Recenzie: Şi porumbeii vorbesc englezeşte, de Stephen Kelman

on 13.06.2012 at 14:00

Pandora M, 2012

Traducere de Ioana Filat
Când un autor se hotărăşte să scrie prin vocea unui copil, intră pe un teren periculos. Adult fiind, îi va fi greu să îşi păstreze povestea autentică. Îşi va îngusta viziunea, reducând-o la nivelul de înţelegere al eroului său. Şi – lucru valabil în general pentru scriitura la persoana I – va avea dificultăţi în a-şi construi celelalte personaje. O voce de copil neconvingatoare – şi ar putea fi acuzat că a vrut să manipuleze cititorii. Prea multă copilărie – şi scriitura pare zaharisită.

Dar dacă reuşeşte să evite aceste greşeli, are de ce să se felicite: tonul devine amuzant, emoţionant, naiv, poetic şi plin de forţă, toate în acelaşi timp. A reuşit-o, de exemplu, Romain Gary, cu “Ai toată viaţa înainte”. Ce-i drept, după alte 20 de scrieri şi un Prix Goncourt.

Stephen Kelman a avut curajul să încerce asta încă de la primul roman (în fapt, al doilea, dar jură că primul nu va vedea niciodată lumina tiparului). Şi, fără să forţăm vreo comparaţie cu Gary, vocea eroului său – un băiat de 11 ani – este atuul cărţii “Şi porumbeii vorbesc englezeşte“.

Copilăria este universală. Nu contează unde ai crescut, în ce zonă geografică, în ce condiţii, când ori care ţi-e naţionalitatea. Există întotdeauna locuri comune, “madeleine” pentru cititor. Fie că vorbim despre pantofi sport cu linii trase din carioca – pentru a deveni Adidas, discuţii de genul: “cine-i mai tare, Spider-man sau Wolverine?” ori te miri ce alte preocupări, ceva tot va reuşi să îţi declanşeze seria de amintiri din copilărie. Aşa încât, te simţi cucerit rapid de vocea naivă şi sinceră a lui Harrison “Harri” Opuku – un mic ghanez proaspăt aterizat în violenta realitate a districtului londonez Peckham.

The Telegraph nota că “Pigeon English” (2011) este “critic-proof” din motive nu în totalitate literare. În mod sincer sau intenţionat, s-a pus la adăpost croindu-şi ficţiunea dintr-un punct de plecare real, ce a şocat opinia publică: un caz petrecut în Peckham, în anul 2000, când Damilola Taylor, un puşti nigerian de 10 ani, era ucis de alţi doi copii, de 12 ani. Stephen Kelman nu face nicio trimitere concretă la cazul Taylor, dar pentru cei care îl cunosc (şi au văzut la vremea respectivă imaginile crimei, surprinse de CCTV) nu există niciun dubiu. Şi cine ar putea critica o astfel de carte fără să fie acuzat cel puţin de insensibilitate?

Aşadar, “Pigeon English” pleacă de la acest caz, dar construieşte povestea lui Harri Opuku, din punctul de vedere al acestuia: o joacă de-a detectivii, pentru a elucida cazul crimei din zona de locuinţe sociale în care el şi familia îşi trăiesc viaţa de imigranţi. Ocazie cu care Kelman dovedeşte că îşi aminteşte perfect perioada copilăriei, cu frământările, naivitatea şi gingăşia ei. În varianta originală, efectul de autenticitate este întărit de un slang anglo-ghanez, din păcate nedetectabil în traducerea în română. Kelman chiar a crescut într-o astfel de zonă şi locuia în ea şi pe când scria “Pigeon English”.

De altfel, şi povestea autorului, dar şi cea a cărţii au ajutat la promovare. Înainte de 2005, când a hotărât să se concentreze doar pe scris, Kelman a fost lucrător într-un depozit, asistent în slujba comunităţii, a lucrat în marketing şi administraţia locală. Iar dintr-o carte aruncată într-un morman de propuneri, “Pigeon English” a cucerit statutul de roman râvnit: 12 edituri au licitat pentru dreptul de publicare. Contractul s-a semnat pentru o sumă din 6 cifre, iar cartea a fost deja tradusă pentru pieţele din Italia, Franţa, Israel, China, Brazilia şi – iată – România. S-a bucurat de o promovare intensă [aici, trailerul oficial al cărţii: http://www.youtube.com/watch?v=fweddM9NO7Y]. A fost nominalizată la Booker Prize în 2011 şi a ajuns chiar pe lista scurtă a finalistelor. Un fapt ce a provocat numeroase polemici legate de adevăratele merite literare ale cărţii, dar care poate fi explicat prin faptul că Marea Britanie tocmai trecuse prin şocul violenţelor de stradă, provocate de locuitori ai unor zone-problemă precum cea descrisă de Kelman.

Cum un personaj convingător nu este totul, cartea a fost comparată de unii critici cu marmita (alimentul din drojdie de bere, nu recipientul de la care şi-a tras numele). Adică, nu poţi decât să o iubeşti sau să o urăşti. În mod cert, nu este de Booker Prize. Dar e o lectură bună şi placută, deşi tratează realităţi sumbre. “Şi porumbeii vorbesc englezeşte“ este extrem de potrivită pentru adolescenţi şi pentru adulţii care o pot recomanda acestora. Dacă am fi avut o programă şcolară flexibilă, romanul ar fi intrat pe lista celor de citit şi discutat la ora de literatură, aşa cum se întâmplă deja în Marea Britanie. În lipsa acestor obiceiuri, recomandarea cărţii rămâne în sarcina câtorva profesori şi a unei mâini de părinţi temerari, în relaţii bune cu adolescenţii din casă.

(Iulia Verbancu)