Florin Iaru: Societatea modernă e bazată pe neîmplinire și compensări

La Editura Paralela 45 a apărut volumul de poezie Jos realitatea!, de Florin Iaru. Volumul apare la 29 de ani distanță față de volumul de poeme Înnebunesc și-mi pare rău (1990), iar Bogdan Crețu scria într-o cronică literară apărută în Observator cultural: „Cultivînd într-o manieră provocatoare temele clasice ale poeziei (erosul, moartea), Jos realitatea! e o carte-manifest. Nu de decăderea literaturii se plînge Florin Iaru, ci de erodarea realității sau mai bine spus a posibilităților noastre tot mai sărace de a ne-o imagina.” Am dialogat cu autorul pentru a afla mai multe despre spectrele actuale ale realității acestui volum:

Atunci cînd lumea e prost alcătuită și ea știe asta, în unele zone ale lumii se pare că totuși există urme de speranță. Care sunt mecanismele care apar atunci cînd știm că nu putem ajunge și noi în aceste oaze? Creăm ceva în locul posibilităților?

În general, cînd nu poți face ceva, creierul o ia razna. Caută soluții sau caută compensări. Societatea modernă e bazată pe neîmplinire și compensări. „Nu poți fi fericit? Lasă, mergi la muncă și-ți trece.” „Ți-e foame? Nu ți-e foame, fraiere, tu ții post, deci e bine.” șamd.

Urmele astea de speranță sînt ale încăpățînaților, vizionarilor sau ciudaților. Dar cea mai mare realizare a unui om lucid e să nu stea în centrul lumii, ci la margine. Scriitorii mari sînt unii dintre acești ciudați: cu ei trăiești nu în statul paralel, ci în lumi paralele. Sigur, asta comportă riscuri. Și multă nefericire, nu de puține ori.

Ce-i lipsește democrației de astăzi pentru a ajunge la oameni? Ce-i lipsește omului?

Democrația moare, pentru că se „formalizează”. Îmi pare azi că e o formă fără fond, o bifă, un registru contabil. Democrația a fost singura garanție a păcii europene, sper că s-a văzut. Dar, în ultimul timp, mai ales odată cu realizarea visului european, nu mai există oameni, cazuri, situații, ci proceduri, reglementări și multă ideologie. După ce înlături această grea învelitoare cauciucată, observi că cei care umblă cu „democrația” în gură au buzunarele pline.

Cînd te-a speriat cel mai tare un fake-news?

Nu țin minte exact, dar anunțul morții unui mare scriitor m-a mîhnit cel mai tare.

Cînd te sperie realitatea?

Cînd renunță la logică, la rațiune și la empatie. E un demon neadormit al omenirii, care e o specie fundamental agresivă și auto-agresivă.

Ce ți se pare autentic? Cum apar formele de autenticitate?

Grea întrebare. Autentic e ceea ce eu percep ca fiind adevărat, personal și universal. Într-un fel, cînd vorbea despre „Comediile domnului Caragiale”, Maiorescu tot despre autenticitate vorbea. O țață spurcată la gură e autentică, o contesă turuind despre democrație, nu. Falsul, ipocrizia, lipsa de convingere, lașitatea socială sînt ruina ei. Și mai clar, autentic ești atunci cînd spui ce crezi cu adevărat, nu ce așteaptă alții să audă de la tine, indiferent de consecințe. Însă autenticitatea artistică o fi ea internă, dar nu se poate transmite decît prin cuvinte, culoare, sunet sau formă. Autentici sînt mult mai mulți decît artiștii autentici.

Sunt scriitori care, pentru a se salva din fața morții, au mimat diferite boli psihice. Pentru a ne salva din fața unor realități care ne agresează și traumatizeaza constant, ce putem face?

Daniil Harms ar fi un exemplu. Doar că n-a prea scăpat. A murit de foame într-un ospiciu leningrădean. Fizicienii lui Dürrenmatt nu se salvează nici ei la ospiciu. Însă pentru mine, salvarea nu e „unică”. Te salvezi, dacă poți și vrei, așa cum îți e firea. Te retragi la țară și arunci telefonul. Stai acasă și închizi televizorul și asculți muzică. Te călugărești (și aici am, vai exemplul unui artist care s-a călugărit, dar n-a găsit nici o salvare, ci mai multă fiere). Construiești case, poduri sau îți cultivi grădina și crești albine. Orice ai face, timpul te ia cu el și nu-l dai înapoi. E singura certitudine. Te-ai salvat? Dracu’ știe. Dar mai poți fi chiar în centrul uraganului, în mijlocul războiului. E suficient să deschizi ochii, să asculți atent și să înțelegi. Așadar, pune-te și scrie și trăiește viața care ți se potrivește!

Cum ai resimțit din punct de vedere creativ trecerile de la stabilitate la dezechilibru, de la comunism la momentul prezent? Cum filtrezi excesul de realitate?

Era clar, din primele ore, că o lume veche s-a dus și o lume nouă e pe vine. De aceea, cele mai multe dintre obișnuințele noastre deveneau caduce. Imaginează-ți un poet cu o carte la sertar. E libertate. O publică. Dar cartea nu mai are ecoul scontat. Poetul se umple de amărăciune, deși n-a schimbat un rînd…
Apoi, eu nu i-aș spune epocii aceleia „stabilitate”, ci, mai degrabă, stagnare sau nemișcare.

Nu există un „exces de realitate”, ci un exces de pseudo-realitate. O avalanșă de ideologie și prefabricate. Dimpotrivă, trebuie să fii la pîndă să surprinzi scîncetul neputincios al realității.

Te-ai imaginat vreodată altfel decît ești acum? Într-o altă formă? Dar cărțile tale?

Bineînțeles. Imaginația n-are treabă cu voința. Pleacă ca proasta unde vrea. Dar vreau să te șochez: m-am visat bogat. Na!

Iar cărțile erau niște baloane foarte mari, plutind razant cu pămîntul, scrise circular.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.