Max Porter: „Trăim într-o epocă de aur a literaturii”

foto: Lucy Dickens

Durerea e o făptură înaripată este romanul de debut al lui Max Porter, fost librar, actual editor la Granta și Portobello Books. Premiată cu Dylan Thomas Award (2016) și în curs de ecranizare, cartea este de-o frumusețea care vă va lăsa fără grai. Este povestea unei familii din care mama dispare subit, lăsând în urma ei doi băieți și un soț dezorientați. Porter s-a inspirat din experiența proprie alegând acest subiect, și-a combinat elemente de poezie, jurnal, fabulă (pasărea Kra a devenit unul dintre personajele mele favorite din literatură), pentru a reda câteva zeci de pagini pline de emoție.

Citiți interviul ăsta, dar mai ales citiți cartea – e un roman poetic cum nu s-a mai scris.

Când a început să te atragă lumea cărților? Care e prima carte de care te-ai îndrăgostit?

Părinții și bunicii mei obișnuiau să îmi citească. Mereu am avut cărți în casă, am fost cam atât de norocos. Adoram miturile și fabulele când eram mic. Am iubit Odiseea (încă îmi place). Îmi plac cărțile ilustrate (chiar și acum).

Ai renunțat la planurile tale de a-ți lua doctoratul în istoria artei ca să devii librar, unul foarte bun dacă menționăm premiul pe care l-ai primit (Young Bookseller of the Year, 2009). Ce ți-a plăcut cel mai mult din acea perioadă?

Mi-a plăcut enorm să citesc foarte divers, să cunosc cărți de peste tot din lume. Am iubit momentul ăla când se deschidea ușa și apărea cineva nou, cu o nouă conversație, o nouă provocare, cu opinii și viziuni la care mă puteam raporta. Mi-a plăcut sentimentul dat de oamenii care se întorceau și spuneau: „Oh, doamne, WOW, cartea aia pe care mi-ai vândut-o.”

Ce sfat i-ai da unui tânăr librar?

Dacă un om fără adăpost fură o copie din Bhagavad Ghita, lasă-l. Plătește-o din salariul tău.

Împarte biscuiții.

Ține ușa deschisă.

Pune monedele în palma clientului înaintea bancnotelor, altfel mărunții vor cădea și e enervant.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat vânzând cărți?

Să nu fiu un snob în ceea ce privește cărțile. A citi e viață, și acolo nu e nicio ierarhie. Oamenii ar trebui să citească orice vor să citească.

Prima ta carte a fost recent tradusă în română. Este o combinație de poezie, roman, jurnal, cu bucăți de mister. Care a fost procesul scrierii ei?

Am vrut să combin poezie cu proză, dramaturgie, glume și fabule, și să încerc să scriu ceva plin de adevăr despre viață. Este o scrisoare de dragoste pentru copilăria mea, pentru sentimentul puternic pe care l-am avut despre oameni care nu mai sunt aici. Este o încercare de a vedea dacă romanul poate fi un pic diferit, dacă poate îmbrăca o altă formă. Am scris cartea relativ repede, folosindu-mă de notițele mele mai vechi, asamblându-le ca pe un colaj, tăind și mixând lucruri ca să sune ca o melodie.

Bănuiesc că să debutezi cu o carte primită atât de bine poate fi o povară. Crezi că Durerea e o făptură înaripată îți va defini felul în care scrii?

Probabil, pentru o vreme. Nu am terminat încă cu acest tip de scriitură, vreau să merg și mai departe. Nu cred că voi scrie vreodată un roman în proză, standard. Las asta experților!

Cum ți-ai descrie stilul?

Hibrid. Sunt influențat de cărți de benzi desenate, cum sunt și de poezie, de TV și teatru, dar și de romane. Sper ca stilul meu să genereze energie în cititor, să dea impresia diverselor influențe că e viu.

Ești un mare fan ai lui Ted Hughes și Emily Dickinson. Care e poemul tău preferat?

Poemul meu preferat de Dickinson este cel pe care îl folosesc (și vandalizez) pentru epigraf. Poemele favorite de Hughes sunt cele din perioada de mijloc, a jurnalelor River și Moortwon, când scrie despre ogoare, oameni și animale. Superbe poeme.

Ca editor la Granta și Portobello Books, îmi imaginez că citești foarte multe chestii. Ai descoperit ceva de curând care ți-a atras atenția? Ne poți recomanda o serie de autori tineri sau descoperiți recent pe care îi citești?

Scriitorii mei preferați acum sunt Ben Marcus, Alice Oswald, Ocean Vuong, Andres Barba (n.r. un interviu cu Barba puteți citi aici). Trăim într-o epocă de aur a literaturii. Este privilegiul unei vieți să citim atât de mult, să fim înconjurați de toate aceste scrieri minunate. Poezia britanică e pe val în acest moment.

Ești și tată în viața reală, în carte scrii despre un tată care e pierdut printre activitățile zilnice cu fiii săi, după moartea mamei lor. Sunt asemănări cu viața reală?

Cred că domesticitatea și umorul incredibil al copiilor este o realitate pe care am împrumutat-o pentru carte. Chiar și în timpurile cele mai dificile copiii au nevoie de rutină, de glume, de povești.

Ce le citești copiilor tăi?

De fapt, un clișeu teribil, chiar acum le citesc băieților mei Harry Potter. O fac pe voci foarte elaborate. Mă distrează, dar nu mi-am dat seama până acum că JK Rowling folosește atât de aiurea adverbele. Spuse el, răutăcios.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.