Radu Aldulescu| Rezidența de la Vila Golescu, ediția 4 | Fragment în premieră

Am descins în Vila Golescu din Câmpulung în ziua de 22 aprilie (a patra lună din an), 2024, urmărit de aura tragică a cifrei 2, reverberând și asupra multiplului ei, 4. Nu sunt nici pe departe superstițios, și nici un împătimit al numerologiei, dar, de-a lungul unei vieți, am avut de-a face cu sute de experianțe focalizate în jurul cifrei 2, din care menționez doar una singură: părinții mei au murit, amândoi, în anul 2002 (cele două cifre 2 încadrează ambele zerouri, ca simboluri al morții), tata, în luna a doua, februarie, și mama, două luni mai târziu, în aprilie, fiind înhumați într-un cimitir care poartă numele Cernica 2. Aura cifrei 2 derivă, desigur, din esența tragică a existenței și, implicit, a artei: ne tragem, ca scriitori și artiști, din tragedia antică, din Dostoievski, din Van Gogh, din Beethoven și Bach și alte mii asemenea lor. 

Am fost primit în Vila Golescu de prozatoarea Daniela Rațiu și prietenul ei, Ovidiu. Peste două zile, după ce Ovidiu s-a întors acasă, la Timișoara, a apărut în vilă poetul Florentin Popa, refăcând, astfel, perechea din proximitatea rezidenței mele. Comunicarea cu ceilalți doi rezidenți Cărturești a fost ideală, în ce mă privește: schimbam cu ei două, până la patru vorbe pe zi, când se întâmpla să ne intersectăm în holul living prin care treceam, când ieșeam din camere. Au existat două excepții, când am avut lecturi în public și discuții în livingul de la parterul vilei și într-o casă din oraș, construită în perioada interbelică, conservată în aspectul ei inițial, cu mobilier, zugrăveală și tablouri. Am citit, spre a fi admirați și chestionați pe teme de literatură, de un public de circa douăzeci de persoane, format, cu precădere, din artiști plastici.

Vila a fost construită la începul secolului XX și a fost proprietatea a două surori, până la naționalizare, când regimul comunist, proaspăt instalat, le-a închiriat surorilor o cameră, în fosta lor proprietate. Am locuit în acea cameră timp de 24 de zile. Vila fiind pe culmea unui deal, de la fereastra camerei aveam o perspectivă atotcuprinzătoare asupra Câmpulungului.  Ambientul interiorului reconstituia atmosfera de început de secol XX, cu ecouri stinse din la belle epoque. Deasupra unuia din corpurile de bibliotecă aliniind volume, editate acum o sută de ani, de beletristică, istoria și teoria artelor, în franceză și engleză, era pe perete o diplomă înrămată de doctor în medicină și chirurgie, eliberată în 1949 de Marea Adunare Națională a Republicii Populare Romîne, având, în centru sus, stema cu brazi și holde de grâu. Beneficiara diplomei a fost Veronica Golescu, născută în 1913, foarte sugestiv, pentru vremurile în schimbare când a fost eliberată diploma, e consemnarea locului nașterii în rubrici stas ce nu suportau modificări: Veronica Golescu, născută în raionul Nisa, comuna Franța. 

Surorile Golescu au avut zile să apuce evenimentele din decembrie 1989, când au redevenit proprietare ale vilei. Neavând urmași care să le moștenească, vila a intrat în patrimoniu, fiind utilizată, mai încoace, pentru rezidențe artistice. 

Nu mai povestesc despre felul cum am relaționat cu spectrele celor două surori, care va constitui subiectul următorului meu roman. Constat aici doar că cele două spectre mi-au indus o meteo sensibilitate scăpată de sub control, alimentată de ploile care au marcat fiecare din cele 24 de zile petrecute la Câmpulung. În multe după amieze, mă pomeneam așteptând să stea ploaia, să pot ieși în oraș, nevrând să risc să-mi înnod răceala cu tuse și pusee de febră. Vegheat de cele două spectre din altă lume, cu ochii pe fereastră la valea verde a Câmpulungului, suprasaturată de umezeală, uitam ce aștept, de fapt. Cu două zile înainte de încheierea perioadei mele de rezidență, a plecat poetul Florentin Popa. Mi-am adus aminte cu întârziere că mi-a spus unde locuiește: lângă Cluj, în Florești, așa că are de făcut un drum lung… 

După plecarea lui Florentin, a reapărut Ovidiu, cu mașina, ca s-o ducă pe Daniela la Chișinău, la un festival de literatură. Am plecat cu ei. În drum spre Chișinău, au binevoit să facă un ocol pentru mine, ca să mă lase la Târgoviște, unde, a doua zi, avea loc premiera excepționalei piese Dulcea pasăre a tinereții, după Tennessse Williams, pusă în scenă de soția mea Alina Hiristea, la Teatrul Tony Bulandra. 

În timp ce scriu aceste rânduri, primesc de la editura Polirom coperta romanului elaborat grație Bursei și rezidenței Cărturești, Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea. Atașez, așadar, imaginea celor două personaje de pe coperta noului meu roman, ca încă o ilustrare a aurei tragice a cifrei 2.

🔸🔸🔸

Radu Aldulescu

– fragment din romanul Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea –

Se lăsa dus de vuietul mării în întuneric, navigând prin vertijuri și goluri de memorie, însoțit de figura lui Florian Bucșe, care îl veghea tăcut, îndeaproape… Ei făceau parte dintr-o armată invizibilă, de elită, care lupta cu un dușman invizibil, insidios, neostenit, capabil să producă ravagii inestimabile, să răstoarne regimul, chiar, dacă nu era monitorizat la sânge și hărțuit non-stop. 

 Colonelul Virgil Lepară știa foarte bine de ce e în stare acest dușman, fiindcă se afla în prima linie a frontului, în proximitatea dușmanului, cu misiunea de a-l suprima fizic, ceea ce nu era, așa cum ar fi crezut unii, o horă în care intrase fără să-și dea seama cum, împins de alții, de la spate, sau intrat întâmplător, fără să știe în ce se bagă… Nu, nu, el a știut din capul locului și și-a asumat până la capăt, a rezistat, a strâns din dinți și a executat, conștiincios, misiunile acelea care implicau sângele și dejecțiile de pe urmă împroșcate de agonia morții. 

Colonelul Virgil Lepară nu s-a dat, o secundă, în lături, înfricoșat sau scârbit, cum au făcut unii, precum colonelul Florian Bucșe, care și-a permis, la un moment dat, să cedeze nervos și să răstălmăcească ordinul de a activa o bombă dintr-un seif. A dezactivat-o și a găsit de cuviință să-și facă un titlu de glorie din această acțiune, printr-o fabulație paranoică pe care unii ar fi putut s-o ia de bună, cum că ar fi salvat bunele relații ale lui Ceaușescu cu arabii, dejucând niște planuri criminale ale unor teroriști internaționali infiltrați în structurile statului român. Chiar așa să fi fost, nu era el cel îndrituit să ia poziție. Ce scopuri avea Florian și ce avea el în cap se știa, sau nu se știa. Cert e că mintea lui era varză, după niște ani de implicare în astfel de misiuni în structurile Securității și de aceea a fost necesar să fie sacrificat, vai de steaua lui și vai de steaua celor care au trebuit să-l sacrifice. 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.