Karmen Florea în dialog cu Cezar Amariei la FILIT 2022: „Nu se mai citește” devine doar o formulă care se pierde în fața miilor de oameni ce stau și în picioare la întânirile cu scriitorii sau traducătorii

on 15.11.2022 at 13:59

FILIT Iași s-a desfășurat anul acesta în perioada 19-23 octombrie. Fiecare zi a venit cu noi provocări, evenimente și întâlniri cu scriitori, oameni care scriu despre cărți, realizatori de emisiuni sau traducători. M-am bucurat să iau parte din nou la această veritabilă sărbătoare a cărții și să fac parte din nou din echipa Cărturești. Am stat de vorbă despre scris, proza scurtă, creative writing și nu numai cu Cezar Amariei, autorul volumelor Zilele noastre mărunte (2018) și Exerciții de liniște (2021), ambele publicate la Editura Polirom.

Ai debutat în ficțiune la 16 ani și ai revenit în 2018. Ce s-a întâmplat între timp, ai scris și ai ținut materialul în sertar sau nu te-ai mai ocupat de scris?

Am debutat când eram în clasa a XI-a și am avut un debut foarte ușor, am scris trei texte și le-am trimis și mi-au fost publicate toate, ba chiar am luat și bani pe ele. Atunci m-am gândit că totul e destul de simplu, scrii, trimiți, ți se publică… Pentru mine însă urma Bacalaureatul, un examen important, apoi admiterea la facultate, și mai importantă, pentru că în anii ‘90 dacă nu intrai la facultate, plecai în armată, nu cu termen redus, cum se întâmpla cu studenții, ci un an și jumătate. Dacă plecam înainte să intru la facultate, ar fi trebuit să mă angajez după și atunci șansele pentru facultate s-ar fi diminuat. Așa că a trebuit să mă concentrez pe școală. După ce am terminat facultatea, a venit viața peste mine, eu nu m-am dat la o parte și nu mi-am mai pus problema scrisului, care este pentru mine ca mersul pe bicicletă. Mă gândeam că pot să revin oricând.

Am revenit la ficțiune din întâmplare. Nici nu știu cum să o definesc pentru că nici acum nu este finalizată. Este de fapt un fel de jurnal medieval al spațiului actul românesc: Moldova, Valahia, transilvania. În 1665, apare London Gazette, publicație care a avut continuitate până în zilele noastre. Aici au fost publicate știri despre spațiul nostru, iar eu am scos aceste știri pe o perioadă de douăzeci de ani și am creat un fel de povestiri. Avem astfel niște pietre semiprețioase, dar nu știam să fac montura. Acesta a fost momentul în care un întreg șir de coincidențe m-a dus către beletristică din nou, după 28 de ani.

În urmă cu câțiva ani, am participat la o lansare de carte în Galați a lui Tudor Ganea, prima lansare de carte din ultimii treizeci de ani, pentru că în general nu mergeam la lansări. Soția mea este mare consumatoare de literatură, spre deosebire de mine. Deși intrasem cu gândul să stau câteva minute, mi-a plăcut atât de tare discuția încât am rămas și i-am cumpărat și cărțile. Tudor a zis un cuvânt magic la acea întâlnire: creative writing și a povestit cum a ajuns să fie el autor.

Chiar despre creative writing aș fi vrut să discutăm în continuare. Povestește-ne puțin despre experiența ta la aceste cursuri. De ce le-ai recomanda, care consideri că e cel mai mare câștig atunci când vine vorba despre ele?

Pornind de la acea întâlnire cu Tudor Ganea, unde a povestit despre discuțiile cu Florin Iaru, am considerat că am găsit cheia pentru jurnalul meu medieval. Atunci când m-am înscris la primele cursuri, nu i-am avut îndrumători pe Florin Iaru și Marius Chivu, ci pe Marin Mălaicu-Hondrari și m-am gândit că sunt ghinionist, nu știam cine era Marin. Am făcut cursul, care a fost excepțional, iar la ultima întâlnire am vrut să-l impresionez și am scris o povestioară istorică. Nu a fost impresionat, dar la ceva timp a anunțat că mai face un curs pentru avansați, cu durata de patru luni, la care m-am înscris și eu. Atunci m-am gândit să dezvolt povestioara, să o extind pe durata cursului și să devină un roman. La ultimul curs însă nu apucasem să închid, să scriu finalul, deși îl aveam în minte, Simona Halep avea semifinală la Roland Garros și voiam să mă uit, și mi-am dat seama și că nu am nimic scris de mână, eu, bibliofil, din manuscris. Atunci am decis să scriu și apoi să transfer pe calculator și cu câteva minute înainte de curs am avut finalul și i-am trimis manuscrisul. Și Marin Mălaicu-Hondrari m-a încurajat apoi să îl trimit către Polirom.
Totuși munca de cercetare o aveam deja făcută, fiind vorba despre un roman istoric, nu am lucrat la ea doar în timpul cursului.

Mulți dintre scriitorii care au debutat în ultimii ani au apelat la cursurile de creative writing înainte. Mai mult decât atât, a crescut numărul volumelor de proză scurtă, iar Exerciții de liniște de înscrie și el pe lista aceasta. O parte dintre cei care au coordonat și susținut cursuri de acest tip au și promovat proza scurtă, tradusă sau nu în română (pentru că și la capitolul traducere lucrurile nu stăteau grozav până acum ceva timp). Crezi că este vreo legătură între cele două? Pe tine ce te-a determinat să alegi proza scurtă pentru ultimul volum?

După ce am finalizat cursul cu Marin Mălaicu-Hondrari, m-am înscris și la Florin Iaru, mi s-a îndeplinit și acest vis. Îi sunt foarte recunoscător lui Marin, cred că e cea mai bună variantă să începi cu el, e un mentor bun, este un om care știe să te sprijine, dar și care să-ți arate punctele slabe și puncte forte într-un text. Ideea de scrie repede o nouă carte (romanul îmi fusese deja publicat) a revenit odată cu înscriere la noul curs în urma căruia am învățat lucruri noi. Îmi place să învăț și consider că totdeauna mai am de învățat.

Știam că proza scurtă la noi a fost un fel de Cenușăreasă. Am avut o discuție cu Adrian Botez pe tema asta și l-am întrebat de ce se publică atât de puțin. La fel mi-a spus și el, dacă ești atent, o să vezi că în ultimii ani a crescut numărul volumelor de proză scurtă. Mi-am dat seama că are dreptate, am strâns ce am lucrat pe la cursurile de creative writing și alte câteva texte și le-am trimis către editură. A fost acceptat și publicat și aș vrea să scriu în continuare proză scurtă, dar și roman. Mi se par stiluri diferite, care au nevoie de calități diferite. Dacă în roman îți poți permite câteva capitole mai slabe, în proza scurtă nu merge, ești imediat sancționat.

Exerciții de liniște pe mine m-a impresionat și cucerit de la prima proză, cea care deschide volumul, Forța personajului colectiv, care mi se pare și ca subiect și ca structură, singulară. De menționat și că prozele nu au legătură, se pot citi în orice ordine, exercițiu pe care mărturisesc, nu l-am făcut niciodată. Am citit toate volumele de proză scurtă exact în ordinea propusă de autor sau editor, nu știu totdeauna exact. Cum ai început să scrii textul și de ce ai ales titlul acesta?

Povestea a fost scrisă pentru curs cu Bogdan Alexandru Stănescu și pentru care ne-a cerut să facem o proză cu un personaj tridimensional, complet și complex. Și m-am gândit să fac nu numai personajul complex, ci întreaga structură, să nu fie ceva liniar. Sunt mai multe paliere acolo, însă există și elemente de legătură. Și m-am gândit la această structură atipică. Deși BAS nu a fost impresionat, mie nu mi se pare că am dezamăgit, este una dintre prozele la care am lucrat cel mai puțin după aceea, la editare mă refer. Dar mă bucur să aud că a impresionat pe altcineva!

Pentru mine este foarte importantă stuctura, nu doar vocea narativă. Poți să mergi pe o variantă clasică, în care totul se întâmplă într-o succesiune de elemente și evenimente, dar eu am încercat în acest volum să fac anumite artificii, de care unii s-au prins, alții nu. Oricum, ideea nu era să se prindă toată lumea. Există o proză care e defectivă de gen. Cred că nu ai realizat.

Recunosc, m-ai prins! Nu mi-am dat seama. Să nu îmi spui, am să recitesc!

later edit: Ceea ce am și făcut, dar vă las și pe voi să cercetați.

Da, jumătate din cei pe care i-aș întreba ar spune că e bărbat, jumătate femeie. Și asta e o parte interesantă, în mintea ta, tu ți-ai creat un personaj, ca și alți cititori de altfel.

Ceva asemănător am făcut și în 58 de secunde. Acolo se vede că este o structură gândită în oglindă. Acolo fiecare element are o desfășurare într-un sens, însă se produce și în celălalt și este greu de spus care este începutul și care este sfârșitul.

Da, am sesizat că fiecare proză are un registru diferit în care a fost scrisă, abordează subiecte diferite. Odată cu publicarea unui număr mai mare de cărți de proză scurtă, au început să apară și stiluri și trenduri. Acesta nu pare să se înscrie totuși în vreunul.

Volumul meu a fost intenționat scris polifonic. Și mă bucur că se vede.

O altă proză care pare ieșită din schemele clasice este Instantanee. De unde se pleacă și unde se ajunge. Un artificiu nu numai întorsătura pe care o ia povestea, dar și modul în care de schimbă vocea textului către final. Ca o tăietură.

Nu chiar final, pentru că proza nu are punct.

Nu mă refer la finalul poveștii în sine, ci la cel al prozei ca text de sine stătător în volum. Aici de unde a pornit ideea?

Cum am spus deja în discuția de la Scriitori în centru de mai devreme, nu militez pentru autoficțiune. În volumul acesta sunt doar două-trei proze care pornesc de la fapte care mi s-au întâmplat mie, multe însă pornesc de la fapte reale. Cum e momentul dezgropării moților, la care am adunat și bibliografie. În Instantanee am pronit de la o întîplare de acum niște ani, când am fost la o nuntă să ajut un prieten care era DJ și pe drum am avut o experiență neplăcută cu niște câini de la o stână. Însă asta se putea întâmpla și altcuiva. Cam douăzeci și cinci la sută este experiență personală, restul e ficțiune și pentru ea am apelat la documentare. Finalul e cumva lăsat în coadă de pește.

Sunt câteva proze de care nu sunt total mulțumit, dar nu am avut încotro. Au fost momente în care am zis că dacă vreau să trăiască restul prozelor, texte de care nu sunt complet mulțumit, trebuie să intre și ele în volum. Există texte la care țin foarte mult, cum este Forța personajului colectiv, de exemplu, și texte la care țin mai puțin, cum este Instantanee, pe care l-am conceput ca pe o schiță mai degrabă.

Legat de literatura SF, spuneai că ai citit destul de multă, dar că apoi te-ai îndepărtat de ea. La noi zona aceasta este destul de puțin explorată, nu sunt mulți sau nu mai sunt, care scriu și nu îmi dau seama dacă nu există realmente cerere din partea cititorilor sau e o consecință a faptului că nu sunt autori tentați să abordeze acest gen. Te-ai gândit vreodată să și scrii astfel de texte?

Probabil la noi nu prea se consumă, nu sunt festivaluri… Mie mi se pare că eu nu sunt pregătit să scriu astfel de texte. Acolo trebuie să reconstruiești totul sau aproape totul. Sau, mă rog, dacă faci ca H. G. Wells, în Omul invizibil, reconstruiești mai puțin. Aici am totuși o povestire care are ceva science fiction (râde!). Nici nu aveam cum să inserez într-un volum de proză contemporană o povestire SF. Singura care trimite puțin către zona asta este cea inspirată din viața lui Macron, toate elementele sunt preluate din biografia lui.

Ce urmează? Tot proză scurtă sau revii la roman?

Lucrez în paralel la proiecte diferite. Deși debutul în proză, romanul Zilele noastre mărunte, a apărut în 2018, adevărul este că unele texte le-am scris înainte de publicarea lui, epistolara Pe măsură ce trece timpul, de exemplu.

În prezent lucrez la o monografie, scriu proză scurtă și am început documentarea pentru un nou roman. Nu știu însă care va ieși prima, dar pentru anul viitor mi-am propus două cărți și sunt în grafic, pentru că la monografie de exemplu sunt deja în faza de redactare finală.

Câteva gânduri despre FILIT 2022?

Despre ce vorbim când vorbim despre FILIT?

Timp de aproape o săptămână, corul bocitoarelor literare este redus anual la tăcere de un fenomen ce crește și nu dă semne că s-ar opri prea curând: FILIT.

„Nu se mai citește” devine doar o formulă care se pierde în fața miilor de oameni ce stau și în picioare la întânirile cu scriitorii sau traducătorii. „Tinerii nu mai sunt interesați de literatură” e o expresie contrazisă de sutele de elevi sau studenți care se bat să îmbrace tricoul de voluntar. Concurența e de cinci pe loc, de două ori mai mare ca la medicină! Plus fenomenul „Alecart”, ce ar trebui să fie studiu de caz, multiplicat în toate orașele.

Deasupra tuturor, festivalul e un paradis al iubitorilor literaturii contemporane, organizat impecabil, până la detalii greu de imaginat. Un paradis ce face mic orice superlativ, un fenomen la care mă uit de câțiva ani și-mi spun, cu uimirea și nedumerirea țăranului lui Marin Preda, la prima sa întâlnire cu girafa: „Așa ceva nu există!”.

Interviul a fost realizat la FILIT 2022 de Karmen Florea, librar în Cărturești Carusel.

Despre Karmen:

Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.