Recenzie: Air, Le Voyage dans la Lune, Virgin, 2012

on 29.03.2012 at 14:33

Îi invidiez pe cei care ascultă albumul ăsta fără să-i ştie geneza. Dacă sunteţi printre ei, daţi-i bătaie fără să vă mai bateţi capul cu vreo recenzie – cea de faţă e doldora de spoilere. Credeţi-mă pe cuvînt: nu vă răpeşte decît o jumătate de oră din viaţă şi e foarte, foarte posibil să v-o îmbogăţească.

Le Voyage dans la lune a fost la început coloana sonoră a unui film mut de-acum exact 100 de ani, cu acelaşi titlu, al lui Georges Méliès. Nu e un film important, ci unul crucial: privitorul grăbit îl va găsi banal şi copilăros, însă unui copil – întotdeauna mai atent – sfertul ăsta de oră îi va influenţa pentru totdeauna amintirea romanelor lui Jules Verne. Unde mai pui că Monsieur Méliès aproape că a inventat de unul singur, cu acest film, un ditamai genul cinematografic: SF-ul.

Jean-Benoît Dunckel şi Nicolas Godin au extins coloana sonoră, după cum spuneam, la aproximativ o jumătate de oră. Şi nu s-au abţinut de la nimic. Albumul e o orgie de vocodere (aparate care modifică sensibil timbrul firesc al vocii) şi clape vintage în care au nimerit cîteva chitare reci şi nişte sunete ambientale (ciripituri, mai exact) care să sugereze întoarcerea acasă. Dacă aveţi nevoie de etichete pentru o astfel de muzică, sugerez “psihedelie electroretrofuturistă”. Însă cu astfel de muzică, cine mai are nevoie de etichete?

Astronomic Club, de pildă, livrează exact ceea ce promite: imaginea unui grup de savanţi cu peruci, mormăind într-o limbă doar de ei ştiută, care pun la cale expediţia spre Lună. Adicătelea percuţie lentă şi gravă şi o chitară electrică scîrţîind agale, de parcă n-o să mai termine vreodată ce-are de transmis.

Spaima fericită prin care trece, presupun, orice cosmonaut plecat în misiune, e anticipată de vocea pisicoasă a Victoriei Legrand (de la Beach House), în fundalul celui de-al doilea cîntec, Seven Stars. Iar spaima-spaimă care te cuprinde (cum se întîmplă cu exploratorii din film), cînd eşti atacat de omuşori verzi deloc prietenoşi, e clapa nevrotică din Sonic Armada, împrumutată de Air de la zei krautrock precum Can ori Neu!.

Curios e că, deşi piesele nu sunt aranjate “cronologic” (Clubul Astronomilor – Plecarea – Păţaniile din Lună – Întoarcerea acasă), Le voyage dans la Lune e teribil de omogen: scurt şi eficient, el e atent dozat pentru o epocă în care nu prea se mai consumă albume psihedelice duble, ci cîntecele care să-ţi ţină de urît pe drum, în iPod.

Iar aerul voit vetust al muzicii e o şmecherie regulamentară: la o adică, Air n-au sunat niciodată foarte la modă, nu sunt deloc uşor de încadrat într-un curent sau altul. Lucrul ăsta face cu atît mai actuale, însă, pianul meditativ din Moon Fever, melancolia cîntecului din final, Lava (accentuată, dintre toate instrumentele, de o mandolină!), sau ghiduşia milităroasă de găsit în Parade.

Mai toată lumea a observat – era destul de greu să n-o faci – că Air au debutat în 1998 cu un album care te subjugă, Moon Safari, ca să revină cu unul care te pune pe gînduri, Le voyage dans la Lune. Ca unul căruia muzica duo-ului francez i-a pîrjolit multe nopţi, constat că cercul pare să se fi închis. Mission accomplished, what next? (Filip Standavid)