Doina Ruști: „Volumul acesta constituie un mod de a mă conecta la punctul cel mai fierbinte al prezentului și al imaginarului său”

Volumul colectiv „Treisprezece. Proză fantastică” a apărut în această vară în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera. Treisprezece scriitori semnează povestiri în registru fantastic, abordând varii teme, de la hibridul monstruos la granița labilă dintre viață și moarte ori la condiția de fantomă prinsă între lumi. Cei treisprezece prozatori sunt (în ordinea apariției în volum): Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan. Un dialog cu scriitoarea Doina Ruști, coordonatoarea colecției „Biblioteca de proză contemporană”: 

Recent, a apărut volumul colectiv Treisprezece. Proză fantastică, în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera, colecție pe care o coordonezi. Este o colecție nouă, care este promovată intens, unde au apărut până acum autori tineri, dar și consacrați. Ce are special acest volum colectiv? 

Nici nu m-am gândit până  acum, dar colecția de proză contemporană de la Litera reunește deja 12 volume, între care ultimul este Treisprezece, o carte colectivă. S-a întâmplat să-mi răspundă toți prozatorii pe care i-am invitat să scrie o povestire, și așa ne-am adunat treisprezece oameni pasionați de fantasticul literar. Nu știu dacă avem o promovare chiar intensă, având în vedere că abia acum am început să organizăm lansări de carte, evenimente vii. Perioada molimei ne-a schimbat mult planurile cu care am pornit în toamna lui 2020. Dar, da, suntem aproape noi pe piața de ficțiune românească și ne-am propus în primul rând să creăm un grup democrat într-o literatură organizată pe grupuri închise.

De la Trenul de noapte n-a mai apărut o carte de proză semnată de autori contemporani dedicați genului fantastic. Se întâmpla în 1987, la editura Astra…

Vorbind cu Groșan, prin primăvară, ne-am amintit de povestirea lui, Trenul de noapte, și ne-a venit ideea unei antologii ca aceea. Acolo erau multe texte străine, dar și câteva românești. Chiar și așa, a făcut istorie. Dar eu urăsc antologiile, mi se par niște cărți făcute din cărți, cu texte alese, cu politici. O antologie de literatură contemporană e mai mult un instrument de promovare. Pe când o carte colectivă are spontaneitate, exprimă emoția unui scriitor care vrea să se alăture unei idei și unei cărți. Tocmai de aceea, cei treisprezece scriitori fac parte din grupuri și chiar din caste diferite. Pentru mine, volumul acesta constituie un mod de a mă conecta la punctul cel mai fierbinte al prezentului și al imaginarului său.

Într-un alt interviu spuneai că îți dorești ca „universul cărții să fie și un loc de popas, de reevaluare a fantasticului tradițional”. Ce perspective intuiești că se vor deschide odată cu acest volum?

Cred că fantezia literară de azi vine cu un bagaj preluat din film, din fotografie, din performing arts și, de ce nu, din creativitatea rețelelor sociale. Dar toate astea se așază pe filonul cel mai rezistent al fantasticului, în zona vastă a posibilului și a aspirației mistice.

Când l-ai citit pentru prima dată pe Eliade? Îți mai aduci aminte dacă îți recomandase cineva cărțile sale? Acest volum reunește 13 autori care au tangențe cu opera lui Eliade – fie cu prozele fantastice de esență „folclorică”, fie cu cele „indice” sau „erudite”.

Îmi amintesc perfect – a fost o întâlnire eliadescă. Într-o bibliotecă de provincie au fost casate numeroase cărți: unele pentru că autorii fugiseră din țară, altele pentru că erau deteriorate, altele din ghinion. În grămada imensă, din curtea bibliotecii, am dat de Eliade: era o carte maronie, pe care scria La Țigănci și alte povestiri. Am deschis-o și-am citit anul  – 1969. Sorin Alexandrescu semna prefața. Am strecurat cartea în geanta de școală, iar în noaptea aia am citit cele mai minunate povestiri, care m-au ținut până în zorii zilei. Și-apoi am început s-o împrumut, ca să am cu cine să vorbesc despre această carte. Evident, înainte de asta auzisem de Eliade, dar nu era decât un nume. De regulă activiștii, lumea care se învârtea prin cercurile stăpânirii sau cei pe care-i bănuiam că sunt informatori mă întrebau șoptit, în ureche, dacă l-am citit pe Eliade. Mai ales când căutai prin fișierele bibliotecii, apărea câte un ins onctuos care te întreba direct  – ce cauți? Eliade?

Chiar și după ce au început să-i fie retipărite scrierile, prin 1987, exista în jurul numelui său o pâclă cețoasă, ceva care te făcea să crezi că te afli printre aleși numai pentru c-ai auzit de Eliade. La un moment dat m-am întâlnit cu Marin Sorescu care mi-a dat un volum de versuri, arătându-mi poza, care-l înfățișa îmbrăcat într-o vestă kaki – se lăuda c-o are de la Eliade. Mi se părea absurd, chiar era pe vremea aia, dar și astfel de lucruri făceau parte din receptarea povestirilor lui Eliade. Cumva opera lui se află în ADN-ul fanteziei românești. 

Cum ți se pare amestecul genurilor? De la SF la noir, de la influențele cinematografiei la cele ale literaturii sud-americane? Cât de diferiți sunt autorii din Treisprezece?

Diferiți și nu prea. Sunt autori din generații diferite, dar care au toți în fibra educației lor proza sud-americană, Eliade, pasiunea pentru filme, de la Tarkovski la Iñárritu sau Christopher Nolan. Ultimele 3-4 decenii au stat sub amenințarea  registrelor hibride, a amestecării genurilor. În momentul de față nu mai contează așa de mult. Se face încă distincția dintre SF și fantasticul literar, în ciuda multelor capodopere pe care le-a dat SF-ul, dar în același timp e perfect acceptat un roman ca Never Let Me Go al lui Ishiguro, aflat la granița dintre genuri, pentru că în epicul de tip fantastic și-a făcut loc o tendință de transfer a traumelor sociale într-un spațiu distopic. Supunerea (Houellebecq) duce prăbușirile actuale într-un viitor care face mai ușor de înțeles situații de stringentă actualitate. În linia catastrofelor cotidiene minate clar de morbul degenerării se înscrie povestirea Cad oameni de Allex Trușcă. Discursul său aparține generației crescute cu telefonul în mână. Găvan alege povestea dură, edulcorată prin fantastic, iar Iulia Pană aduce un fantastic care amintește de vizualul poemelor ei. Ganea optează pentru lovitura de teatru, plasată la final, iar Soviany scrie un basm, înrudit undeva, în subteranele construcției cu povestirea lui Leucuța sau cu aranjamentul distopiei lui Răileanu. Lucian Mîndruță adaugă volumului nota reflexiv-satirică, iar Victus cu aptitudini pentru temele mari, scrie o excepțională proză din perspectiva unui hibrid (Întunericul cobora încet și sinistru). Tot spre temele specifice fantasticului se îndreaptă și Mihai Ene, contribuind la patina volumului cu o călătorie în timp. Alții pun accentul pe atmosferă, și ea tipică unui fantastic tradițional. Viziunea pe cât de acidă pe atât de poetic-amețitoare din povestirile lui Pavel Nedelcu sau cea a Iuliei Micu, imersând în adâncul întâmplării efemere – sunt ipostaze ale scriitorului cult, trăind detașarea de modele. În ceea ce mă privește, când am început să scriu povestirea Herr eram cu gândul la metamorfoze, la perimarea lor tematică. Cum să mai scrii astăzi pe o temă suprasolicitată? Am ales teritoriul fricii care generează transformări pe cât de spectaculoase, pe atât de obscure. Actul insolit, în toate formele lui, ține pe loc viața unui om. Un adult mort de frică se izolează traumatic, un copil incapabil să-și înțeleagă instinctele ajunge în mod fatal la maturitate cu acest bagaj. Pe traseul acesta se produc metamorfozele. Dar ele sunt fără importanță, până în acel moment aurit, în care îți dai seama că ești altul.

Ce nu există (încă) în realitate și ți-ai dorit de când erai copil?

Teleportarea:)

Se poate vorbi despre un declin al prozei scurte? „Fantasticul se simte bine mai ales în formele literare de mici dimensiuni, ceea ce l-a condamnat, după 1989, odată cu declinul prozei scurte, la o apariție din ce în ce mai rară.”, a scris Andreea Apostu în prefața volumului Treisprezece.

Este discutabil. Există mode, există predispoziții de lectură. Când citești Jurnal din războiul porcului (Adolfo Bioy Casares), îți dai seama cât de greu îi e unui scriitor bun de proza scurtă să scrie un roman pe măsură și te izbește naturalețea când citești povestirile unui romancier bun, ca Haruki Murakami, Bărbați fără femei, de pildă. Sunt multe de spus. Rezerv pentru altă ocazie această temă. 

Acest volum este recomandat pentru a fi citit în vacanțe sau este un „must read” care își merită locul în biblioteca oricui? Există și în variante audiobook sau ebook?

Sper să nu rămână doar o carte de vacanță. Cu siguranță, în curând va fi ebook și, sigur, cărțile de la Litera devin și audiobookuri. În cazul de față, fiind vorba despre mulți scriitori, nu am idee câți vor dori, câți vor putea să petreacă ceva timp în studiourile editurii. Dar mi-ar plăcea ca și Treisprezece să se regăsească pe Storis ori pe citeste.ro

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.