Sonorități clasice în viziunea a doi japonezi celebri

“Pur și simplu despre muzică” e o carte care cu fiecare rând te invită să asculți exact compozițiile despre care cei doi vorbesc, într-o aventură unică de învățare a extazului promis de muzica clasică. Încercând să fiu fidel textului am ascultat toată muzica de la care Haruki Murakami și Seiji Ozawa pornesc discuțiile (Beethoven, Brahms , Mozart sau Berlioz sunt doar câteva exemple). Prima propunere a celor doi, unul dintre ei scriitor celebru, celălalt dirijor retras din activitate, este Concertul nr. 2, pentru pian și orchestră, al lui Beethoven. Am reușit să mă simt mult mai conectat la scriitură decât dacă aș fi citit în liniște totală, cum fac de obicei. Literele cântă și partiturile se pot citi, asta e una din învățăturile cărții, chiar dacă n-ai studii de specialitate.

Murakami, autor a peste 10 romane, volume de proză scurtă și eseuri, dintre care majoritatea sunt traduse și în română, e un clasic al culturii japoneze contemporane. Chiar dacă, după cum mărturisește el însuși, s-a apucat de scris târziu, la 29 de ani, după o carieră ca patron de club de jazz. Cel cu care discută, Seiji Ozawa, e în egală măsură celebru pentru lumea artelor sonore, fiind director muzical al Boston Symphony Orchestra timp de 29 de ani, director muzical al Toronto Symphony Orchestra și al Operei de Stat din Viena, având la palmares și un premiu Grammy pentru cea mai bună înregistrare a unei opere.

“Pur și simplu despre muzică” are o mare calitate: se adresează atât melomanilor, cât și celor mai puțin inițiați în muzica clasică. Deși la prima vedere volumul pare de o seriozitate academică, și neofiții vor fi cuceriți de umorul, uneori involuntar, al lui Seiji Ozawa, povestind “din culise” despre pianiști celebri cum ar fi Glenn Gould care, de exemplu, nu dădea niciodată mâna cu nimeni și purta în permanență mănuși. O altă observație: Leonard Bernstein se considera, mai ales în tinerețe, un “superstar” și nu interacționa prea mult cu orchestra, preferând, după cum excelent punctează autorul, “să-și facă numărul”.

Iată o carte de nelipsit din biblioteca unui meloman, ușor de citit și pătruns chiar dacă tema principală, muzica clasică, poate părea înțepenită în zonă “serioasă” sau cultă. Dialogurile dintre cei doi curg natural și nu se împiedică în a spune lucrurilor pe nume, fie că e vorba de muzicieni tineri sau consacrați. Rezultatul final e unul ușor de citit și plin de umor, chiar dacă abundă, în anumite momente, de termeni tehnici. Dacă maestrul Ozawa are tendința să insiste pe detalii criptice pentru un neavizat, Murakami spune lucrurilor pe nume prin fraze pline de poezie ca asta:

“Clarinetul conferă un aer întrucâtva misterios melodiei, asemenea cântecului prevestitor al unei păsări din inima pădurii.”

Ca să vă bucurați din plin de această carte, care e mai mult decât o simplă colecție de interviuri, sfatul meu e să aveți mereu la îndemână un YouTube sau colecția personală de muzică clasică pentru o experiență multimedia. Ar fi fost grozav dacă volumul ar fi avut atașat și un CD!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.