Recenzie: Pink Floyd – Momentary Lapse of Reason

Ştiu, fanii hardcore ai Pink Floyd vor exclama: „WTF! Momentary Lapse of Reason?!”. Apărut în 1987, în cel mai greu şi mai neinspirat deceniu din istoria trupei, albumul ăsta are multe împotriva lui, lucru care mie mi-l face foarte drag.

În primul rînd – pentru cei care nu ştiu -, e primul album de după plecarea egocentricului Roger Waters, creierul conceptual şi poetul grupului, fiind ambiţia chitaristului David Gilmour de a-i arăta că Pink Floyd poate exista şi fără el. Albumul chiar este mai mult un efort solo, căci bateristul Nick Mason şi pianistul Rick Wright (dat afară din trupă de Roger Waters), ieşiţi complet din mînă, n-au nici un aport muzical, dar dădeau bine în fotografia de grup şi în creditele din interiorul bookletului, să vadă lumea cine-i Pink Floyd. Aşa că, albumul acesta, înregistrat în lipsa şi în ciuda lui Roger Waters (care tocmai îi dădea judecată, reclamînd drepturile asupra numelui trupei), putea foarte bine să nu existe, iar istoria Pink Floyd să se fi terminat în 1983 cu The Final Cut. Din fericire, n-a fost aşa.

Neavînd un concept, o idee centrală (precum precedentele cinci albume, dintre care cel puţin The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here şi The Wall făcuseră deja istorie), lipsit de versurile şi de aranjamentele lui Waters, precum şi de inspiraţia de altădată a lui Wright, Momentary Lapse of Reason este cel mai convenţional album Pink Floyd şi, din această cauză, şi cel mai subevaluat. Albumul s-a vîndut însă extraordinar, a lansat un radio hit cu „Learning to fly” (lucru destul de rar), echipajul navetei Soyuz TM-7 l-au luat cu ei făcînd din Pink Floyd prima trupă rock care s-a auzit în spaţiu, iar turneul, întins pe durata a trei ani, a fost de departe cel mai profitabil financiar din istoria grupului, urmat fiind de un album live, precum şi de un DVD (cine poate uita concertul pe scena plutitoare din Veneţia?!). Roger Waters a pierdut şi procesul, şi competiţia muzicală.

Reascultîndu-l acum, după 25 de ani, cu ocazia ediţiei remasterizate, Momentary Lapse of Reason e un album care plăteşte pe ici, pe colo tribut anilor `80, cei mai grei pentru rock, dar se salvează prin părţile esenţiale, acolo unde geniul lui David Gilmour n-avea nevoie de geniul lui Roger Waters. Opening-ul „Signs of life”, care dă şi amprenta profund melancolică a albumului, „Terminal frost” sau „Sorrow” (cel mai bun cîntec de pe album) conţin cîteva minunate solo-uri ale lui Gilmour, iar „Learning to fly” (singura piesă pe care am ascultat-o în Himalaya la altitudinea de 5416 m) şi „Yet another movie” sînt două piese care, pur şi simplu, îmbătrînesc frumos.

P.S. Dacă vă întrebaţi cîte paturi a folosit Storm Thorgerson (revenit, cu ocazia acestui album, lîngă trupă după o lungă absenţă), în fotografia de pe coperta şi în artwork-ul albumului, vă spun şi asta: 700. Căci nu e photoshop. Atunci, în anul 1987, pentru a realiza această fotografie a fost nevoie de o muncă întinsă pe durata a patru zile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.