Moni Stănilă | Poeme din rezidența de creație de la Vila Golescu 

Moni Stănilă este câștigătoarea ediției a doua Burselor și rezidențelor de creație Cărturești, la categoria poezie. În luna martie a mers la Vila Golescu, din Câmpulung Muscel, unde și-a desfășurat rezidența de creație, despre care spune că a fost o mare bucurie. Moni ne-a povestit ce-a însemnat pentru ea perioada petrecută la Câmpulung și ne oferă în premieră câteva poeme din volumul pe care îl are în pregătire.

După rezidența de la Câmpulung Muscel, la Casa Ștefan Golescu, îmi vine să spun tuturor: trebuie să mergeți la Câmpulung, trebuie să vedeți Casa Golescu. 

💬 Moni Stănilă

După rezidența de la Câmpulung Muscel, la Casa Ștefan Golescu, îmi vine să spun tuturor: trebuie să mergeți la Câmpulung, trebuie să vedeți Casa Golescu. 
O bucurie a fost această rezidență, chiar dacă a venit într-un foarte prost moment (sau în unul foarte bun, că am plecat din Chișinău tocmai atunci). În primele zile nu reușeam nicicum să mă adun, nu puteam să uit ce se întâmplă în Ucraina, mi se părea că liniștea și frumusețea din jur mă rănesc, îmi trezesc sentimente de vinovăție. Apoi am ajuns la Biserica Sfântului Mina, imediat lângă rezidență și m-am mai liniștit. Treptat, frumusețea din jur m-a învins. În nici trei zile mă apucasem de scris cu spor. În pauze încercam să mă documentez despre trecutul casei, dar și al familiei Golescu (revenind totuși, oră de oră, la Ucraina, Basarabia, realitatea tăioasă). 
Portretul lui Nicolae Golescu din salon, pictat de George Demetrescu Mirea, mi-l voi aminti ani buni cum îți amintești un prieten. Terasa, cu priveliștea asupra orașului; parcul dendrologic; câinii și pescărușii vociferând în noapte; Lăbușul / Muscelul nostru drag pe care vreau să îl revăd, Sergiu și Ioana pe care știu că îi voi revedea și pe care i-am îndrăgit definitiv; discreția și atenția doamnei Lucica; vârful Mățău și muntele Păpușa – toate se vor reflecta în viitorul meu volum. 
Un volum din care nu va lipsi – din nefericire – nici războiul, care m-a însoțit ca o boală de piele de care poți uita doar atunci când nu te privești pe tine însăți.

🖋️ 🖋️ 🖋️

38.
Iubesc pădurea pentru că fiecare copac își știe locul lui
și
sunt microbistă pentru că în lupta pentru cupă nu curge sânge.

Orice pentru liniște, pentru frumusețe, pentru
supernovele curților noastre: câinii grași și bătrâni
care știu că trebuie să muște
doar atunci când cineva le calcă pământul.

Tatăl meu are un dulău care mergea în curțile altora
să le bată câinii. Pentru el lumea a devenit mai tristă,
a trebuit să-l legăm, să-l ținem
în lanț, să-l învățăm că pământul lui e doar până la capătul grădinii.

O grădină 9 /
1 câine nou.

O lecție de istorie care se învață ușor. Dreptatea
aparține stăpânului curții. În curtea mea am dreptate.
În curtea mea am un câine.
Câinele meu e – sau poate fi – rău. În curtea mea
nu poate intra nimeni călare pe tancuri.
Despre asta ar fi trebuit să știm încă din epoca de piatră.

Un stejar bătrân stă lipit de cer
și nu îl poate mișca nici un vânt. E frumos,
e nemișcat, e pe pământul lui.

60.

După ce marile orașe ucrainene au fost arate de bombe
nu mai e loc de întoarcere. Lumea, așa cum o știam,
a dispărut cu fiecare copil ucis. Cu fiecare clădire
pusă la pământ.

Probabil așa vin bolile incurabile în viața unui tânăr.
Diagnosticul rostit și totul s-a schimbat definitiv. Moartea
nu mai e o prezență fără miros. Primește trup în trupul tânăr.
Îmi doresc să nu aflu niciodată sentimentul ăla
care invadează fiecare celulă când medicul spune:
e fără întoarcere.

Lumea în care am crescut a fost spulberată chiar dacă
văd limpede că frasinul crește la fel de lent, iar ghioceii
refuză să crească la temperaturi sub zero grade. Acceptarea,
resemnarea, mersul mai departe. Supraviețuirea.

Cel puțin la bătrânețe
nu voi avea cui să povestesc: uite așa
era în lumea mea, uite pe așa timpuri
am iubit eu. Dar rămâne bucuria că

undeva în lumea peste care privesc de la balcon,
de cealaltă parte a planetei, e acum un copil microbist
care nu știe unde e Ucraina pe hartă. Și copilul ăla
își salvează toată ziua
imagini cu Mbappe în galeria telefonului mobil.

Dacă Ash Barty mi-ar fi plăcut mai mult decât Simona Halep
m-aș fi putut și eu muta în Australia, unde să alerg
prin deșertul cu canguri,
să țip ca în copilărie: eu sunt Nadia, eu sunt Nadia,
iar Rusia lui Putin să se ficționalizeze în creierul meu
după fiecare tură de deșert.

57.

Dana mă întreabă: sunteți în afara orașului, spun:
și în oraș și în afară. Conversații. Mama plânge
pentru Ucraina, iar Lucia mă anunță că pe Pietrarilor
e încă liniște și pace.

Mesajul ei îmi trezește în ochi lumina dimineților
de acasă,
privitul pe fereastră e doza de bucurie
acolo.

Ioana și Sergiu: nu îți fie teamă, câinii-căpcăuni stau
în curțile lor, dar eu îi văd săltați peste garduri,
creștete supradimensionate pregătite să rupă. La biserica
Sfântului Mina cumpăr
tămâie și nu aștept ca preotul să sfârșească predica.

Piatra Craiului e înzăpezită, munții Iezer par nori
înțepeniți. Cineva îmi spune: Muscel e
ultimul Golescu. Doamna Lucica
ne duce la Kaufland cu mașina. Ne povestește
cum a învățat să conducă. Cum și-a cumpărat
prima mașină.

Zilele aleargă. Urmăresc live-text: ziua a 11-a, a 12-a
a 13-a, a 20-a. Tata: poți să-i feliciți pe oamenii de acolo,
Argeș e în play off. Nu îmi spune că și Mioveni
e a lor.

Afinata din zonă e groasă ca sângele. Sandu
prinde în pixeli un pițigoi codat. O bijuterie.
Cineva îmi spune: sunt Mircea din Câmpulung sub
acoperire. Cineva îmi spune: n-au decât să se ucidă între ei,
refugiații vor primi bani frumoși trei ani de zile.

Și bombe în casele lor, spune Sandu. Și bombe în inima lor.

51.

Liniștea nu va învălui pământul ca atunci
când erau doar ape clocotitoare, poate la sfârșit,
ultima îmbrățișare ne va cuprinde
albă pe toți, ne va rostogoli peste
câmpuri bogate, ne va sălta peste ceruri
deschise până când, în urmă,
plânsetul lui Muscel va fi singurul
cântec de tristețe.

O fi luat-o Brazilia cu 7-1 de la nemți,
dar lasă că a luat-o și Poli de la Steaua tot așa.
Degeaba tot încercăm să echilibrăm,
să punem în BALANȚĂ răul cuiva
cu răul altcuiva

ca și cum prin asta s-ar păstra la suprafață
ordinea morală.

Devierile morale (atât de severe)
pot cel mult să ne aducă un nou tsunami
care să radă jumătate de continent.

Când eram copil încercam de multe ori să înțeleg
la ce se referă Biblia când spune
că sângele strigă din pământ către cer.

Cărțile lui Moni Stănilă le găsiți pe rafturile din librării și la raftul special dedicat pe carturesti.ro: Invitatul săptămânii la Raftul autorilor români.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.