Alexandra Niculescu: „Oranjeria este un loc magic unde fiecare găseşte exact ce-i lipseşte”

Alexandra Niculescu a publicat volumul pentru copii Oranjeria în 2023, în colecția mini Violet a Editurii pentru Artă și Literatură, cu ilustrații de Silvia Mitrea. Volumul a fost finalist la categoria Cartea de literatură pentru copii a anului, în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino. Într-un spațiu mistic în care e nevoie doar de dorințele personajelor pentru a se împlini, trăirea experiențelor pline de suspans este binevenită. Autoarea ne dezvăluie mai multe despre lumea tumultoasă din acest volum: 

Lumea copiilor din Oranjeria pare să le ofere acestora multiple posibilități de interacțiune cu elementele naturii – de la încălzirea apei mării (datorită bunăvoinței unui nor) la o viață pașnică a peștilor care aparțin mării și nu au de ce să fie mâncați de oameni. Când ai început să studiezi comportamentul celor mici, ce le place, ce îi animă, ce le face bine?

Cartea are multă fantezie, fireşte, ce se întâmplă acolo nu are mare legătură cu realitatea, dar da, îmi place să fiu un fel de spectatoare întâmplătoare, pentru că scene hipnotizante pot apărea oricând şi oriunde. Nu pot să spun că studiez comportamente, asta presupune ceva organizat, poate cu luat notiţe în mod disciplinat, la mine e vorba doar de observaţie, atenţie, fascinaţie şi poate de amintiri – ale mele, în primul rând, dar şi ale altora, la mâna a doua, cum ar fi. Lucrez cu firimituri din vacanţe şi întâlniri cu copii şi normal, restul e imaginaţie. Zicea Proust că e nevoie de o groază de persoane reale pentru un singur gest, ei bine, eu încerc să storc mai multe gesturi de la aceeaşi persoană, dacă mi se pare suficient de suculentă. Lumea copiilor mi se pare neîncorsetată, ei se manifestă cum simt şi cum vor, chiar dacă apare destul de devreme amprenta părinţilor/persoanelor apropiate.

Ce ai alege dacă singurele fructe rămase pe lume ar fi o portocală și o lămâie?

Ar fi o neruşinare sau chiar gafă să recunosc: mie îmi plac caisele, de fapt, nu-i aşa? Deşi gusturile autorului nu au de ce să coincidă cu ce e în carte. Întrebarea asta e pusă de Talita, tânăra care are grijă de cei doi fraţi, şi ei răspund diferit, fiecare având o motivaţie clară. Eu aş fi de partea fetei şi aş alege portocala, pentru că e portocalie, cum spune ea, dar mai mult, pentru că are parfumul sărbătorilor de iarnă (dacă tot vine vara). Poate totuşi mâine sau în altă zi aş alege altceva.

În orice punct al lumii s-ar afla, personajele din volum pot să vadă „un cerc alb mișcător”, adică oranjeria despre care auziseră – nici ele nu mai știau de unde –, dar „ajungea acolo unde oamenii aveau nevoie de ea”. E și locul în care, odată intrat, „poți să faci tot ce vrei, să te joci cu ce vrei și cu cine vrei”. Există însă o condiție, iar dacă o uiți, nu e prea bine. 

Oranjeria este, la prima vedere, un Eldorado, un loc magic unde fiecare găseşte exact ce-i lipseşte, totul e bine şi frumos, e ca o oază, un refugiu unde n-ai avea de ce să te plângi. Orice vis al copiilor/adulţilor (pentru că şi ei au acces) aici se poate împlini. Doar că încet-încet, aşa subtil, încât mulţi nici nu ajung să-şi dea seama, descoperim că oranjeria nu e perfectă, de exemplu: poate apărea Omul-de-spumă, care face să dispară câte un copil, dacă aude ceva ce nu-i convine sau dacă aşa are chef, pur şi simplu. Deci perfecţiune nu, dar are specificul ăsta, că apare când nevoia atinge un climax, de aici magnetismul pe care îl exercită asupra tuturor.

Farouk şi Cairo sunt doi fraţi atraşi de oranjerie pentru că sunt refugiaţi, nu au nimic şi vor să aibă ce au ceilalţi copii, nimic mai logic. Oranjeria nu oferă doar obiecte, haine sau frigidere sau maşini de spălat sau jucării, ea oferă celor ce intră posibilitatea/impulsul să afle ce vor cu adevărat, şi unii ţin seama de asta, alţii nu, cam ca în realitate. 

Cum ar fi literatura pentru copii fără spiritul de aventură, de obstacole, de personaje bune și rele, cu puteri și un strop de magie? Cine te-a inspirat de-a lungul timpului?

Fără toate astea n-ar mai fi. Dar eu încerc să mă îndepărtez puţin de reţetele cărţilor pentru copii. Farouk, Cairo, Isa, Asi, Ed au înclinaţii spre a face lucruri bune, dar şi spre câte o năzbâtie sau răutate, ei au mai ales curiozitate despre lumea înconjurătoare, pe care abia încep s-o descopere, n-au idei clare despre nimic, chiar dacă uneori afirmă că ştiu una şi alta, şi de asta pot foarte uşor s-o apuce pe căi greşite, ca atunci când Cairo fură un pepene sau când amândoi fraţii vor să intre în vreo afacere cu necunoscuţi.

Pot să spun ce autori de cărţi pentru copii îmi plac, însă nu pot şti cât m-au inspirat sau influenţat, deşi aş vrea ca ceva din farmecul lor să ajungă în ce scriu. La început au fost Johana Spyri cu Heidi, Rudyard Kipling cu Cartea junglei, Carlo Collodi cu Pinocchio, Mark Twain cu Prinţ şi cerşetor, Edmondo De Amicis (care totuşi m-a făcut să plâng prea mult). Şi ar fi Andersen, evident, pentru că are toate poveştile alea pe care pot să le citesc şi azi fără să mă plictisesc, iar mai recent ar fi Selma Lagerlöf cu Împăratul Portugaliei (genul de carte care e pentru copii şi pentru adulţi, în acelaşi timp, şi poate asta mă atrage cel mai mult).

În volum apar și inserții ale unei realități acute – problematica refugiaților și a stigmatelor cu care îi înconjoară unele culturi. Copiii văd altfel aceste realități, imuni de multe ori la vorbele adulților. Cum este să ficționalizezi astfel de subiecte?

E o temă prea prezentă azi ca să o evit. Am mai scris proză scurtă pe tema asta, dar fiind o realitate care mă preocupă am avut impresia că nu reuşesc să spun ce vreau, iar într-o carte pentru copii am mult mai multă libertate, pentru că uite, toţi avem păreri, dar nu ştim cât de aproape de adevăr sunt, şi atunci aici am găsit tonul potrivit să vorbesc despre idei preconcepute, frică de necunoscut, reacţii exagerate, empatie. Copiii pun multe întrebări şi de multe ori ne uimesc, ne dăm seama că sunt lucruri la care nu ne-am gândit sau că pot exista şi alte versiuni. Doar că foarte repede ideile adulţilor ajung la copii, ei şi le însuşesc şi gata.

Una dintre metodele adulților de disciplinare a copiilor este prin frică. Ca să nu facă prostii, adulții le mențin vie spaima. Uneori, și personajele tale sunt disciplinate astfel. Funcționează?

Frica există: la copii, la adulţi, la oricine. Am fost speriaţi toţi cu câte ceva când eram mici, fie că era Baba Cloanţa, Bau-bau sau cum li se mai zicea acestor personaje de care azi copiii doar râd. În carte frica cea mai resimţită e cea faţă de Omul-de-spumă. La început cei nou ajunşi în oranjerie nu cred c-ar exista, dar nesiguranţa se insinuează uşurel până devine frică. Totuşi fiecare reacţionează diferit: unii se supun şi respectă regulile, alţii riscă şi suportă consecinţele, ca în viaţa de zi cu zi, nu? De funcţionat nu ştiu, poate funcţionează un timp, dar sigur nu e de dorit. Frica îndepărtează copiii de cei care le provoacă sentimentul ăsta, chiar dacă rămân dependenţi, din nevoie sau pur şi simplu din iubire.

Ai vrea să fii tu însăți în Oranjerie? Ce ai dori să poți face acolo? Sau deja ai făcut?

E deja multă lume acolo, nu ştiu. Dar poate da, pentru un moment, din curiozitate, să văd zâmbete de fericire pe feţele celor care găsesc ce caută, sau să gust totuşi vreun fruct sau prăjitură, de ce nu? În rest caut şi eu noi feluri de oranjerii în fiecare zi.

Oranjeria a fost printre volumele finaliste la prima ediție a Premiilor Cărturino. Cum ți se pare că a evoluat receptarea literaturii pentru copii în ultimii ani?

M-a bucurat mult apariţia premiilor Cărturino şi a cântecului lansat odată cu ele – chiar îl fredonez pe stradă când aştept la semafoare (în gând). Sunt tot mai mulţi autori care-şi încearcă mâna şi la cărţile pentru copii, deci cărţi există, dar nu ştiu cât de uşor ajung la destinatari. Se organizează evenimente, ştiu asta şi e bine, sunt prezente şi la festivaluri, mai ales de 1 iunie, normal, copiii încă apreciază şi sunt interesaţi de cărţi şi sper să fie şi pe viitor, oricât de atrăgătoare sunt noile telefoane mobile. Acum depinde şi de gusturile/interesele fiecărui copil: aceeaşi carte (bună sau nu, premiată sau nu, faimoasă sau nu) poate să fie citită, recitită, ascultată, împrumutată, povestită, iubită de unul şi aruncată sub bibliotecă sau folosită pe post de suport de pahare de altul.

Relația unui ilustrator cu textul unui autor este esențială, mai ales în cazul volumelor dedicate copiilor. Premiile Cărturino au pus accent și pe acest aspect. Cum a fost în cazul tău întâlnirea cu ilustrațiile, ce i-ai spune unui copil care ar răsfoi pentru prima dată cartea ta?

O carte cu ilustraţii e mai frumoasă decât una fără, asta e cam clar, pentru că tuturor ne plac pozele, mai ales azi, e ceva natural. Şi eu preferam cărţile cu ilustraţii, de ce să nu recunosc? E un mijloc prin care copilul intră mai repede în poveste, i se dă un indiciu despre ce-o să găsească, îl ajută să-şi imagineze restul poveştii, poate să pună o faţă personajelor. Eu am avut şansa să colaborez cu o ilustratoare foarte talentată, Silvia Mitrea, şi cu o editoare deosebit de implicată, Violeta Borzea, şi adevărul e că m-am înveselit tare mult când am văzut cartea la final, cu ilustraţii şi copertă.  Unui copil care deschide Oranjeria i-aş spune: ai făcut o alegere bună, glumesc, nu, i-aş spune să privească desenele şi apoi să-şi ofere plăcerea asta atât de la îndemână, de a intra într-o lume necunoscută, unde se poate întâmpla orice şi despre care el (copilul) poate să gândească ce vrea şi să trăiască odată cu personajele. Şi să nu renunţe la citit.

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.