care a fost pus în scenă de Mihai Măniuțiu; după aceea, Monologurile neîmplinirii și cartea mea esențială pentru Cehov – Teatrul nostru, livada de vișini. Au fost etape diferite în care am resimțit influența unui anumit fel de scriitură și în care m-am despărțit succesiv de anumite tentații ale tinereții.

Aveți tabieturi? Cum scrieți?

Înainte lucram mai mult la text, acuma mă gândesc foarte mult. E ca o mașină veche la care acceleratorul e mai lent. Acuma am nevoie de foarte mult timp ca să mă gândesc la un text, dar, fără nicio comparație, încerc să adopt principiul lui Brâncuși, care spunea – nu e greu să faci lucrurile, e greu să te pui în starea de a le face. Și pentru ă mă pune în starea de a le face le cer tuturor cărora mă solicită să îmi dea mult timp înainte. Atunci când scriu, fiind mai puțin calofil, scriu mai repede decât înainte. Dar maturizarea gândirii se face mai calm, mai puțin precipitat. În general scriu numai dimineața, foarte devreme. E un parametru biologic – seara poți fi spectator, dimineața poți fi scriitor.

Mergeți des la teatru?

Asta e plăcerea mea! Sunt foarte scandalizat, mai ales la Paris, la București nu știu, de faptul că o mulțime de colegi profesori de teatru nu se duc la teatru. Predau teatru fără să vadă teatru, citesc vagi tratate despre teatru și asta-i tot. Eu mă duc des, pentru că bibliografia mea e o bibliografie vie, sunt spectacole pe care le-am văzut și de la ele pornesc, am nevoie să le văd. Teatrul viu nu poate fi povestit, din teatrul viu reții detalii pe care nu le poți reține decât tu însuți în contextul proximității cu spectacolul.

În contextul blogurilor și al faptuluică oricine poate crea conținut și recomandări, cum vedeți critica de teatru?

Asta cu blogurile e simpatică, dar metafora pe care aș utiliza-o e Hide Park: la Hide Park Corner fiecare nebun sau savant poate să vorbească, singurul lui imperativ este să nu vorbești de pe pământ, de pe o cutie, să ai 5 cm deasupra pământului. Asta cu bloguruile are o astfel de dimensiune, pentru că nimeni nu mai verifică, nu mai legitimează, fiecare scrie și își găsește sau nu cititorii. Cioran îmi spunea – eu scriu și după aia apare cartea la librăria de jos și ca o curvă mă uit să văd dacă se oprește cineva în fața cărții mele; tu faci o propunere și dacă această propunere, deșănțată, cum spunea Cioran, atrage pe cineva, foarte bine, dacă nu… E o pagină a civilizației – e ca livada de vișini – poți să regreți, dar nu poți să te opui.

E importantă critica?

Critica e importantă pentru valorile mediatice, nu pentru lumea internă. Noi înăuntru știm ce e bine, ce nu e, dar pentru lumea din afară critica e încă importantă.

Cum ați convinge pe cineva să meargă la teatru?

Prietenilor mei le-am oferit șansa de a vedea spectacole care ipotetic puteau să le placă. Și niciodată nu m-am înșelat. În general, în lume s-a produs o mare întoarcere a publicului la teatru – nu se poate compara cu cinci milioane de oameni care se uită la o emisiune politică înainte de alegeri, dar teatrul și-a regăsit mitologia. Oamenii vor să se ducă la teatru, la Paris e foarte greu de găsit locuri la spectacolele bune, asta înseamnă că dorința de teatru s-a reactivat.

Se face diferit teatrul la Paris?

Nu, numai că românii sunt convinși că sunt cei mai buni – nu apucă să se termine spectacolul, că ei au și plecat. Am impresia că vechiul complex de inferioritate s-a convertit în complex de superioritate, care e la fel de nociv. Unui spectacol de o anumită calitate merită să îi dai o șansă până la sfârșit. Sunt spectacole care sunt enigmatice, care îți cer timp – nu te ridici de pe scaun și ai plecat imediat.

Ce spectacol v-a impresionat în ultima vreme?

Spectacolul unui regizor flamand – Ivo van Hove, The Kings of War; Blestemații, după romanul lui Visconti, și Vedere de pe pod, al lui Arthur Miller. Acestea trei au fost șocul ultimei stagiuni.

Tocmai ați lansat Parisul personal. Familia din Rivoli 18. Simțeați nevoia unei cărți despre amintiri?

Cum spunea Monica Andronescu, sunt memorii indirecte – nu am scris cartea clasică a memorilor despre oameni, am scris despre ceea ce s-ar putea numi memoria obiectiva – obiectul care mă trimite la prieteni. Evident că și Casa cu daruri, și Familia din Rivoli 18, sunt impregnate profund de întâlnirea cu Proust și de valoarea memoriei afective pe care o are madlena lui Proust și pe care o are pentru mine un cadou oferit unui prieten. Am încercat să vorbesc despre aceste lucruri care au constituit într-un fel materia afectivă a cititorului-spectator care sunt.