catalian florescu

Cătălina Florina Florescu: Cuvintele trebuie respectate și folosite ca atare

La Editura Tracus Arte a apărut volumul „Teatru”, de Cătălina Florina Florescu, care cuprinde piesele „Mia”, „Cățelul sinucigaș și Laika” și „Ce rămâne după viaţă”. Regizorul Andrei Șerban scrie despre acest volum Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poți rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine sau cel puțin să alegi ce îți comunică ție mai mult: între teatru de idei, teatru înclinat social sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor.” Să o descoperim împreună pe Cătălina Florina Florescu și una dintre cele mai frumoase cărți ale anului 2018.

Ai scris textele care alcătuiesc volumul „Teatru” (Editura Tracus Arte, 2018) mai întâi în engleză. Temele sunt universale, nu există bariere culturale sau de limbaj. Te simți mai apropiată de scenă teatrală americană sau românească, se poate vorbi de deosebiri sau apropieri?

Când scriu, nu o fac pentru mine. O fac pentru că ceva ori nu s-a spus cât sau cum trebuie sau mai rău, nu s-a spus deloc. Cum a fost de exemplu cu prima mea piesă de teatru, Mia, despre femeia tânără care are cancer la sân și care meditează asupra feminității post mastectomie. Sau cea despre o întâlnire fictivă dintre un câine imigrant din Orientul mijlociu, momentan în Statele Unite, și celebra Laika, cosmonautul canin. Cățelul sinucigaș și Laika mi-a oferit prilejul să privesc jocul politic din culise dar spus pe scenă în replicile celor doi mai sus-amintiți cât și din perpectiva celor patru oameni care au ocazia de a vorbi deschis despre ce înseamnă să fii altul, care este miza jocului politic și cât contăm civic. Iar în ultima piesă, Ce rămâne după viață?, m-am întors la filosofie și metateatru pentru că cele trei personaje, Relaxat 1, Relaxat 2 și Relaxat 3, au în sfârșit răgazul să se uite la ei, departe de zgomotul lumii de afară.

Cred că sunt diferențe între cele două școli de teatru, de exemplu în unele piese contemporane din țară perspectiva a rămas cumva blocată în „moștenirea trecutului comunist”, autoizolându-se în probleme care nu sunt locale, ci sunt regional geo-politice. Pe de altă parte, se scrie relativ puțin teatru în țară, nu sunt școli specializate sau dedicate exclusiv acestui fel de a scrie. În S.U.A. se scrie foarte mult și asta se face în unele școli încă din gimnaziu și se continuă până la facultate. Dar există și asemănări, cum ar fi dorința femeilor de a-și spune poveștile, de a-și face vocea cunoscută, nefiltrată patriarhal. Lor li se alătură tinerii care prezintă lumea lor liceană în care forța protestului are loc pe stradă și pe platformele sociale: #rezist/#resist.

De 20 de ani trăiesc și muncesc în S.U.A. Limba engleză este limba în care comunic 90%, 7 zile din 7. Am tradus piesele pentru că îmi doresc ca felul în care am abordat temele universale și mai ales oamenii din spatele personajelor să fie și în țară, acolo unde încă se joacă sufocant de mult textele clasicilor sau/și textele scrise aproape exclusiv de bărbați. Cred în teatrul-forum, teatrul-social, teatrul-politic, teatrul care se simte și sper că așa vor fi recepționate și piesele mele pe care le doresc jucate.

Care sunt principalele obstacole care pot reduce sau anihila umanitatea noastră?

Când devenim împăcați cu noi înșine, când ne ajunge ce avem, într-un fel ne-am oprit din trăit. Când credem că știm totul și că nu mai avem nimic de descoperit sau/și de învățat, ne împingem din azi în mâine mecanic, nu mai trăim activ. De cele mai multe ori ne oprim singuri să ne cunoaștem și să îi cunoaștem pe alții. Aici greșim. Dar orice greșeală este un motiv de introspecție și, dacă lăsăm orgoliile în urmă, vom reuși să ne găsim fluiditatea necesară comunicării.

Uneori, cuvintele cele mai simple provoacă daune foarte mari. Cititorii și spectatorii sunt și ei personaje în piesele tale, fiind într-un proces de (re)descoperire prin intermediul textelor.

Cred că uneori cădem pradă unui fel facil de rană, una superficială, vrem să ne ascundem în fața acestei lamentări că ne doare, dar cuvintele trebuie respectate și folosite ca atare. Dacă nu știm să vorbim despre ce simțim, bine sau rău, atunci de ce ne mai obosim să deschidem gura sau să scriem? Dimpotrivă, trebuie să lăsăm rănile astea de suprafață să dispară și să vorbim deschis, din interior. Iar teatrul lasă inhibițiile să fie subiect de salon, amintiri prăfuite ale altui secol.

Când predau știu că dacă doar vorbesc cu studenții despre „temele și mesajele unui text”, am ucis acel text pentru că nu am știut să îl fac să intre în legătură cu alte texte, cu viața studenților, cu ce este în jurul nostru.

Plăcerea pentru artă se cultivă prin mii de ore de citit, spectacole și discuții. Nu ne naștem cu o cultură, o dobândim prin implicare. Schimbăm civilizația și prin cât de deschiși cultural suntem. De multe ori aud că nu mai avem nevoie de scriitori și artiști, ceea ce nu poate fi decât un genocid cultural mondial. Am putea vreodată vorbi în cifre la fel cum vorbim în metafore, în ecuații la fel cum se armonizează sunetele unei simfonii? Știm cu toții răspunsul, rămâne să îl aplicăm, nu doar să-l acceptăm tacit.

Un subiect pregnant în volumul „Teatru” este „corpul fluctuant-prezent”. Ce faci atunci când ajungi să trăieșți și să empatizezi cu personajele tale, cum „te purifici” de problemele și încărcătura emoțională pe care ți-o dau?

Citatul îi aparține Miei care își dă seama pe parcursul piesei că o boală precum cancerul la sân îi arată cât de versați (sau nu!) suntem în nuanțele corpului. Mia descoperă că nu se vorbește despre ce face o boală unui corp, cum și cât îl schimbă, cum corpul trece prin etape și cum noi, adulții, cei care am învățat să stăpânim limbajul de fapt descoperim că nu știm aproape nimic despre corp, că l-am lăsat neîmblânzit și ca atare nu știm cum să potolim emoțiile care vin precum o avalanșă atunci când ne îmbolnăvim.

Pe mine scrisul (ca și cititul) m-a ajutat enorm să descopăr tăria dinăuntrul vulnerabilității și dorința de a refuza izolarea și tăcerea când boala îți mută axele interne fără a te întreba în prealabil sau, ca în cazul meu, cum am descoperit cum un membru al familiei dispare de la o zi la alta, cum conturul său carnal parcă brusc a devenit un desen în cretă. Cine eram eu atunci? Cineva care se uita la un spectacol. Aș fi putut lăsa trauma aceea să rămână în mine, aș fi putut să rămân indiferentă exilului, să mă mint că există doar bărbat și femeie și că religia este nedogmatică, aș fi putut închide ochii că inegalitatea ca și violența au dispărut peste noapte.

Viața vine în furie peste noi, câteodată, dar asta nu trebuie să ne doboare. De aceea vorbesc și scriu cum simt, sincer, nediluat, și dacă pare că atac, de fapt este adevărul pe care nu mi-este jenă să îl împart și altora. Ca și tatăl meu, sunt o autodidactă care are nevoie de lecțiile altora pentru a nu stagna și ulterior regresa într-un punct insignifiant. De asemenea, cred că în mare parte sunt dispusă să vorbesc așa cum simt, intens, pentru că trăind în străinătate devii un animal care trebuie să știe să supraviețuiască. Și nu oricum, ci cu rezerve de răbdare și stil.

De cele mai multe ori societatea nu pune accent pe dorințele sau capacitățile individuale, pe particularitatea situațiilor. În textele tale întâlnim însă aceste universuri pe care le creează unicitatea de cele mai multe ori. Ce este fericirea pentru tine?

Fericirea înseamnă să fii liber. Iar libertatea este o confruntare cu tine însăți. La 14 ani, în vara în care încă eram sub comunism, într-o conjunctură care m-a depășit, când o colegă a decis să rămână în Danemarca în excursia în care   fusesem, am primit cea mai violentă palmă din viață mea. Iar apoi am fost   interogată de Securitate. Devenisem complice într-o fracțiune de secundă,       deși nu participasem efectiv cu nimic. Am detestat palma și asaltul verbal. Atunci m-am trezit din copilărie: nu poți trăi în închisoare în libertate!

Cât de mult vrem să fim liberi ține doar de noi. Capul plecat nu ne va ajuta să fim liberi. Vorbele refulate, la fel. Gândirea din alt secol pe care din jenă sau comoditate încă nu o aruncăm la gunoi ne împinge afară din libertate, pradă disperării. Este o chestie bizară ca și când corpul merge înainte cu o minte ținută dinadins înapoi. Până la urmă, libertatea nu este un drept. O ai dacă știi să lupți pentru ea zi de zi.

Poate un scriitor să-și descopere corpul mai ușor (și) prin scris?

Scrisul este carnal. Dacă scriem detașat atunci când o facem creativ, mai bine ne apucăm de altceva. Între mintea care dorește și gândește și cuvântul care rezultă este conflict, intensitate, luptă și dorință. Până la urmă, corpul devine limpede prin scris, își pierde musculatura și osatura, devine elastic, polifonic și nemuritor. Nu ne cad solzii precum șarpelui, dar dacă luptăm să fim liberi și să ne găsim rostul, până la urmă scăpăm de fricile din cauza cărora simulam, nu trăim.

 

 



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.