Teona Farmatu | Cărțile de poezie scrise în limba română ale anului 2024

Global privit, 2024 a fost mai degrabă un an al revenirilor în poezie decât al debuturilor sau al aparițiilor care să zdruncine mai tare câmpul poetic. De unde și faptul că device-urile poetice își revendică teritorii similare de desfășurare și cristalizează (chiar stabilizează) ceea ce, acum 5-6 ani, era fresh și poate straniu. Aș zice că poezia a intrat într-o zonă de rutină, ceea ce nu înseamnă nici pe departe un declin, însă e simptomatic felul în care multe dintre volumele de anul acesta sunt însoțite și de o parte vizuală (ilustrații sau fotografii); semn că e nevoie de o altă abordare. Totuși, poezia scrisă de femei și vocile pe care acestea le încorporează în volumele lor se află într-o continuă evoluție și explorare, care definesc ultimul deceniu și ceva de poezie scrisă în limba română.

De altfel, cred că poezia (mai ales cea feministă și orientată către probleme precum munca, resursele, clasa socială, identitatea și mediul de viață) își păstrează capacitatea de a interoga direct – uneori mai aspru, alteori mai blând sau mai (auto)ironic spre comic – dinamica socială, interumană, cu tot ce înseamnă ea astăzi, hrănită de un raport global-local extrem de instabil, inegal și alienant. În altă ordine de idei, o direcție subreprezentată anul acesta e cea non-antropocentrică, alimentată de criticarea unui sistem opresor asupra ființelor nonumane și asupra mediului.

Observ anul acesta și o mai vizibilă apetență către narativ. Pare că povestirea în poezie e resuscitată, devenind o opțiune la care se apelează tot mai mult, care capătă niște funcții sociale și politice din ce în ce mai evidente. Nu neapărat prozo-poeme, ci un motor narativ care organizează discursul poetic. Uneori această povestire camuflează și modulează confesiunea, alteori e o modalitate de a pune reflectorul pe cealaltă sau celălalt, ori pe situații/cadre de viață (de familie, de exemplu), în care subiectul individual e doar o parte a problemei. Pe de o parte, e un reflex al narativizării sinelui în raport cu contextele dificile în care se găsește (ideologice, sociale, personale), pe de altă parte, este și un simptom că elipticul ambiguu și condescendent nu prea mai corespunde cu nevoia de documentare și de expunere a rezultatelor acestor mini-narațiuni care fac din memorie, traumă, context sociopolitic niște condiționări aproape imposibil de ocolit, pentru că, în fond, e simptomatică nevoia de reflectare și de metabolizare a crizei, a crizelor nenumărate pe care le traversăm și a efectelor acestora.

Așa cum am configurat și retrospectiva din 2023, am și acum două reguli: 1) Am avut în vedere doar volume individuale noi (deci exclud edițiile noi, fie ele adăugite sau nu), lăsând deoparte și antologiile, întrucât consider că e nevoie de o tratare separată a lor pe care timpul și energia nu mi-o permit și 2) întrucât nu doresc să fac niște ierarhii de dragul competiției sau al cancanului literar, dar păstrând o judecată critică, aleg să propun un TOP al volumelor pe care le consider cele mai bune din 2024, iar ordinea lor este una alfabetică în funcție de prenumele autorx. La fel, în cazul categoriei Alte mențiuni, păstrez ordinea alfabetică.

TOP 2024

1. Inimă leneșă, Andrew Davidson-Novosivschei (Dezarticulat Books)

Debutul lui Andrew Davidson-Novosivschei se înscrie în direcția poeziei de tip meme, undeva la granița dintre banc sec (uneori răsuflat) și meme de Instagram, dar care s-ar putea să nu mai prindă la generațiile post gen-Z. La lecturi publice (unde l-am ascultat, de altfel, și pe poetul în cauză), genul acesta de poezie tinde să frizeze zona de stand-up comedy, unde efectul comic e unul în mare parte pozitiv, animând publicul și deturnând orice sentimentalism sau dramatism. Un tip de discurs al cărui efect se bazează pe situații prozaice, detronând politețurile și complezențele. Capcana e să judeci poemele din volum ca fiind „poezie leneșă” (ca să-l combin pe Ion Barbu judecându-l pe Tudor Arghezi cu volumul de față) sau poezie facilă. De fapt, e o poezie comodă sau mai degrabă a comodității, a unui confort programat, genul acela de comfort food, doar că aici e cu poezie. Pe de o parte, e un discurs tributar unui prozaism, cu o minimă detentă critică, pe de altă parte, formula de banc scurt și sec răspunde vitezei turbo la care trăim astăzi, mizând pe transparență, umor și scenarii concrete, chiar telegrafice. Totuși, dincolo de aceste observații, unde cred că se salvează volumul e în zonele lui tandru-detensionante de tipul: „eu dimineața sorb/ un ceai dezgustător/ mă uit pe geam la oameni/ ceea ce mă face/ să mă îndepărtez de geam/ mă înec cu ceaiul/ dar îmi voi reveni nu-i bai”.

2. Un râs ca un zgomot de sticle sparte, Cristina Drăghici (Cartier)

Cu siguranță acest al doilea volum al Cristinei Drăghici îi cristalizează mult mai bine vocea, articulând mai pregnant decât în volumul de debut (Anticorp, Charmides, 2019) punctele forte ale poeticii sale: instrumentarul medical racordat la o corporalitate feminină, privită deopotrivă clinic și introspectiv, narativizată printr-o intimitate psihologică uneori incomodă datorită gradului de transparență. Devenirea-femeie este aici pusă față în față cu femeia-medic, cu o ipostază a salvatoarei și a protectoarei, poeta asumând și nuanțând acest complex care e atât de asociat cu eșecul relațional în ceea ce privește femeia. Ei bine, Cristina Drăghici canalizează această „povară” (animată de meseria însăși) către o rețea a sororității, explorând felurile în care colaborarea cu celelalte este atât o resursă prețioasă, cât și o formă de rezistență. A fi respinsă, a fi tristă, a fi anxioasă, a fi neputincioasă, a fi epuizată fac parte dintr-un spectru al vulnerabilității asumate și descusute de-a lungul volumului, combinate cu un simț autoironic și cu o solidaritate feminină care traversează atât sălile de spital, cât și dorințele, traumele și micile răsfățuri ale tinerei femei din middle class:

Acum/ când, în locul furiei, se așterne/ o liniște în care îți auzi inima prin pernă,/ te întreb dacă ești mândră de tine./ Îmi răspunzi că/ parametrii tăi vitali sunt în regulă,/ încerc să te cred […]/ Hai cu mine/ fă-te comodă, deschid cel mai bun/ vin, pentru viața ta frumoasă/ în care tot ce ai tu și contează/ încape într-un bagaj de cabină.

În fond, linia majoră a volumului este susținută de această voce a femeii care își conștientizează dureros chinul și demarează un efort deloc facil de a se descotorosi de acest complex al salvatoarei – un construct specific rolurilor de gen, care explică, de fapt, o dinamică socială de putere și o continuă presiune de a negocia sau a te negocia ca femeie. Las aici o strofă-hit a cărții:

Fetiță sensibilă și militantă,/ de ce mai ieși în piața Universității/ cu mesaje puternice scrise pe pancarte micuțe,/ când tu de atâtea ori ierți, când tu de atâtea ori crezi/ că e doar vina ta și te lauzi în zilele de retreat/ că ai rupt karma familială, când citezi/ din Simone de Beauvoir și Brene Brown,/ când toate femeile te calcă pe degete./ Dar tu nu vezi, ești mândră de creierul tău/ rămas între dinții bărbaților care au mușcat/ și acum se ling pe buze ca după un cabanos bun.

3. Ulaanbaatar, Flavia Dima (OMG Publishing)

Debutul Flaviei Dima are două merite principale: pe de o parte, narativizarea neîncrâncenată a unui trecut, de-acum, nu prea recent, postcomunist, anii ‘90-2000, revigorând vocea copilului născut în tranziție, care transcrie în aparență fără problematizare sau filtrare, ba chiar cu puțin nerv și supărare, „marile evenimente” ale lumii (moartea prințesei Diana sau atacul de la 11 septembrie 2001), așa cum au ajuns ele, transmise la TV, într-o țară periferică post-comunistă, precum România, profund suprapuse peste viața cotidiană a acestor familii preocupate cu traiul de zi cu zi. Pe de altă parte, asistăm aici la desfășurarea unei memorii inventate, care te face părtaș/ă la niște călătorii, doar că ideea din substrat e că nu știi dacă aceste senzații și observații sunt rezultate directe sau sunt niște plăsmuiri meditate. Nici nu contează. Ba mai mult, aș zice că un merit al cărții e și restabilirea unei mai vechi strategii poetice: aceea de a sugera printr-un spațiu geografic (oraș, țară) o stare, o senzație, fără a fi văzut poate vreodată acel loc, ceea ce face ca tot acest cosmopolitism etalat să fie doar o foiță fragilă, escapistă. Volumul trasează o evoluție, nu neapărat cu final prosper, îmbâcsită de un capitalism care nu duce decât la criză: din școala primară cu leonora și andi ghiță, dar și cu enervantul Silviu Brucan, până-n Patagonia cu CFR-ul. Sună a sarcasm și dezabuzare, dar vibe-ul cărții e unul reconciliant, chiar tandru. E „anotimpul decalajelor”, ca să o citez pe Flavia Dima, dar și al unei nostalgii contrafăcute în ideea recuperărilor care, dacă nu pot salva sau explica prezentul ambiguu, nedrept și dificil, măcar poate reușesc să producă o stare de bine, fie ea și doar de moment. Nostalgia din Ulaanbaatar are și o funcție benefică, în afara celei care încorporează o critică observațională, de pe urma rememorărilor și a ironiilor.

4. Sutta, Florentin Popa (OMG Publishing)

Evident neținându-se, din fericire, de promisiunea că nu mai scrie (după cum a declarat de câteva ori), Florentin Popa revine cu un volum impecabil în formă, eclatant și compensativ în conținut. Practic, alternativa la haosul capitalist trecut la next level, unde a te bucura, a te relaxa și a supraviețui sunt niște privilegii, ar fi creările de oaze, nu lipsite de sfadă și împăcare, nici de dificultăți sau de rezistențe. Cam așa e Sutta, care, vizibil inspirată de mai vechea Sutra din literatura hindi, își canalizează energia, fără să cadă vreun moment în morală scolastică sau conținut psihoterapeutic, către niște stări/practici pe care le anticipase în volumul anterior, Dezintegrare (OMG, 2021): recunoștință, empatie, comunitate și incluziune, în măsura în care vocea din Sutta e una împăciuitoare, chiar la limita unei mea culpa. Ce devine și mai clar în Sutta e direcția ideologică, mizând pe revizitarea, într-o formă de aforism sau povață, a unui conținut ideatic de stânga, apăsând pedala atât către autocritică, dar mai ales către clasa politică conducătoare: „văd: nu întinde nimeni nicio mână pentru/ semenii săi din stradă: eww gross, sunt boschetari/ și-aud, când țin prelegeri despre „minoritari”/ cum pupă dreapta dreptei oamenii de centru”. Dar, spre liniștea celor care cred că ar fi vorba doar despre ideologie, poemele traversează o luxurianță lingvistică și o forță combinatorie care par a nu se epuiza de la un volum la altul. Miza e și una de a crea un efect țintit, și anume de a aduna în jurul textelor cât mai multe persoane (un ideal al diversității la nivel de public), de unde apelul la întregul spectru zodiacal (există un ciclu aici, unde fiecare zodie dă titlul unui poem) sau la cele 12 luni ale anului. Ce e remarcabil susținut în acest demers aproape ceremonial e intersecția dintre două direcții care și creează, de fapt, niște tensiuni: pe de o parte, utilizarea unui conținut filosofico-mistic, pe ceea ce ține mai degrabă de un inconștient metafizic, racordat la „psihologia” zodiacală și la o multitudine de stări; pe de altă parte, direcția materialist-ironică e cât se poate de pregnantă, susținând-o, de fapt, pe prima. Nu e vorba nici de reconcilierea celor două, nici de punerea lor într-o polemică irezolvabilă, ci poate cel mai mult e vorba de refuncționalizarea și încadrarea lor într-un raport.

5. Noi ce suntem?, Izabel Marin (frACTalia)

Izabel Marin debutează remarcabil cu un volum care descrie și problematizează, pe lângă aspectele pe care le voi detalia imediat, felul în care feminismul trebuie să fie intersecțional, ancorat în lupta de clasă, altfel, e soft, e insuficient, e doar o modalitate de reproducere a puterii și de excludere a celor neprivilegiate. Cu prospețime și acuitate, Izabel Marin recompune identitatea de fată romă, respectiv de femeie romă, printr-un excurs incantatoriu și narativ de documentare personalo-antropologică (prin „poeme-document” așa cum le numește Medeea Iancu pe coperta IV). Nu doar că ce e personal e politic, ci și ce e personal e profund social și socializat (mai ales de către gadjo/i, adică de persoanele non-rome). Întrebarea care dă și titlul cărții e extrem de elocventă și deloc întâmplătoare: Noi ce suntem?. La bază, e o întrebare pe care vocea de copilă a fiicei i-o adresează Mamei, producându-se dureros conștientizarea rasismului structural, al nostru, al celor albi. Efortul lui Izabel Marin este, mai ales, unul de a-și da voce, de a se povesti, de a-și da voie să scrie despre experiența de a fi fată romă, dar nu de a se explica (de unde și foarte inspiratul joc al parantezelor deschise și uneori neînchise): „Simt mereu nevoia să mă explic, să mă apăr. Simt mereu nevoia ca oamenii să știe că eu nu sunt lupul din povestea tuturor. M-am săturat ca oamenii să îmi negocieze identitățile, iar eu să mă explic etern! M-am săturat să nu fiu destul de albă sau destul de neagră!”. Semnificativă în această carte este prezența Mamei, a cărei voce nu o auzim, dar pe care o întrevedem configurată cu recunoștință și blândețe de către fiică. Volumul mizează pe relația mamă-fiică drept o relație care, deși dureroasă (mai ales din cauza migrației involuntare în străinătate a mamei) și poate uneori conflictuală, poate fi și este aici un empowerment, dar insolitat, pentru că este un empowerment la firul ierbii, unul care nu e de tip manifest. De ce? Ideea ar fi faptul că nu poți fi militantă, vocală și neînfricată, când nu ai „o cameră doar a ta”, iar neajunsurile mediului în care trăiești o obligă pe mamă să plece să își găsească un job în afară. O carte a alianței fiică-soră-Mamă (uneori duioasă, alteori mai încordată), a fetei rome care e învățată să scrie și să citească de către sora mai mare, a eliberării și a radiografiei sociale, din care facem toate parte. O carte-eveniment în poezia de limbă română.

6. Zona de surescitare, Laura Francisca Pavel (OMG Publishing)

Cu acest al treilea volum de poezie, Laura Francisca Pavel închide o (involuntară) trilogie precedată de Trucuri urbane (OMG, 2022) și de Acțiuni și protocoale (OMG, 2023). Față de primele două, Zona de surescitare mizează mai mult pe psihologizarea discursului poetic, oricum condus din poigné-ul conceptual, lăsând loc unor enclave de emoție și chiar de criză. Aici remarc și miezul cărții – și anume că această „zonă zero”, a subiectului curatoriat, a ritualurilor și al artefactelor, care subînțelege criza, transcrie o idee de tipul: intelectualizarea crizei și simțirea ei pot coincide, iar efectul e unul pe cât de spectacular-melancolic, pe atât de crâncen-repetitiv, de unde și vagul și lucidul pesimism al volumului. Progresiv, criza se insinuează, dar, păstrând aceeași tehnică a distanțării printr-un metadiscurs continuu și fluid, pare chiar o chestiune firească, însă, cu siguranță, nu confiscată de protocoale sau de snobismele și ipocriziile umane. Practic, vocea din acest volum își atinge, în același stil metapoetic, epuizarea, cercetând posibilitatea unor oaze, care sparg convenția, mizând pe nereproducerea ei. Nu din întâmplare volumul se încheie cu un poem-mantră, intitulat „Interval”, care pare să anunțe o schimbare în poezia autoarei:

Aici/ starea de abandon,/ combinată cu autoindulgență,/ între granițele biologiei,/ cea concretă/ și cea fictivă […]/ Aici/ corpuri umane și nonumane/ îngrămădite unul în altul,/ priviri molatice, opace/ Acolo/ platoul de filmare rămas gol,/ fără nicio stridență.

7. æs alienum, Mihók Tamás (Casa de editură Max Blecher)

Despre volumul lui Mihók Tamás am scris și pe coperta IV, însă aș vrea să reiau liniile majore ale cărții. În primul rând, dimensiunea etnografică (sau „autoetnografică”, cum o numește Florin Dumitrescu pe coperta IV) a volumului încorporează atât o poziție inter-regională – sudul cu capitala angoasantă, respectiv Transilvania, un topos al revenirii mai degrabă forțate decât voluntare ca urmare a ecuației copleșitoare „pandemie-bucurești-chirie” –, cât și o subiectivitate mobilă, deschisă și critică, ce încearcă, dincolo de orice, să înțeleagă și să redea cât mai realist, dar și cu efect, cum stă treaba pe la noi. Nu e vorba neapărat despre un efort de documentare, cât mai degrabă despre unul de selectare, cuprinzând felii de viață înregistrate cu ambiția fidelității. În al doilea rând, dincolo de „complezențele interculturale”, cum le numește poetul, arătând practic fragilitatea și chiar absența unor politici publice cu adevărat interetnice și interculturale, volumul atașează acestor scene cotidiene, din spații diverse (secția ORL, Berceni, Giurgiu, magheru one, Obor, Dorobanți ș.a.m.d.) o mică revoltă, în măsura în care toată mișcarea asta nu e una de flaneur, ci e una condiționată, din nevoie, inconfortabilă și consumatoare de resurse, dar în care trebuie să găsești și ceva bun, ceva care să mai aline conflictele și nervii, de unde și direcția mai romanțioasă a volumului:

nu te teme iubito voi dezvolta un plan/ am legat trei săptămâni/ de nesomn m-a tras curentul/ în toate autocarele atlassib/ nu te teme nervii mei stomacali/ încă mai pot duce nedreptăți/ căci ei scriu poeme/ care chiar dacă nu au capacitatea/ să ne plătească facturile/ se mai întâmplă să ne/ lumineze tenebrele.

8. Toată tinerețea pe care o dau mai departe, Olivia Grecea (frACTalia)

Surprinzător și nu neapărat, dată fiind activitatea de regizoare a autoarei, debutul în poezie al Oliviei Grecea atinge o problemă, dacă nu deloc, în orice caz slab reprezentată/discutată, și anume ageismul (și cinismul care însoțește acest fenomen), mai ales în ceea ce privește femeile și corpurile acestora, de unde critica feministă subînțeleasă la adresa unor forme de excludere, precum și a unor feluri în care fetele sunt crescute sub presiune și control. Deși proiectul Oliviei Grecea este unul asumat autobiografic, asamblând fotografii din arhiva personală și poeme în forme foarte diferite, în grade de reflecție și introspecție diferite, volumul încorporează un periplu, pe modelul oracolului [aspect pe care Olivia mi l-a confirmat la lansarea cărții], care abundă în întrebări. Aș spune chiar că un merit major al acestei cărți e modul prin care poeta formulează întrebările, respectiv modul prin care le conduce către cititoare și cititori, de unde și miza asupra a ceea ce dă mai departe (în opoziție cu a lăsa în urmă). Menționez câteva: „când erai mică pentru ce erai pedepsită?”, „unde începe povestea maturizării tale?” sau „cum te-ar descrie prietenii?”. A vorbi despre sine capătă aici o un efect de halo, în care ești integrată și însoțită în demers, de unde și miza asupra unei recăpătări atât a propriului corp și a propriului sine desfigurat, cât și a timpului. Lentoarea curativă pe care poeta o desfășoară prin notații, interogații, citate, dar și printr-o tehnică formală, și anume tăierea unor cuvinte sau acoperirea lor completă cu negru, contrabalansează graba de a fi performantă, tânără, frumoasă, perfectă, luptătoare, câștigătoare și tot așa. E admirabil felul intermedial în care Olivia Grecea reasamblează o biografie confiscată, de unde subiectul trebuie să se recompună, să redevină și să se reconecteze cu celelalte, cu suratele care (poate) străbat aceleași drumuri.

9. Medusa, Rita Chirian (Casa de editură Max Blecher)

Rita Chirian revine cu un volum electrizant atât prin expresivitate, cât și prin remodelarea, neiertătoare și incomodă, a unui spațiu estic, deformat de propriile angoase și resentimente, unde capitalismul s-a instalat rapid și sigur, entuziasmând și parazitând mințile și corpurile până la o cronicizare a disfuncției și a cinismului. Ce e remarcabil și de bun augur este felul în care o imagine pregnantă și foarte încărcată (adesea deformată prin demonizare) la nivel cultural – figura Medusei – este aici extrem de bine instrumentalizată: pe de o parte, nu e o construcție culturală care să servească doar ca motiv feminist, coagulant și explicativ; pe de cealaltă parte, Medusa capătă aici o altă fațetă, și anume cea de fiică – o ipostază cinică, eliberată și eliberatoare, o fiică ajunsă adultă:

sunt liberă,/ niciodată n-am fost/ mai desfrânată/ ca după moartea ei/ mai simplă/ ca viața […]/ sunt curată,/ liberă,/ curată și liberă/ să plâng/ ascultând/ versurile/ unui poet/ gras/ și/ hirsut.

Nu doar acesta e atuul cărții, ci și faptul că această Medusă încorporează, vrând-nevrând, o lume cleioasă și destructurată, de unde și senzația că vocea poemelor e una nestăvilită și e foarte bine că e așa. Mai mult, majoritatea poemelor convoacă în subtext destructurarea mașinăriei sociale globale, care trebuie să (re)producă, să supună, să se dezvolte, să mențină, care rasializează și distruge. Or, Medusa Ritei Chirian arată cu degetul, în vâltoarea revoltei și a nesupunerii, tot ce este mai scabros și mai insuportabil de privit și de trăit. De la fiică la profesoară în preuniversitar, de la iluzii confiscate, ratare și o boemă indigestă până la „burnout și multivitamine”, volumul exorcizează, printr-un limbaj inepuizabil, uneori pretențios, dezabuzarea, anihilând orice romantizare sau estetizare. Iar specificul acestei dezabuzări este, conform unei logici gendered care străbate întregul volum, dezgroparea rușinii, a umilinței și a murdăriei – „armele” pe care, invers decât cei care le folosesc, Medusa le face vraiște; nu supune, dar expune gălăgios, clar și eviscerant.

10. Regatul disfuncției, Sorina Rîndașu (Cartier)

De la debutul Minei Decu – volumul Desprindere (Charmides 2018) – și apoi cel al Anastasiei Gavrilovici, cu hitul Industria liniștirii adulților (Casa de editură Max Blecher, 2019), zonele întunecate, viscerale și orientate către o tristețe estică, periferică, moștenitoare a unui brutalism socialist, nu au mai fost atât de evident configurate precum în recentul volum al Sorinei Rîndașu, practic debutul oficial și asumat al poetei: Regatul disfuncției. Efectul nu e nicidecum unul cathartic, cum te-ai aștepta, dată fiind doza ridicată de angoasă, tristețe și lipsă de speranță, ajunsă la cotele depresiei. Așa e, nu e speranță, dar asta nu înseamnă că nu există o viziune. Și, de fapt, asta salvează volumul Sorinei Rîndașu. Nu e ușor de controlat acest tip de poezie, cu atât mai mult cu cât se bazează pe menținerea unei singure stări. E un risc să te bazezi pe aceeași tonalitate cap-coadă, respectiv pe o închidere a cititoarei/cititorului în această capsulă nu prea optimistă, eventual amplificată de accente funebre. În plus, autoarea nu mizează pe visceralitate, metabolizând această condiție psihologică în suferință atât printr-un control formal și ritmic, dar mai ales prin traducerea fermă a stărilor ca lipsă. No hope, no trust, no sun, no fun. Cum ar spune Michelle Gurevich într-una din baladele ei, it is the end of an era, cam așa sună și Regatul disfuncției – o întindere unde apocalipsa e o banală fantezie și e așa, fiindcă deja s-a trecut pragul, iar sfârșitul nici nu mai e relevant, doar acalmia. Multe părți alunecă într-o zonă dark, cu accente deprimante și nihiliste, care conduc volumul către un risc substanțial. Și de fapt identific aici o problemă, în ciuda meritelor neîndoielnice ale cărții. Deși controlul strunit asupra formei și reglajul dozelor de dramatism sunt punctele forte ale Sorinei Rîndașu, textele din Regatul disfuncției riscă să devină variațiuni pe aceeași temă.

Alte mențiuni

Ghosted (frACTalia) de Ada Eliane e un periplu splendid al queerness-ului, transpus printr-o formulă semi-gotică și semi-digitală, tocmai în ideea unei recompuneri la granița dintre virtual, real și posibil viitor – un soi de utopie non-eternă, dar sigură și revigorantă. Ceea ce Lisa Kröger și Melanie Anderson numesc „identitate spectrală” este desfășurat aici, confesiv și fluid în gen, prin subiectul bântuitor, intrigant, spectaculos în fond, care triggeruiește și subvertește heteronormativitatea apăsătoare. Corpul queer, între a fi în pericol, a se lăsat iubit, văzut și a fi mândru de propriul queerness, traversează spațiul textual în același mod care fragilizează reprezentarea-normă, mizând pe o formulă de vers, am zice, tradițională (multe dintre versuri încep cu majusculă), dar care vine cu o dublă semnificație: pe de o parte, tendințele poetice din ultimii ani sunt mai degrabă înspre un vers liber de orice constrângere normativă, dar care ajunge utilizabil mai degrabă din inerție decât de pe urma unei funcții politice; pe de altă parte, Ada Eliane nu doar că reia acest tip de vers, dându-i o funcție politică, dar creează și o cadență eliberatoare și transformatoare. Volumul se situează în mod cert între concepte precum devenire, metamorfoză și proces, ceea ce, pe alocuri, devine destul de difuz.

Debutul lui Alex Frandeș cu inimioară (Charmides) resuscitează, prea tributar ce-i drept, o direcție mai puțin pozitiv validată a douămiismului – și anume zona lui soft, oarecum tandră, care se complace într-un maximalism regizoral, activând centrifuga gândurilor care despică firele în șapte. Nu e o problemă în sine această direcție, dar, din nefericire, Alex Frandeș nu o depășește prea mult, ci mai degrabă își topește în ea discursul, activându-și prozo-poemele prin descrieri vag progresive, minuțioase și, în final, absorbite de gimnastica combinatorie și exploratorie a minții creatoare inepuizabile.

În cluster-ul celor care se află la al doilea volum este și Alex Higyed cu 50% mai aproape de un final memorabil (OMG Publishing) are câteva zone cu potențial, dar, în genere, discursul e unul arid, mizând pe un meta-discurs post-traumă, explicit și aliena(n)t. Deși construcția volumului e una ingenioasă, făcând apel la această postură a privitorului (dar în opoziție clară cu cea de flaneur), a celui condamnat la pasivitate și, mai mult, la a suporta (chinul, durerea, precaritatea, doliul), există o aglomerare în explicații care deturnează poemele. Ce se susține foarte bine aici e permanentul efort de a crea și de a menține ideea comunității, ideea de a fi cu ceilalți, în măsura în care e tot mai greu acest lucru, iar individul e multiplu desfigurat și derutat.

Un fel de back on your teenage years, Poezia rock (Prut) a lui Alexandru Vakulovski își asumă ceva extrem de riscant: un cosplay al tânărului/adolescentului dramatic și deprimat, care își consumă tristețea (sau o amplifică) prin, am zice, niște imagini-clișeu tipice: subiectul deprimat, înecându-și durerea și dorul în alcool, țigări și deambulări disperate, purtând blugi rupți și o mare durere în suflet. Volumul combină, de fapt, texte publicate deja în anii debutului (din Oedip regele mamei lui Freud), respectiv texte nepublicate, formând un front comun care să expună acestea subiectivitate aflată într-o convalescență existențialistă: „ziua se face mai scurtă/ dimineața întârzie/ iar seara se apropie// în locul căldurii/ a venit frigul/ totul vine și pleacă/ nu eu nu rămân”. Dramatismul poemelor e unul destul de complex, deși limita dintre a rămâne niște clișee revolute, respectiv a fi niște locuri comune care poartă noi funcții e una foarte fragilă.

Fără ezitare în discurs și cu entuziasm, pariul lui Andrei Dósa din Ultima familie tradițională (OMG Publishing) e unul ambițios și, îndrăznesc să spun, dezirabil feminist, întrucât o miză centrală e destructurarea (și implicit criticarea) masculinității hegemonice, pe care o înlocuiește cu o ipostază grijulie și ușor revoltată în raport cu sexualizarea femeii și cu rolurile de gen impuse sociocultural. Reprodusă în cadrul familiei tradiționale, ipostaza bărbatului heterosexual e intrigată și desfigurată printr-un nou rol, cel de tată de băiat. Deși imaginea fiului e pulverizată de-a lungul poemelor, servind și ca (viitor) destinatar, e clar că liantul tată-fiu susține întregul demers care pune la bătaie o tandrețe stângace, precum și o inepuizabilă dragoste paternă, dublată de o îngrijorare constantă privind viitorul. În ciuda luminozității discursului, care vine din fascinația proaspătului tată față de copilul său, precum și din încercarea de a lăsa o moștenire emoțională sănătoasă viitorului tânăr, volumul își pierde din credibilitate atunci când discursul tinde să forțeze gingășia și blândețea acestui tată aflat în redempțiune.

Debutul lui Andrei Peptine cu Sunt eu și criza mea temporară (Cartex) ar fi putut fi unul strălucit. E clar că poetul e talentat și își controlează bine discursul, însă volumul are câteva neajunsuri care îl dezechilibrează. Avem de-a face, deci, cu o suită de poeme, majoritatea fără titlu, care utilizează brutalitatea observației („Observ, deci exist” remarcă inspirat Alex Higyed într-un blurb) ca hârtie de turnesol pentru o stare psihologică nu tocmai optimă, anxioliticele și aluziile la sănătatea mintală fiind, fără îndoială, parte dintr-o convenție cât se poate de realistă, nu metaforică. Așa cum anunță și titlul (unul ambițios și cu potențial de refren generațional), bemolizarea crizei e atât strategia majoră a cărții, cât și paradoxul fragil la care aspiră. Aducând un subiect în criză (post-criză chiar) în prim-plan, acutizarea stărilor și poziționarea subiectului în centru devin strategii de sorginte neoromantică, de unde și părțile meta, care trimit la Eminescu sau la Romantism. Din păcate, pariul nu ține, întrucât partea asta pare mai degrabă o anexă, dacă nu o nesiguranță la nivel de opțiune poetică, a unui proiect mult mai orientat spre un realism domestic.

Debutul Danielei Bejinariu cu New Era Eva (Tracus Arte) este pe cât de curajos în formă, pe atât de nefericit în execuție. În polemică față de tendința narativă și de cea tranzitivă, poeta apelează la un discurs bazat pe elipsă și pe o autonomie a cuvântului. Problema e că discursul nu se susține, fiind la nesfârșit descentrat atât de esențialismul și jocul cuvintelor (ca să creeze un efect instantaneu), cât și de forma textului pe hârtie, care fluctuează mai degrabă gratuit, decuplată de la ideile vehiculate în poeme.

Volumul Denisei Ștefan, Unicorn la păscut (Editura Alchimică) e extrem de flexibil în discurs, autoarea făcând un slalom revoltat și gălăgios, care propagă o agresivitate latentă, dar strunită și orientată către criticarea noastră, a tuturor. Nu îi scapă nimic poetei, mizând mai ales pe senzația de denial față de realitate, o realitate în agonie, trăită sub monopolul capitalului și al dominației masculine. Aici e cheia cărții, în această dublă poziție, care te obligă la o detașare monstruoasă, ca subiectul să poată rezista. Cele mai bune părți ale volumului sunt acelea în care umorul negru și pulsațiile tragice fac loc unui fior afectuos, transformat rapid într-o descumpănire de tip ultimatum. Identitatea queer, nefiind excepționalizată, se erijează în forță atunci când nici nu te aștepți, fixată fiind într-un peisaj degradant și într-un sistem fucked up:

colectez zilnic cărți poștale mintale/ o pubelă în noroi/ îmi amintește că statul reciclează/ doar putere și nepotism/ în restul timpului e constipat/ […]/ drumurile noastre sunt la fel/ de periculoase precum oamenii/ tot ce e mic poate fi ucis fără repercusiuni/ și-n faimosul nostru bloc comunist/ unde se petrec numai minunății.

Fată întâlnește instituția (Vellant), volumul Ioanei Iuna Șerban are o temă centrală socială actuală și importantă: felul în care, o tânără din provincie, dintr-o familie de funcționari, ajunge la centru, în mari și copleșitoare instituții de artă. Reflecția e una nu doar asupra saltului periferie-centru sau provincie-capitală, ci, mai ales, asupra unui soi de decalaj permanent care fie vine cu presiune și sentimentul de impostoare, fie – și aici cred că e neajunsul volumului, rămânând o dimensiune diluată – acest decalaj este destabilizat, descentrat, provocat (în sensul lui to challenge). Pedala e mai apăsată pe dezabuzare și alienare, direcționate spre narațiuni personale, marcate de a fi est-europeană, balcanică, neintegrată până la capăt niciodată în „lumea bună”, cea la care fata talentată din provincie doar visa. Din păcate, navigarea printre aceste categorii/condiții le face din chestiuni identitare, socioeconomice, niște accesorii volatile, acutizate și de opțiunea versului lung, care nu se susține întotdeauna.

Iustin Butnariuc încă se află pe umerii maeștrilor săi, rareori părăsind această structură de suport poetic, bâjbâind printre rămășițele unui fracturism de fațadă și o voce pe cale să se cristalizeze. Debutul său, zâmbim, radiația nu s-a stins (Casa de editură Max Blecher) e unul bun, dar ar fi putut fi strălucit, dacă poetul ar fi renunțat la încăpățânarea de a le face pe plac atât celor speriați de ideologeme în poezie, cât și celor care încă se lasă impresionați de combinația dintre un etern soft boy (uneori copil teribil) și un mic profet care adoptă neironic o voce gravă, dramatică, cu rădăcini în precaritate și dezabuzare socială, doar că vocea de cele mai multe ori e necredibilă, sabotată de glasul mentorilor.

Aflată la a doua carte, Lena Chilari își menține poezia de tip rafală. Ludmila răstoarnă munții (Casa de editură Max Blecher) nu e deloc o carte comodă ori prietenoasă, ci e un tip de poezie a consumului (emoțional, psihologic, existențial). Deși discursul Lenei Chilari e în mod semnificativ și inevitabil construit ca să poată fi și performat (de unde discursivitatea evidentă), atunci când îl citești pe hârtie, el nu își pierde din dinamism și din intensitate. Ideea acestei cărți, nu foarte diferită de debutul autoarei, este extinderea până la excedare și exces a părților care te înspăimântă ca ființă umană și, mai mult, ca femeie care se simte într-un permanent pericol. Lena Chilari împuternicește furia – emoția majoră a volumului – cu origini în violență și traumă, respectiv în dificultatea de a naviga între viața personală, cea a tinerei femei extenuate, și viața familiei destructurate, între a fi o artistă care face performance-uri și a nu fi. Unde cred că are de suferit volumul e în momentele în care, deși ajuns la un paroxism, discursul este lungit, iar asta nu face decât să îi taie din elan.

Dincolo de colaborarea inspirată cu ilustratoare și ilustratori, volumul Lorenei Enache, Cuibul de coapse (Charmides), rămâne la un nivel discursiv extrem de retoric, bazat pe un efect de scurtă durată. Zona de lucru a poetei e clar una girlish, simulând aici, alături de ilustrații, un party cu de toate, dar care are și momentele lui boring.

În aceeași subcategorie a acelor ce revin cu al doilea lor volum se află și Luca Ștefan Ouatu, Magnolia (OMG Publishing) adună poeme și fotografii din arhiva autorului care s-ar încadra într-o direcție deja semnificativ conturată. Nu o să încerc să explic aici cauzele și, eventual, specificitățile unei astfel de direcții, dar cert este că discursurile unor poeți (din care face parte și poetul în cauză) se concentrează pe ceea ce aș numi rezistența la sau repudierea (i.e. criticarea) unei masculinități heteronormative, asociată cu dominația. Magnolia încearcă să spargă această ipostază, developând un întreg spectru de imagini diafane și confesiuni afectuoase (pe alocuri ironice), mizând pe empatie și positive vibes. Cartea pare mai degrabă o mărturie (estetică în mare parte) a ființei umane care își dorește pace și iubire, idealizând destul de mult acest combo al speranței.

În aceeași măsură ca în cazul altor debutanți din acest an, și debutul Nicoletei Șimon cu イングラツ[ingrats] (Cartex) indică un potențial semnificativ, mizând pe o estetică dark a rătăcitoarei, acordată la un cadru citadin estic al ruinelor și al pustiirii, combinată cu intenții – destul de forțate – de a crea un imaginar horror, aproape zoombificat, cu accente palide de SF. Această din urmă zonă ar fi putut fi punctul forte al volumului, dacă nu și-ar fi sustras energia și din niște elemente (precum cancerul sau nebunia) care nu fac decât să orienteze discursul poetic spre platitudini care trasează o corespondență, la rândul ei deja cu istoric mare în spate, între interiorul uman și exteriorul citadin, cele două deformându-se și acutizându-se reciproc. Nicoleta Șimon creează, într-adevăr, imagini tari, jonglând cu cruzimea, respectiv cu un materialism al degradării materialelor, dar amestecul nu e întocmai unul inspirat.

Tot la a doua carte se află și Ramona Boldizsar cu Spune-mi unde să apăs mai tare (Cartex), un volum în mod cert mai bine coagulat decât debutul (Nimic nu e în neregulă cu mine, Casa de Pariuri Literare, 2021), e un proiect bicefal: în primul rând, maternitatea e tema în jurul căreia sunt construite poemele. De la mărturisiri care transcriu dificultatea unui reglaj privind rolul copleșitor și protectiv de mamă până la micile (marile) momente de descoperire a legăturii mamă-fiică, cu implicațiile și temerile ei, poemele reușesc să nu cadă în patetisme materne și nici nu mizează pe fațeta întunecată a procesului de a deveni mamă, sau dimpotrivă, pe un entuziasm necredibil. Practic, parafrazând-o pe Simone de Beauvoir, mamă nu te naști, ci devii. În al doilea rând, volumul explorează o altă relație, și anume cea dintre scris (limbaj) și maternitate. Aș zice chiar că ar fi fost de dorit ca miza să fie și mai apăsată pe această a doua direcție, întrucât nu e prea explorată în poezia locală. Există atât reflecții asupra felului în care devenirea-mamă influențează munca artistică a femeii, cât și trecerea de la poeme în română la poeme în engleză – semn al unei racordări, pe de o parte, la o tendință globalizantă care pare să îți ofere cuvintele mai potrivite pentru ceea ce trăiești, iar, pe de altă parte, la o experiență wannabe universală de a fi mamă.

Debutând în 2021 cu Sangvinar (Tracus Arte), Rareș Călugăr publică anul acesta un nou volum, care ar merita să fie discutat. Deși titlul are un sound de carte de copii, Pădurea de scorțișori (Prut), volumul mizează pe explorarea de teritorii fără intervenționism uman, ci doar pe principiul observației și, eventual, al unei concordanțe cu aceste spații: de la pădure până la plaje, toate făcând parte din acest „peisaj deschis”, în care să petreci timp cu ceilalți și care susține forme de fascinație ori de nostalgie. Volumul nu pune pariul pe ecopoetry sau pe critica antropocenului (doar în măsura în care putem racorda paragrafe ale cărții la concepte și teorii din aceste ramuri), ci încearcă să ofere un story (ceea ce justifică și apetența pentru personaje), iar acesta e, de fapt, câștigul. Cu toate astea, poemele alunecă des într-o retorică a subiectului uman, care se impune printr-o superioritate (uneori falocentrică), ce pervertește delicatețea la care aspiră autorul în asamblarea teritoriilor.

Debutul Simonei Sigartău cu Singuri sub râsetele familiilor perfecte (Casa de editură Max Blecher) are o direcție feministă și critică foarte clară, dar în același timp există un efort continuu, și astfel artificial, forțat, chiar invaziv, de a se revărsa printr-un conținut traumatic copleșitor și, din păcate, cu tendință de a fi neprelucrat. Subiectul-femeie al cărții e multifațetat construit, pe de o parte, prin intersecția unor ipostaze „feminine” atât de crucificate în mentalul colectiv și atât de socializate cu tot felul de (pre)judecăți sau etichete, iar, pe de altă parte, prin experiențe topite abil în discurs precum reîntoarcerea în România, efortul de a fi mamă singură și stările deprimante, destabilizante. Volumul, însă, își pierde din energie în momentele în care instanțierea durerii și a unei lupte nesfârșite epuizează demersul; îl sufocă și, deci, îl fragilizează, revolta nereușind până la capăt să dinamizeze poemele.

Revenind în poezie după destul de multă vreme cu Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher), Ștefan Manasia mizează, așa cum o făcea și în romanul său, Cronovizorul (Polirom, 2020), pe o logică de atlas: informație luxuriantă și specifică. În ansamblul ei, cartea produce niște efecte interesante: defamiliarizare, curiozitate, intrigare. Totuși, dacă trecem de ele, poemele sunt mai degrabă niște îmbălsămări multiculturale, sinistre sau duioase, care încearcă o reeșapare a totalizării și a totalității, activând elemente de ecocritică și de critică a antropocenului. Adică pofta asta de a cuprinde, a vedea, a restructura tot are derapajele ei atunci când e sleită de propriile ambiții atotcuprinzătoare.

Poezii de Tibi & Ligia (Dezarticulat Books) nu e mai mult decât un experiment bine curatoriat, metaironic și corporatist-exploratoriu. Pe o schemă programat heteronormativă – aș zice chiar hetero-corporate –, jumătate de carte e discursul lui Tibi, iar cealaltă jumătate, discursul Ligiei. Partea lui Tibi e genul acela de teasing fals inocent, combinat cu niște umor originar în alienarea de la job și în ideologicul luat la mișto. Partea Ligiei e mai puțin previzibilă, cu niște accente melodramatice. Oricine ar fi în spatele acestei cărți, volumul arată, în fond, viața la corporație, acest mastodont turbocapitalist, despre care poate nu știi multe ca persoană din exterior. Cartea mizează palid și pe un efect de regăsire. Cu alte cuvinte, oricât de străin ți-ar fi mediul corporate, s-ar putea să te regăsești în poveștile în oglindă ale lui Tibi și ale Ligiei. Dar, în același timp, s-ar putea să îți fie foarte străin (straniu) argoul corporate, care face din poeme notații right to the point nu neapărat accesibile.

🔹🔹🔹

Teona Farmatu (n. 1999) scrie cronică literară și poezie. Lucrează la un doctorat în cotutelă pe tema sociologiei traducerilor de poezie modernă franceză în limba română în periodice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Este redactor-șef al revistei Echinox și activează în cercetarea academică.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.