Teona Farmatu | O retrospectivă critică a poeziei românești din 2023

Acum câteva luni, vorbeam cu poeta și editoarea Svetlana Cârstean despre cum poezia românească e, în raport cu proza autohtonă, mai puțin supusă. De unde și faptul că discursuri diverse și polemice între ele coexistă și dinamizează scena poetică: filonul digital de tip alternative literature e pe baricade alături de discursurile hibride care combină digitalul cu realismul, științele tari, forma clasică, iar confesiunea se restructurează, propune noi „moduri de existență”, ca să folosesc expresia lui Bruno Latour, ale eului: un subiect care stochează informație constant și debusolant, gravitând ca un punct într-o mare de pixeli printre filtre, sunete, imagini, ființe umane și nonumane, la un loc aduse de prea(ne)fericitul capitalism. Miza identitară se consolidează și ea, răspunzând militant sistemului și problematizând acut crizele prin poetici feministe și/sau queer, care aduc voci proaspete, efervescente și activiste. Rezumând, discursul poetic e unul viu, provocator și ingenios, asta și pentru că poezia își asumă un conținut politic și social mult mai tranșant, care urgentează problemele și face auzite vocile vulnerabilizate și inferiorizate istoric. Nu mai e nici „texistență”, nici existență.

Peisajul poetic din 2023 arată că sunt mai degrabă niște modalități de angajare în lume și, poate mai important, în limbaj, respectiv o asumare mai drastică și mai critică a formei. Aici are mult de câștigat poezia. Prin faptul că nu e supusă limbajului, că își permite să-l modeleze și să și-l aproprie cu o energie pe care mi se pare că proza actuală românească nu prea o are. Pe de altă parte, observ o reîntoarcere acutizată la o scriitură de tip artefact, deci o atenție mai degrabă la cum spunem/facem decât la ce spunem/facem.

Aici se dă și o „bătălie”, pe care am observat-o și în social media prin intervenții ca cele ale poetului Dan Sociu care critica la un moment dat limbajul „complicat” al poeziei, faptul că majoritatea poeților și poetelor din România nu scriu pentru publicul larg, deci că sunt inaccesibili. Nu intru acum în discuția ce e și ce nu e „accesibil”, dar ce observ e că se delimitează două tabere după un model douămiist (intelectualii/academicienii/elitiștii vs. poeții care scriu din propria experiență, având contact direct cu realitatea precară, inegală, deprimantă și, deci, cei care se gândesc și scriu pentru marea masă de oameni, pe care cei dintâi i-ar exclude). Deci, pe de o parte, poezia accesibilă, cu un limbaj simplu, care mizează pe un universalism uman, și se vrea împotriva literaturii „înalte” și, pe de altă parte, poezia sofisticată, conceptualizantă, intertextuală pe mai multe nivele. Nu aș fi așa radicală în împărțirea taberelor, întrucât mi se pare nedrept față de public: polarizarea asta nu face decât să subestimeze publicul cititor și să-l împartă pe nedrept în mod aprioric. În plus, să nu mai spun că ce e „universal” pentru poeți (poate) nu e universal și pentru poete. Sigur, sunt tot felul de artificii formale prin care poezia a excelat dintotdeauna, dar:

nu pot să nu remarc faptul că avem o poezie vie, în grade diferite ancorată social, permeabilă la noutate, la intertextualitate (nu mă refer doar la intertext livresc, ci la muzică, filme, media) și, aș zice foarte important, la etică: la grija față de ceilalți (umani și nonumani), la fronda față de spectrele patriarhalo-capitaliste, cu atât mai mult cu cât, în timpuri de război, acestea câștigă putere, manipulează și omoară.

Totuși, e și o stare de platou la care a ajuns poezia românească, 2023 neaducând prea mari surprize, ci mai degrabă consolidare, explorare și continuare a unor direcții care fie încă rezistă, fie își extind stabilopozii. Asta și pentru că debuturile acestui an nu produc vreo mutație, întrucât sunt transparente zonele din care se revendică. În altă ordine de idei, din păcate, 2023 e anul în care ne părăsește Angela Marinescu, poetă care transcende generațiile și, așa cum scria Alex Goldiș într-o postare pe Facebook, a cărei poezie a rezistat de-a lungul timpului fără probleme, prin straturile de revoltă, identitate tranșantă și vizionară, energie și visceralitate.

Câteva mențiuni voi mai face: în primul rând, am luat în considerare exclusiv volumele publicate în 2023 ca proiecte noi, și nu antologiile de autor, care adună texte din volume anterioare și care consider că ar merita un alt tip de semnalare. În al doilea rând, am preferat să amestec debuturile cu volumele consacraților, întrucât cred că nu sunt diferențe valorice între cineva care e la prima carte și cineva care deja e la a treia sau a patra. De altfel, sunt deja premiile literare, care au categorii distincte pentru debutanți și consacrați. În plus, cred că așa se observă mai bine unde se întâlnesc și unde se despart noii veniți în raport cu cei deja asimilați în câmpul literar. Nu în ultimul rând, întrucât evit topurile, dar îmi place, totuși, să semnalez cărțile care mi se par cele mai bune, am decis să propun vârfurile în ordine alfabetică (după numele de familie al autoarei/autorului).

Vârfuri

1. Piesă de rezistență (Nemira, colecția Vorpal), Teodora Coman

Teodora Coman nu se dezice nici în Piesă de rezistență de retorica sobră și sarcastic-ludică a criticii sociale, o metodă specifică poetei, care devine nu de puține ori sterilă, cu atât mai mult cu cât aglomerarea conceptuală e lungită explicativ și redundant. Totuși, de data aceasta, pariul se dă la nivelul criticii construcției individualității, o contraofensivă a efortului de a-ți fabrica sinele corect, ajustat, în fond, perfect, cel puțin de la o anumită vârstă. Tema cărții e vizibilă din primele pagini și dusă până la capăt cu anduranță, depășind fazele plate ale textului: lucrarea corpului, muncirea lui întru frumusețe, vigoare și acceptare socială. În esență, autoarea scrie despre a face sală, despre a-ți disciplina corpul. Lupta e fundamental de interior, desigur, dar, din fericire, Teodora Coman extinde acest praxis corporal atât spre impactul social media și al standardelor sociale asupra indivizilor, cât și spre o reflecție asupra formei. Înțelegerea eronată și istoricizată a formei exclusiv ca aspect e demascată aici prin criza segregării („eterna separație a puterilor în corp”). Poate mai mult ca niciodată în poezia românească recentă transpare presiunea mediului digital, nu doar în termeni de expunere, ci și în termeni de validare a unui statut uman performant. Gen Z sunt mai degrabă romantizanți și imersați în zona de dincolo de ecrane, până la urmă, atât de naturală pentru ei. În subtext, Coman polemizează, fără să se excludă, căci autocritica e una fățișă la autoare, cu individul dedat mirajului acelor trenduri de tip „how to be that woman/man”, deci cu persoanele de pe internet, care prin vloguri regulate te motivează și îți arată cum să-ți construiești rutine, să-ți lucrezi corpul, să mănânci sănătos etc. Nici antrenorii de fitness nu sunt departe de ei. Tensiunea e dată de obsesia evoluției, a progresului, a atingerii celei mai bune variante a sinelui. Acolo unde retorica acaparează și încordează textul, omogenitatea și densitatea volumului, precum și tematica ce nu se pretează oricărei poetici, împlinesc miza unui raport nemilos și moralizator asupra self-ului care nu mai e nici obiect, nici subiect, iar asta produce chin, overthinking și neutralizare a entuziasmului, un consum perpetuu, la limita unui toxic trait față de sine.

2. Soare frumos (Dezarticulat), Vlad Drăgoi

Soare frumos e… chiar frumos și luminos. Nu foarte îndepărtat de precedentul volum al lui Vlad Drăgoi, Aer, păsări, bere, recentul proiect uzează de același tip de discurs, dar și mai dat în petic, și mai povățuitor: lejer, sub forma unei vorbiri transcrise la cald, cu dume, greșeli (in)voluntare, incoerențe, mărci ale vârstei „jmek” din epoca yahoo messenger, când scriam cu k în loc de c, dar și cu, acum postironicele, „bv” și „cf”. Lăsând specificitatea discursului deoparte, povestioarele din Soare frumos sunt, în mare parte, peripețiile unui tânăr fecior pe plaiuri locale, uneori la munte, alteori la mare, singur sau în gașcă, mai senin sau mai nostalgic, dar tot timpul ieșind din primejdii, învățând, zică-se, ceva din ele, de unde doza fals moralizatoare, dar autentică, plasată de obicei la final. Cartea asta e pe vibe-ul acela „să fie bine, ca să nu fie rău” și vorbește despre prietenie, mâncat și petrecut timp împreună cu oameni faini, despre cum nimic nu e chiar atât de grav încât să nu poată fi măcar alinat, dacă nu și rezolvat. Combinația câștigătoare a lui Vlad Drăgoi, care funcționează fără stângăcii de la începutul până la finalul cărții, e cea dintre suspans și prioritizare a unor chestiunii de-a dreptul prozaice și fiziologice din viața unui om, cum e, de pildă, mersul la baie. Fie că e vorba de o ieșire la Eforie sau de cum a murit Julian Sands în munți, de cârnații de la Lidl sau de oamenii care vând „pahare și vaze” pe marginea drumului, totul e la fel de palpitant. Soare frumos povestește deloc naiv, în ciuda relaxării din voce, cu umor și energie, despre cele atât de greu de spus. Nu traume sau suferințe adânci, ci chestiile alea, totuși intime, de te ferești să recunoști că le pățești – cum e să te strici la burtă.

3. Țesătoarea. Opera instrumentală (frACTalia), Medeea Iancu

Recentul proiect al Medeei Iancu e unul care nu doar că îi consolidează demersul activist și literar, căci cele două nu se exclud, iar cel dintâi nu face ca cel de-al doilea să fie mai puțin reușit, dar impune o carte-sinteză, care angajează publicul într-un mod diferit de cel cu care suntem obișnuite și obișnuiți. Voi explica. În primul rând, volumul are o formă inedită: e scris ca o partitură de operă, cu ritmul marcat (stacatto și legato), cu pauze, reprize și repetiții care, în lectura mea, au avut fie o funcție cathartică (ritualică, în ideea în care poeta are capacitatea să te facă părtaș/ă la demersul ei, aruncându-te într-un concert al furiilor), fie una de comuniune, de, ca să rămân la registrul ales de Medeea Iancu, cântare împreună. De foarte bun augur e cum repetiția, care e tehnica principală a cărții, trece la un alt nivel. Poezia feministă a uzat mult de această tehnică, dar în Țesătoarea reușita e calibrarea dintre o formă totuși clasicizată, „înaltă” (cum se spune în jargonul aristocrat) a muzicii clasice și un conținut la fel de grav, de copleșitor și de angajat. Epuizarea dirijorului sau a dirijoarei și eforturile orchestrei sunt decantate și transformate aici într-o energie critică, justițiară, empatică și reflexivă. Așa cum anticipă titlul, activitatea istoric înrădăcinată ca „feminină”, ca muncă nonintelectuală întreprinsă de femei, țeserea, propune cel puțin două chei de lectură: una e literalmente interconectarea, făcând cât se poate de transparente firele, nodurile, limitările, (pre)judecățile despre femei, persoane vulnerabile și animale. Practic, volumul arată cum literatura și cultura în genere sunt niște constructe pe cât de violente, pe atât de greu de coborât de pe un piedestal, fiind și altceva decât canon, autoritate, valoare. Medeea Iancu dă voce în această carte celor ce nu s-au încadrat în ceea ce impune patriarhatul și capitalismul. Și aici ajung la a doua cheie: instrumentalizarea. Trăim vremurile unui climax al instrumentalizărilor de tot felul, iar cel mai simplu și, din păcate frecvent, e cel în care tot victima ajunge să fie instrumentalizată și acuzată. Țesătoarea e, din unghiul acesta, o rezistență (sau o pledoarie pentru rezistența) la instrumentelizare, realizată printr-o retorică, pentru unii poate repetitivă și obositoare, ce mântuie, exorcizează și rostește cu claritate și muzicalitate. E de văzut fiecare cum primește această carte furtunoasă, însă actul lecturii nu mai implică nicidecum acel „pact ficțional” deja erodat, ci propune în loc un angajament etic, politic și mutual. Închei scurta mea intervenție (poate pe larg altădată) cu câteva paragrafe din Țesătoarea: „Infernul meu, Virgiliu, este diferit de al tău!”; „Imaginea ‘clișeică’ a urii. Imaginea războiului. Imaginea războaielor este simbolul. Imaginea ‘clișeică’ a morții. Aceste imagini vă pot afecta emoțional.”; „Mi-aduc aminte că unei poete trebuie să i se găsească mereu un tată. Mi-aduc aminte că în filme femeia trebuie să spună mereu / – ’Mi-e bine, tată!’”.

4. cea mai norocoasă ființă (frACTalia, debut), Maria Martelli

Debutul Mariei Martelli cu cea mai norocoasă ființă (ilustrat de Mina Mimosa) e un proiect ce reușește să unească două direcții care, înaintând destul de distante una față de cealaltă în poezia românească locală, și-au cam epuizat forța. Și anume: pe de o parte, direcția eco, ce restituie teren mediului, vieții sale mai ascunse sau mai vizibile, unde plantele, mai ales, sunt alesele. E aici și un tip de fascinație estetică, lingvistică, date fiind denumirile plantelor în latină sau numele unor activități din sfera grădinăritului. Pe de altă parte, avem o direcție nonantropocentrică, în care eul uman e transfigurat, parte și el al unui ecosistem, în care gravitează și animale, și plante, în funcție de opțiunile poetei/poetului. Într-un fel, ambele încearcă să efaseze vocea umană și să ofere prioritate celorlalte ființe, cele nonumane, doar că pariul e într-o anumită măsură pierdut de la început, întrucât actul scrierii în sine e un act al conștiinței umane, creatoare. Ați zice că e un truism, însă clarific această chestiune, pentru că Maria Martelli oferă o alternativă, încercând să moduleze conștiința umană, astfel încât să o stimuleze și să simuleze măcar puțin ce simt animalele, mai cu seamă atunci când sunt omorâte, agresate, mutate dintr-un loc în altul. Cu alte cuvinte, îndemnul e să te pui măcar o vreme în locul lor. Ce e de bun augur aici e cum autoarea nu încearcă nicidecum să reducă la minimum vocea umană, sau să o pedepsească, ci, dimpotrivă, omul e acolo, dar viziunea lui, care evident e un statement politic al cărții, e alta: una care asumă blând condiția umană și încearcă să ofere alternative în cadrul, totuși, unor legi ale naturii. În subtext, celebra luptă pentru supraviețuire, așa cum e ea luată ca alibi de către om atunci când consumă carne sau defrișează păduri, este criticată printr-un concept care, deși e relativ și enervant uneori, integrează în el o conștiință politică, aș zice, egalitaristă, în măsura în care tu, ca om, ai noroc să te naști om (și nu un miel ce va fi tăiat), așa cum o vrabie are șansa să nu fie prinsă și ucisă de o pisică. E vorba de noroc, de conștientizarea lui în rândul oamenilor decât de folosirea lui în avantajul, evident, tot al umanității. E o carte pe cât de politică, pe atât de luminoasă și de senzorială, în care uimirea, entuziasmul și, poate cel mai important, recunoștința sunt coordonatele acestei plimbări reflexive pe care ne-o propune autoarea.

5. Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei (frACTalia, debut), Mădălina Oprea

Debutul Mădălinei Oprea, Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei, aduce excelent în prim-plan o problemă, i-aș spune, didactică. Forma, cel puțin cea de la baza proiectului, (auto)impusă, e cea de examen sau de temă la limba română. Autoarea oferă chiar niște modele de problematizare a felului în care se vorbește la școală mai mult pentru copiii privilegiați, pentru cei care se încadrează în „cerințe”. Și, în fond, pentru cei care aderă la aceste cerințe, urcând scara clasei sociale doar simbolic, discursiv. Desigur, e vorba de o critică la adresa acelor exerciții standardizate despre familie, casă, joacă, unde ți-ai petrecut vacanța etc. Critică pe care poeta o extinde spre educația fetelor, care se face prin ce „nu ai voie” să faci sau să spui ca fată, prin ce „îți lipsește”. Însă toate aceste stereotipuri moștenite în educația fetelor, cu fir lung în istorie, sunt tratate narativ și confesiv, cu mențiunea că există o fluiditate reparatorie în discurs. Poeticitatea din Curriculum e una atât muzicală, prin refrene deopotrivă de destructurare a discursului metaforic și eliptic al adulților, și de reîmprospătare și reabilitare a încrederii fetei în sine, a iubirii pe care aceasta trebuie și poate să o manifeste față de ea însăși și față de propriul ei corp, cât și una simbiotică, întrucât vocea poetei tinde să solidarizeze prin radiografierea unui drum de formare a conștiinței femeii care realizează că nu e în regulă ce i s-a întâmplat, predat, predicat. Tematic, există un filon rural în volum, unul pregnant social și familial. Naratoarea desfășoară în Curriculum viața unei fete într-un sat, trăind într-o casă din chirpici, ajutându-și părinții cu gospodăria și încercând să rămână „fata cea cuminte”, ca să nu fie certată și pedepsită. Volumul, mai ales prin partea intitulată „Cântecul virginității” e și o pledoarie pentru educația sexuală, pentru felul în care închiderea acestui aspect în niște metafore deturnează înțelegerea și, practic, exclude fetele, cele mai expuse la abuzuri. Mădălina Oprea se întoarce la era hi5 și yahoo messenger, la cum o fată dintr-un sat aflat pe „ghiol” își construiește propriul univers micuț, în care să aibă spațiu să se gândească la ea, la ce i se întâmplă, la cum instanțele autoritare ca preotul, tatăl, mama sau profesorii se feresc, de fapt, să o „educe”, într-un sens sănătos și benefic. Autoarea arată (mai bine spus, povestește tandru și exact) cum educația, mai ales în cazul fetelor, e despre cum adulții se feresc de subiectele esențiale: sex, corporalitate, identitate, funcționalitatea relaționării cu ceilalți, durere, consimțământ, ca să enumăr doar câteva.

6. Acțiuni și protocoale (OMG), Laura Francisca Pavel

Despre Acțiuni și protocoale, cel de-al doilea volum al Laurei Francisca Pavel am mai vorbit și scris și cu alte ocazii, așa că o să reiau doar câteva aspecte care mi se par esențiale în proiectul autoarei deja bine sedimentat prin debutul cu Trucuri urbane (OMG, 2022). Autoarea vine cu un discurs eclatant, conștient de propriile-i prețiozități, de care fie face haz, fie face un spectacol cu personaje coborâte ori de pe piedestalul Hollywoodului, ori din fotografii vechi de familie. Așa cum zice Emily Berry într-un poem (tradus de Vlad Pojoga), „Am descoperit sensul vieții și e curatorial”, întregul proiect al Laurei Francisca Pavel își trage forța din acest tip de editare a vieții, de curatoriere a ei și a sinelui prin avatarurile celorlalți, fetișizările și reveriile proprii. Și nu e vorba nicidecum de o întreținere a mitologiei marilor scene, marilor ecrane, marilor nume etc., ci, dimpotrivă, e despre cum întotdeauna există un public și întotdeauna cineva performează, deci o democratizare a acestui lanț de arte. Cel puțin într-o epocă postmodernă și metaficțională din plin, care e mai degrabă o infinită notă de subsol sau un infinit set de adnotări la adnotări, care, deși au devenit deja naturale, nu sunt întotdeauna reprezentative, iar aici are de câștigat volumul, tratând nu de puține ori tăios și ironic bovarismul și fandoselile. Depășind distincția natură-cultură, autoarea problematizează trei aspecte: estetismul (un nou estetism, care e interogat la rece: ce mai poate face el? Cu ce ajută și unde are de pierdut?); teatralitatea – o formă, am zice, basic de înscenare a unor povești, pentru a le face mai vivace și mai dinamice la lectură, doar că aici e și o manieră de asumare a tiparelor, a protocoalelor și a măștilor indivizilor, plus o democratizare a scenei unde mașiniștii și actorii sunt egali, la fel de importanți sau de neimportanți; și materialitatea, întrucât, deși există o plăcere a noțiunii, a abstractizărilor, dimensiunea concretă nu e neglijată. Dimpotrivă, te duce înapoi în copilărie, la scena ignatului, destul de traumatică, sau la Madam Tamaș, starul volumului, o femeie relativ emancipată, interesantă, greu de emoționat, care planează în memoria subiectului poetic ca un fel de reper bizar, o fantasmă, care te dirijează atâta vreme cât nu îi conștientizezi forța de manipulare. Cam așa e și cu esteticul, iar poetica Laurei Francisca Pavel se pricepe să te fascineze, să te ducă prin culise, pe scenă și, în final, să te injecteze cu niște realitate și să te lase acolo, expus, surprins și poate confuz.

7. Sarx (Nemira, colecția Vorpal), George State

Proiectul lui George State e unul pe cât de original, pe atât de bricolat și de virtuos imitat. Sarx e ca un întreg muzeu în aer liber, în care toate operele sunt copii ale unor clasici, neștiind exact, decât poate în urma unei munci arheologice, unde se termină originalul (dacă mai e cumva) și unde începe reproducerea lui. Și nu e vorba de o fascinație a copiei, întrucât expresia prin cuvânt poate fi, din fericire sau nu neapărat, pasibilă de modificare, manipulare, în orice caz, de transformare. Asta e ce animă și tulbură asamblajul din Sarx. Evident, în cartea asta, poetul-State și traducătorul-State își fac propriul atelier, de unde și pariul asupra actului traducerii, al translației cum bine îi spune Mihnea Bâlici într-o cronică la volum, care e concomitent trădare, inovare și reflecție asupra performanțelor limbii, dirijată de dialectica original – reproducere. Aș zice chiar că e și mai adâncită problematica, întrucât, spre deosebire de celelalte arte, literatura e cam singura care depinde într-o foarte mare măsură de o mediere transformatoare. Iar, dacă în cazul reproducerii unui tablou, reușita are la bază o performanță estetică, traducerea e un act care presupune mai mult decât orice o etică. De la Dante și Horațiu până la Mihail Sebastian, W.H. Auden și Paul Celan, George State te introduce într-o ceață auctorială, al cărei produs finit e impecabil și, în urma căruia, problema esențială e opțiunea, adică pentru ce optează autorul-traducător atunci când, de pildă, trece din engleză în română Horae Canonicae a lui W. H. Auden (ciclicul cu care se și încheie Sarx). La fel ca Mihnea Bâlici, în cronica semnalată, nici eu nu știu ce bricolaj sau ce traducere tel quel se află în spatele părții intitulate Fragmente dintr-un jurnal găsit, dar remarc câteva aspecte. Dincolo de faptul că e extrem de credibilă și de autentică vocea acestei femei anxioase și vulnerabile, care mi-a amintit de Sylvia Plath din The Unabridged Journals, forma acestor fragmente chestionează literaturitatea, democratizarea ei și puterea de sfidare a genurilor literare (mă gândesc, de pildă, la încercările de a delimita niște genuri întrepătrunse ca autoficțiunea, autobiografia și jurnalul). O să explic: există o trecere fină, dar sigură și productivă, de la a nota la a scrie. Vocea aceasta în spatele căreia putem vedea cu ușurință o ființă în carne și oase, devine din ce în ce mai „literară”, mai angajată în actul scrierii, al traducerii unor bucăți de viață sub o formă – în cazul ăsta, cea a jurnalului. Suntem păcăliți la tot pasul? În principiu, da, dar asta pentru că, subînțelege volumul, încăpățânarea creatoare e una care se și autosabotează, întrucât arta modernă poate e cel mai puțin originală, și e, de fapt, mai mult întrețesere și revizitare a unor lucruri care s-au mai făcut și s-au mai spus. Într-un fel, Sarx, e un produs tipic postmodern, dar, în urma lui, aș zice că ieșirea din postmodernism se face tot prin postmodernism, dar unul luat ca la carte: al colajului, al intertextului vizibil, al morții, deloc întristătoare, a originalității.

8. apelofo_b (OMG, debut), Cătălin Șuteu, a.k.a. norhaos x human1 x lowHPjunko

Cu apelofo_b, debutul debordant și înspăimântător lingvistic, cu o senzorialitate virtuală fetișizantă, al lui Cătălin Șuteu, ceea ce se cheamă Alt. lit. (alternative literature) este dus în poezia românească la un nivel, aș zice, dificil de egalat. În urma lui Tudor Pop și a Elenei Boldor, care se revendicau mai mult sau mai puțin explicit de la această mișcare provenită din America, precum și sub influența lui Florentin Popa, Cătălin Șuteu introduce subiectul cititor într-un fel de hard disk unde sunt stocate infinite rețele de informație, translatate pe foaia de hârtie sub forme de la cele fixe, ca sonetul, până la cele care imită delirant haosul informațional, la care suntem expuși fără să conștientizăm cum ne sunt modificate rețelele neuronale și stările de spirit. Poate e cea mai performativă scriitură din ultima vreme, reunind o estetică dark anime cu slangul de pe internet, al emoticoanelor, al typos-urilor, al memelor explicate, al limbii engleze hegemonice (luată și topită într-o limbă estică) și al melanjării individului în masa eclatantă, copleșitoare și enigmatică a materiei virtuale, care oferă niște shot-uri substanțiale de dopamină, dar și multă anxietate. Uneori, volumul pare un contra-trap, întrucât împrumută ritmul și abundența discursului care ți se adresează ca o săgeată, dar de data asta cu origini în suburbiile internetului, în found poetry și, cel mai important, în încercarea de a coagula, a conferi organicitate unui cosmodigitalism și fracturat, și schematic, și plurilingv, și senzorial, și cu sens, și fără sens, și cu afecțiune, și cu ironie, și inerțial, dar și controlat. Așa cum scria Claudia Chiriță într-o postare pe Facebook, da, Cătălin Șuteu nu ajunge totuși prea departe față de Florentin Popa sau de Dimitri Miticov, dar cred că apelofo_b e cea mai naturală și mai vivace transpunere a identității, productiv dislocată, a unui nativ digital, crescut de și cu internet, în așa-zisul „est sălbatic”, unde după ’89 au ajuns toate de-a valma, iar pentru un tânăr născut în anii 2000, marfa asta nu mai e nici gură de aer proaspăt, nici material de investit întru producție. E cam ce e aici: o nebuloasă în care fie intri cu totul (te imersezi) și o faci să fie în avantajul tău pe cât posibil, fie rămâi în afara ei cu riscul de a fi subjugat de ea.

Alte mențiuni

Dimitri Miticov își propune să descompună și să recompună viața universului, precum și pe cea a individului privit ca ființă sensibilă, adoptând și prelucrând o voce din științele tari, care pare că îți explică prin ecuații, teoreme, grafice și scheme cum stă treaba cu lumea, cu materialul ei emoțional, gestual și verbal. Dar și cum și pe unde e locul individului uman în toată această cosmogonie în care sistemul de expresie are două funcții majore: reordonare și reflecție rațională. În fond, Dimitri: INTJ (OMG) e un volum extrem de confesiv, doar că acest personism sau biografism e privit printr-un sistem cu infraroșu, așa încât să observi niște radiografieri ale vieții extrase de pe pământ. Practic, viața lui Dimitri e dusă într-un laborator și analizată din mai multe perspective și cu mai multe metode, de unde și senzația debusolării pe care o creează volumul în ciuda geometriei lui. Altfel, personalitatea care domină acest proiect e, cum zice și titlul, INTJ, adică o combinație de rațiune, simț al structurii și al logicii, și profunzime în emoții, două zone aparent contradictorii: „Ce ai aflat, știai: introvertit, meditativ, independent, intuitiv, rezervat, inovator, critic, anticipativ, imaginativ, teoretic, rațional, reflexiv, intransigent, organizat”, cum zice subiectul poetic. Ce mai remarc, și ăsta mi se pare și sound-ul cărții, e o anxietatea față de viitor și, implicit, o analiză a simțului uman al temporalității, o preocupare sisifică față de ce poate fi prezervat, ce e și ce nu e memorat, ce se va pierde în negura cosmosului și a tehnologiei, cum funcționează percepțiile asupra timpului și a spațiului, unde sunt limitele. Nu din întâmplare, la pagina 3, avem un desfășurător al predicțiilor Babei Vanga până în 5079 – anul Sfârșitului Lumii. Nu e nici optimist, dar nici întunecat discursul, ci provoacă la autosondare, chiar dacă multitudinea de termeni din matematică și fizică poate fi un obstacol, deși s-ar putea să nu fie decât niște dovezi de fragilizare a calculelor care traduc, poate cel mai mult, efortul uman de a se salva ca specie.

Mi-aș fi dorit mult să așez printre vârfuri volumul Ligiei Keșișian, Anul tigrului de apă (Casa de editură Max Blecher). În ciuda talentului pe care, fără îndoială, autoarea îl are, și a flerului pentru fluiditatea formei, abia după pagina 30 i se aude vocea autoarei. Până atunci, există ceva frapant și păgubos pentru carte: discursul e unul profund tributar Marianei Marin. Cel puțin, prima parte a volumului e infuzată de celebrele motive ale lui Madi: războiul de o sută de ani (care aici e „de trei sute de ani”), obsesia adevărului care planează de-a lungul poemelor sub forma unui miez abstract, dar cu ambiții de a provoca reflecția gravă, abatorul, moartea (de care e tot „mai aproape”), limba care transpune la nivel simbolic o relatare despre dinamica apropiere-înstrăinare, familiar-alteritate, dragoste-respingere. Bref, Keșișian reia niște motive mari, pe care, în urma autoarei optzeciste, le modulează minor prin tehnica micșorării. Doar că în Anul… rămâne doar retorica. La fel sunt și irizările angajate, polemizând cu gândirea antropocentrică și cu injustiția socială, care, deja clasic pentru zonele mai soft ale militantismului, fac apel la conștiința umană privilegiată în timp ce planeta se duce: „ard spitalele și puii de cangur din Australia/ casele din Arțakh/ oamenii străzii ard plastic în canale/ America se pregătește să-și întâmpine lazării// credeți că totul ni se cuvine”. Problema e în practica emoționării, în ambiția de a juca întruna cartea exprimării grave, indiferent de obiectul poemului. Ar fi fost un câștig ca autoarea să mizeze mai degrabă pe ceea ce pare a fi zona ei de extracție: arheologia relației mamă-fiică, caracterul balcanic al poeticii, cu copilăria anilor ’80 în Est, puțin șchioapă, puțin idealizată, dar compactă într-un fir istoric dilatat, în care protagonistele sunt femeile: acele femei invizibilizate, care supraviețuiesc în memoria narativă a subiectului poetic. Aici e de găsit sclipirea volumului.

Alt volum care ar fi avut șanse să fie un proiect remarcabil e cel al lui Constantin Vică, 20002020 (OMG). La fel ca la Teodora Coman, dar cu mai puțin suflu, Vică merge pe tehnica îngânării discursurilor sociale și, mai ales, culturale, exacerbate de mediul digital care stochează, suprapune, amestecă și, deci, perturbă și incomodează. Cu alte cuvinte, cum trebuie să fii și ce trebuie să faci în această ordine din ce în ce mai naturalizată, doar că Vică are côté-ul existențial mai pronunțat, de unde romantizarea mecanizării umane și intelectualizarea emoțiilor. Din păcate, miezul acesta de sorginte filosofică nu face decât să umfle discursul, pe modelul „să-ți arăt ce pot să fac cu tot ce știu”. Ce remarc, totuși, e încercarea de plasare a unei instanțe umane, oricum ar mai fi ea (dizolvată, fragmentată, impregnată de virtual, debusolată, deprimată etc., în orice caz transformată, și nu neapărat în bine) într-o eră postdigitală aiuritoare, dar și eclatantă. Problema e că se simte ca o stângăcie a cărții inadvertența dintre un subiect poetic, ce trăiește mai mult în capul său, și o instanță transfigurată de digital. De unde faptul că cele care ies în evidență sunt momentele, nu puține, de reflecție șarjată, nostalgică după un timp al copilăriei/tinereții idealizate, în care se crede că nimănui nu-i păsa de nimic, că exista încă autenticitatea, pierdută astăzi. Cu perioada aceea se deschide și volumul, textele fiind promițătoare, dar, mai departe, 20002020 e un amalgam de poeme inegale, traversate de acel angst nemțesc și de încăpățânarea autorului de a migra printre formule poetice. Vitalitatea cărții lui ar veni din vocea asta adolescentină, a băiatului încă ingenuu, un pic rebel în gândire, oarecum genial, blocat în problematizările care-l obosesc atât de mult, fascinat de femeie (căci cum altfel?!). Pe scurt, ca să-l citez chiar pe poet, „ca în poeziile lui florin iaru sau mircea cărtărescu”, doar că, din păcate, fără energie, destul de lame,și cu ambiții de inovare a poeziei, rămas tot pe la masculul în devenire, liber în cuget și-n simțire. Să zicem că ar avea o explicație multifațetarea formală a cărții, dat fiind că volumul mizează pe hibridare și relocări ale discursului în urma impactului fără întoarcere a digitalului asupra omenirii, dar, până la urmă, tot efortul de provocare a formei nu prea dă roade, dacă se apelează la platitudini meditative și individualiste, sufocate chiar de omul care vrea cu orice preț să-și facă loc și să performeze.

Dan Sociu e productiv și constant în poezie, iar discursul ăsta puțin afectiv, puțin amărât, dar și cu câteva oaze de speranță, toate rostite blând, fără complicități formale sau accesorii conceptuale, încă e eficient și rezistă. Recentul volum, cum reușești, viața mea (Polirom), e un proiect retrospectiv, marcat de moartea mamei și, astfel, de revizitarea unui trecut amprentat de alcool și de precaritate, dar în care, ca să citez, „nu era perfect, dar era bine”. Sunt două aspecte frapante, care traversează omogen toate poemele: mai întâi, e vorba de un efect de real, cum zice Barthes, al unor amintiri percutante de familie. Mai precis, majoritatea cadrelor sunt la limita dintre amintire și halucinare, și asta pentru că însuși subiectul pare să aibă o condiție fragilă, care din fericire nu cade înspre autocompătimire sau nihilism de fațadă. Efectul funcționează, întrucât discursul poetic, bazat pe oralitate, trece lejer de la o persoană la alta, sau de la o idee la alta, dând carnație unor scene deși tandre, infuzate de șubrezime, tristețe și descompunere: „Bunica a pus filmul în aparat/ am lăudat-o, surprins/ că știe cu tehnica/ și-a zâmbit cu modestie/ dar mulțumită/ simțeam că-s toți la masă/ și nenea Ion/ deși nu-i vedeam/ cum se spune, parcă erau vii/ și i-am zis lui bunicu să mănânce/ și el – mai las și pentru la toamnă/atunci ce-o să mănânc/ cum, ce-ți dau eu de mâncare/ i-am spus, și stai cu mine/ deși o să fie frig, facem cumva./ Am citit că aparat foto înseamnă nuntă/ ce fel de nuntă o fi”. În al doilea rând, există un filon spiritual, religios mai exact, dar și de factura unui hazard mistic de tipul semnelor ce ți se arată. Nu e ceva nou în poezia lui Dan Sociu, dar aici au o funcție pur și simplu de alinare a vieții care, din nou și din nou, e feroce, de unde și ironia blândă din titlu. Nu se întrevede vreo vindecare sau vreo revelație, cum nici nu i-ar sta în fire autorului, dar toată dimensiunea asta traduce măcar o împăcare, fie ea palidă sau inconstantă.

După un pseudodebut în 2020, Șerban Mihalache revine cu vom trece de Marte dar nu imediat (Casa de editură Max Blecher), volum care se deschide în forță, problematizând cosmosul ca mediu, din fericire, nici escapist, nici oniric. Pare mai degrabă o alternativă la care se lucrează, o ambiție umană destul de criticată în volum, ceea ce și tensionează discursul. Cele mai bune pasaje sunt cele care și „stâlcesc” productiv limbajul, și imprimă o polemică asupra eforturilor omului de a crea limbaj și spațiu. În timp ce temporalitatea e suspendată, întrucât pare că totul se întâmplă fie în același timp, fie într-o continuitate bizară, care înregistrează selectiv senzații și cogniții (sau „raționafecte”, cum zice autorul), limba (rostirea) și teritoriul merg mână-n mână. Cu toate astea, volumul alunecă deseori înspre metaforizarea cosmosului, care ajunge să fie de fapt o altă găselniță, mai palpitantă, de a vorbi despre dragoste, despre conexiunea imaterială cu celălalt: „există în tine ceva rar și/ greu de găsit/ ceva negru și/ verde/ viu și/ velin/ apărut din senin/ tandru și aprig/ intim/ străin”. Fragmentul e frumos, doar că volumul își trădează propria miză, ieșind din vocea asta semipământeană, stranie și inventivă, intrând pe fir vocea umană, mișcată de propriile-i emoții și ludic-reflexivă. Se ajunge tot la micile sau marile griji ale vieții, la observații random despre rutina de dimineață sau cum se desfășoară o zi în curtea școlii sau în spatele blocului. Stop-cadre interioare și exterioare, conectate prea firav de această masă cosmică, „lipsită de rontunjime” (folosind o parafrază din poemul ritualuri), care ar fi excelat, dacă avea întâietate, chiar și prin critica obsesiei umane de a progresa și de a cuceri/a invada alte planete.

Vasile Gribincea e un caz aparte: din unghiului profilului auctorial, e unul dintre tinerii poeți care reușește să rămână asumat neintegrat printre direcțiile și grupările poetice actuale. Pe de altă parte, neintegrarea, care de multe ori ascunde o poezie nu prea virtuoasă și face transparentă o încăpățânare triumfalistă de outsider, e de data aceasta cel puțin deconcertantă. Debutul cu Coerența labirintică. Volum alternativ/Continuu (Cartier) e un elogiu dedicat elipsei, adică ceea ce, vorba aia școlărească, citești printre rânduri. Practic, tot proiectul lucrează din și în interiorul limbajului, reluând mai vechi tehnici fie de la textualiști (optzeciști) ca Emilian Galaicu-Păun, fie de la o nouăzecistă (care-și transcende oricum generația) ca Simona Popescu (dar cu Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie). Nu e greu de observat că aceștia doi sunt maeștrii lui Vasile Gribincea. De la primul, mai tânărul poet preia jocurile lingvistice, iar de la cea de-a doua, preia mai ales un ritual anume stabilit cu cititorul/cititoarea, care e pus/pusă în fața unei cărți cu note de subsol și dirijări de lectură. Mecanismul alternativ-continuu, ca la curentul electric, e dat de două ordini de lectură cel puțin: adică, fie citești poemele la rând, unul după altul, fie citești textele în pereche, întrucât la fiecare pagină, la finalul textului, se află trimiterea exactă la corespondentul său, care e la altă pagină. Dincolo de jocul acesta, Vasile Gribincea aș zice că e cel mai uman (neo)textualist, care trădează, și bine face, tot mecanismul de desfășurare absconsă a textelor. E meritul major al cărții, faptul că nu se rezumă la manevrarea formei. Majoritatea textelor produc o emoție, au ceva tandru și seren în felul lor, nu sunt scăldate în propria vrie combinatorie de factură pur lingvistică, chiar dacă, la prima vedere, așa pare. Unde cred că nu funcționează cartea e în momentele de confesiune, să-i zic, directă sau cel puțin „mai directă” decât în fazele de maximă ambiguitate și suplețe. Nucleul confesiv sparge pojghița textuală și automat pare că e contrafăcut poemul, că i se epuizează tehnica. E aici o activitate cognitivă supraexpusă, dar cu o miză finalmente afectivă, întrucât majoritatea referințelor sunt fie dedicații către autori și autoare pe care poetul le prețuiește, fie trimiteri/note la tot felul de produse culturale (de la literatură la muzici și filme) care să funcționeze „jucăreaua”. Doar că esențialismul volumului e unul destul de clasicist, întrucât e un aer de „cultură înaltă” care își pierde suflul când e numai și numai ea în prim-plan.

Pornografia precarității sau beția perpetuă în capitalismul târziu, cam așa aș descrie Plăcerea spectacolului (Tracus Arte) al lui t.s. khasis. Mă așteptam la o revenire în forță de la autor, doar că abia după jumătatea cărții pare că îi ies bine textele, că au într-adevăr o savoare mocirloasă și dezabuzată, conform pariului care transpare în volum, acela de a celebra (a demasca) viața trăită în precaritate, în viciu și în imposibilitatea de a mai crede în ceva. De aici și ecourile nihiliste, miserupismul, precum și degringolada existențială, suprasaturată de alcool – singurul lucru care, atunci când nu-i însingurează, leagă oamenii între ei în universul lui khasis. Acum problema cu acest tip de discurs e virtuozitatea lui egoistă, care are la bază un arhicunoscut macism discursiv al subiectului mascul, alcoolic, ajuns la o fază de precaritate și dezabuzare, care, no offense, bea și fute, dacă e să reiau laitmotivele din Plăcerea spectacolului. Desigur, miza nu e nici pe de parte mila sau empatia față de acest subiect, nici vreo dimensiune etică, ceea ce e perfect OK, însă volumul încearcă cu orice preț să reconcilieze un fracturism virulent de tip Dan Sociu sau Marius Ianuș, cu un postmodernism luxuriant în intertext cultural à la Cărtărescu. Doar că Plăcerea spectacolului nu excelează nici în construcțiile acelea sociopolitice fracturiste, în care subiectul, fie el dezamăgit sau revoltat, se integra aproape sacrificial în mizeria tranziției, nici în desișul livresco-existențial pe care khasis încearcă să îl semene fals romantizat printre momentele de minimalizare a unor chestiuni sociale, totuși, grave: „dispariția umorului e mai rea decât xenofobia și rasismul la un loc”. Strategia deplângerii unor lucruri sau de ierarhizare a lor e destul de expirată oricum. În fond, subtextul e ipocrizia speciei umane, specie din ce în ce mai insuportabilă, doar că prin ostilitate, umor infatuat (de prost augur) și prin nihilismul de dat în spectacol e greu credibilă această critică, dacă nu și revolută.

Cu Poezii pentru începători (Charmides), Florin Partene testează câte un pic din toate, punând la lucru umorul sarcastic și luarea peste picior a tonului grav și a chestiunilor așa-zis mărețe cum sunt relațiile politice globale, de unde integrarea lui Macron sau a lui Merkel ca personaje caricaturizate. Totuși, în mare parte, autorul mimează un ludic superfluu prin rime și joculețe de limbaj, care, sigur, produc niște efecte, dar nu suficiente ca să întrețină un întreg volum. După cum zice și titlul, pariul ar fi descotorosirea poeziei, care e privită aici ca o chestiune existențială și simplă (un fel de nevoie de bază), atât de faldurile ideologice (alea marxiste, mai ales, după cum sugerează autorul într-un poem), cât și de inerțiile confesive. E o opțiune polemică, desigur, dar din care transpare mai degrabă o zarvă neproductivă decât un nucleu efervescent al cărții. Ce îi iese bine autorului e discursivitatea sacadată, care îi potențează prozaismul și minimalismul, decorate cu o ironie îmblânzită, binevenită atunci când nu e reciclată. E o lehamite duioasă care salvează cât de cât volumul: „tot mai bun, tot mai ieftin tutunul/ tot mai ușor de citit chimie/ clar și distinct/ : scopul ei e moartea// tare mi-aș dori să îmi fie mușchiul mușchi/ și să pot sui/ mobila la patru/ clar și distinct/ : scopul meu e să ajung în pat”.

Cu Sentimentul naturii (Casa de editură Max Blecher, ilustrații de Adrian Preda), Florin Dumitrescu bate la uși deja închise și deschise de multe ori. Tematica naturii ca ecosistem, cu flora și fauna ei bogate în diverse specii despre care probabil omul nu va ști niciodată totul, oricât ar săpa și ar studia, e deja un filon bine bătătorit în extrema-contemporaneitate de câteva nume care excelează: de la Simona Popescu, Ștefan Manasia și Andrei Doboș până la Mihók Tamás, Gabi Eftimie și Nóra Ugron. Nu e nimic nou în cadrele interregn, în etica (eșuată) a omului în raport cu celelalte viețuitoare și nici în încercarea lui Florin Dumitrescu de a reface o istorie livrescă a felului în care poezia română de la Alecsandri, Eminescu și Topârceanu până la Voronca, Arghezi și Ana Blandiana (cu „Eu cred că suntem un popor vegetal”) a instrumentalizat natura. Ciclul omonim volumului e și cel mai spectaculos, întrucât e construit prin pastișe, sub forma unui dialog amplu dintre un elev talentat (nesupus rigorilor de la ora de limba română), care rescrie canonul poetic, și profesoara (instanța scolastică/didactică). Partea asta e în întregul ei o metaforă ironică: e osmoza dintre instanța umană, aflată în procesul educației, și iubirea de „patrie” și limbă, care formează natura individului, esența lui de cetățean pe mapamondul românesc, schițat de programa școlară. Foarte abil jucat, dar un ciclu nu face tot volumul. Altfel, câteva poeme sunt destul de previzibile, având o palidă miză politică în măsura în care critică supremația omului față de mediu, iar altele sunt mai degrabă carcase pentru virtuțile lingvistice, întrucât cartea abundă într-un neosimbolism plin de rime, asonanțe, aliterații, sinestezii.

Debutul lui Daniel Coman cu Polaroide (OMG) vine după un întreg val de poete și poeți care și-au construit viziunea prin raportare la o nouă realitate: cea filtrată, întrucât epoca digitală, cea a Instagramului și a imaginilor modificate prin tot felul de noi tehnologii, ne denaturează privirea și înfățișarea, anulând limita dintre obiect sau subiect și reprezentarea lui. Din păcate, acest volum nu aduce nimic nou, ba chiar eșuează în multe puncte. În primul rând, unele expuneri par niște reluări ale unor aspecte care s-au spus mai bine și care nu fac decât să aducă în prim-plan o confesiune pe modelul truismului. De pildă, această strofă: „Tot ce privesc, privesc printr-un filtru./ Nu detașat, pentru că nici măcar nu sunt acolo,/ e un vis, iar eu sunt observatorul. Lucrurile se întâmplă/ fără voința mea, cu participarea mea, fără conștiința mea” sau „Gesturile sunt mecanice, căldura e rezultatul/ unor combinații de mișcări fără scop…”. În al doilea rând, se simte o inadecvare a vocii subiectului poetic în raport cu fenomenele pe care le descrie sau le explică, ceea ce face textele artificioase, pe alocuri încordate. Avem în prim-plan un subiect destul de înșurubat în rutina lui, care e din când în când surprins de ce i se întâmplă sau de micile revelații pe care le are cu privire la cum i se arată lumea din unghiuri mai mult sau mai puțin neobișnuite: spre exemplu, cum se reflectă obiectele prin geam sau cum sunt „filtrate” razele de soare prin jaluzele. Efectele sunt minimale, iar dimensiunea urbană a cărții, care ar fi putut fi o zonă prolifică, e și ea aplatizată de mirajul insuficient fondat al filtrelor obsesiv scoase în față. Din păcate, ce e după val, ca valul trece.

Al doilea volum al lui Mircea Andrei Florea nu e nici pe departe la fel de bun ca debutul său cu Larvae. Grija (OMG) e mai degrabă shuffling printre coabitări dintre instanțe umane și nonumane, emoții descrise la rece, frustrări, hiperanalize observaționale, meditații asupra terrei aflate în prăbușire, eforturi de relaționare cu ceilalți pe timp de criză și oboseală. Mai apar câteva personaje, care par intervievate, luate drept modele pentru ce ar însemna grija față de animale. Înscenarea asta mi s-a părut o găselniță destul de superficială. Există într-adevăr o voce robotizată și glacială care le unește, precum și un ochi care încearcă să observe totul de deasupra, panoramic, de unde și imaginile care însoțesc volumul – niște cadre nocturne, surprinse de sus, rezultând niște imagini ca din satelit, niște forme unde nu mai recunoști nimic. Totuși, nu e convingătoare nici zona asta de extreme fatigue și dezabuzare – care e o condiție a contemporaneității – , nici (falsa) modestie a unui subiect care, totuși, caută să supraviețuiască dezastrului ce se produce lent. Cheia cărții se află în duplicitatea titlului. Eram tentată să cred că e vorba de grijă ca empatie și privire spre ceilalți (a avea grijă de cineva), însă noțiunea primește mai degrabă o funcție negativă, având sensul de neliniște, chiar povară, întrucât morala volumului pare să fie: oricum suntem pe ducă, ce ne rămâne e să ne facem mea culpa ca specie dominatoare, dar și copleșită de griji la scară planetară, deci care ar merita puțină milă. Cartea încearcă să atingă un antispeciism care, prin retorica întrebării „care-s puterile noastre”, ne arată că un animal uman nu-i cu nimic superior unuia nonuman, însă tot o delectare se produce, fie și în condițiile acestui vibe deprimant, de burnout, care traversează volumul, slăbind pariul și făcând din titlu doar un clickbait.

Debutul lui Alberto Păduraru nu e prea inovator în raport cu confrații Vlad Drăgoi și Dan Sociu, căci din zona asta se trage și mai tânărul poet. Și nu asta e de fapt problema, ci faptul că în Cartea cu moace (Dezarticulat), zona glumițelor de Instagram și Facebook, cu mici intertextualități denaturate și ele (cum e asta, intitulată trianagle of sadness: „noi doi ne îndrăgostim/ unul de altul/ și unul de tine”), rămâne un strat destul de opac. Nici rimele nu fac mai mult, întrucât adesea sunt acolo doar pentru întreținerea efectului, nu și pentru potențarea scenariului, de unde și senzația de dezumflare a scenei. Se vede că lucrează bine cu textul ca artefact, căci, contrar oralității poemelor, memoria și reformatarea prezentului sub formă de memă serializează textele, ceea ce nu e rău, mai ales că volumul are un aer postindustrial, doar că tehnica asta de simulare a aleatoriului e întreruptă atunci când se vede cum părți din discurs sunt de umplutură. Ce îi iese bine lui Alberto Păduraru e partea „amintirilor din copilărie” dintr-o zonă fie semirurală, cu săniuș pe uliță și mers prin casele vecinilor ca și cum ești la tine acasă, fie din spatele blocului, cu o bunică forță și tanti Margareta care face pâine de casă. Toate cadrele astea, răsfirate prin poeme câștigă prin anularea romantismului, așa cum e el înțeles drept curent artistic, care favorizează, printre altele, escapismul, natura și ruinele. Fără îndoială, acestea sunt de găsit în volum, dar contrapunctul lor fericit e un melanj de Urmuz, care răstoarnă orice logică și reduce familiarul la schemă, cu, așa cum ziceam, cultura memelor. Aici e nucleul din Cartea cu moace, doar că nu e fructificat suficient.

Peisajul din Sindromul Joubert (Cartier), volumul lui Tiberiu Neacșu, e unul sinistru, naturalist prin cadrele rurale, cu lighioane și o viață modestă, dacă nu chiar precară și tristă, arhetipal în alte părți, populat de cântece vechi, rescrise în ideea mântuirii sau a exorcizării, precum și de figuri ca cea a bunicii sau a mamei, care fac mâncare gătită și au grijă de toate. De aici vine și filonul afectiv al cărții, firav și înhățat de o anumită sălbăticie cenușie și credibilă a acestor rememorări, întrucât, în esență, unghiul e unul retrospectiv. Unde nu prea mă convinge cartea e în părțile ei de definiție și generalizare, fie că ele presupun un pesimism bine înrădăcinat („Nu va trebui să facem/ nimic și nimeni nu se va uita la oasele noastre neformate.” sau „Singurul adevăr e ritmul/ peste soarele alb”) și nici în reluarea unor noțiuni generale ca „trecutul” sau „viața”, fie și postulate drept chestiuni inutile în acest waste land, unde toate lunile sunt crude, nu doar aprilie, și unde mai intră, din când în când, lumină. Totuși, vocea care străbate textele e una care, în fond, caută niște oaze de liniște, de afecțiune și de motivație în ale vieții munci și stări.

Nora Iuga, pe lângă proaspătul debut ca actriță în cinematografe, în cvasidocumentarul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (r. Clara Maria Teaha), revine și cu un volum de versuri, fetița strigă-n pahar (Nemira). În continuare, poezia autoarei e una extrem de vizuală, de picturală. Poemele sunt niște shoturi de suprarealism, cubism, pointilism, uneori expresionism, care gravitează într-o memorie fluidă, tip concert, cu toate etapele lui: de la zdrăngănitul de dinainte, când instrumentiștii repetă, până la aplauzele și agitația de după. Ne aflăm pe firul unui subiect și femeie, și bărbat, care se expune diaristic prin ludic și plăcere. Deși cartea devine din ce în ce mai apăsătoare, demistificând clișeul unei bucurii infantile inepuizabile și demascând o încăpățânare productivă de păstrare a energiei, poeta pare că nu se sfiește să lase discursul în legea lui, cu rimele jucăușe, tandre, eliberatoare, precum și cu erotismul lui desfătător – discurs care uneori funcționează și încântă, alteori e prea absorbit în propria lui gratuitate, nefăcând prea bine conținuturilor semipolitice ale autoarei.

La fel ca Nora Iuga, nici Radu Vancu nu se dezice de propriile obsesii poetice. Ceea ce, desigur, nu e rău, ba chiar îmi place să văd cum un scriitor/o scriitoare își consolidează cariera, neabandonând drumul după o carte sau două. Continuitatea în arte e importantă și dificilă, mai ales în România. Doar că mă gândesc și la cum cărțile ulterioare debutului sau primelor două-trei, să zicem, performează în individualitatea lor, și nu sunt niște prelungiri ale celorlalte. Ei bine, Kaddish (Casa de editură Max Blecher), recentul volum al lui Radu Vancu, mi se pare mai degrabă o prelungire a Psalmilor din 2019 și a celor două jurnale ale autorului. Tot volumul e traversat de actul sacrificial în numele umanității, literatura (poezia), fiind, în vremuri totalitare, belicoase și infernale, nu atât o chestiune de viață și de moarte, cât însăși viața și moartea, veninoase și teribile. Dincolo de acest discurs, care, nu de puține ori, seamănă cu o fanfară care intonează la comandă un imn, remarc altceva: multe dintre pasajele din Kaddish sunt notițe concise dintr-o istorie – nu doar, dar mai ales literară –, care, pe lângă faptul că sunt descoperiri tulburătoare ale unui devorator de cărți, revizitează și pun în lumină detalii de viață și de creație care nu sunt prea vizibile. Un astfel de detaliu e chiar nucleul de la care pornește cartea: povestea lui Fanni Gyarmati, soția lui Rádnoti Miklos, cea care, la deshumarea soțului ucis de naziști și aruncat în groapa comună, a găsit o hârtie cu ultimele poeme ale acestuia. Mai remarc ceva în Kaddish: pare că acest marș funebru cu tălpile goale pe sârmă electrică e investit cu funcția emoționării cât mai multora, căci, nu-i așa, poezie-iubire-moarte-totalitarism poate fi o rețetă. Totuși, există, în spatele discursului, o amputare a emoției, mai răscolitoare decât ce declară subiectul poetic.

Am lăsat la final cartea-surpriză a lui 2023, volumul de poezie, aflat ani buni în manuscris, al lui Ovidiu Verdeș, autorul celebrului roman Muzici și faze. E vorba de Luntre și punte (Nemira), care, sub îngrijirea Svetlanei Cârstean și a Rodicăi Zane, apare în colecția Vorpal, având și o postfață semnată de Mircea Martin. Cartea adună texte scrise între 1988-1990, poeme cu iz postmodern, dar mai degrabă în concordanță cu Grupul de la Brașov decât cu aripa optzecistă bucureșteană, formată în Cenaclul de Luni. De altfel, tânărul Ovidiu a frecventat o vreme cenaclul Universitas, la care mergeau, printre alții, Cristian Popescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu și Horia Gârbea. Acum, există două variante de a privi cartea și, aș zice, că din ambele, iese bine: fie o analizez în contextul în care au fost scrie poemele, o variantă destul de comodă, fie încerc să o privesc integrând-o, fără să o supralicitez, într-un prezent cu mult schimbat față de finalul anilor ‘80. Evident, prefer varianta a doua. De ce? Nu doar pentru că proba timpului și a reconsiderării unui volum în alt context sociocultural și politic mi se pare provocatoare pentru o carte, dar și pentru că e o ocazie să văd ce (mai) rămâne din toată aporia aceea postmodernistă autohtonă, în care literatura e viață, viața e literatură, nimic nu mai e real, adevărat etc., întrucât totul e mediat și, deci, e un construct. Bun, păi cam aceasta e și tensiunea din Luntre și punte, doar că ea se află mai degrabă într-o latență eficientă, alimentând altceva, și anume: afecțiunea, emoția sau cum vreți să o numim, ceva imaterial, fără o istorie în spate, așa cum au cuvintele și literatura, în genere. Cum ar zice chiar autorul: „De unde se vede clar că în artă/ Contează totuși și mesajul, altfel e inutil”. Majoritatea poemelor sunt sau pot fi cu ușurință citite ca poeme de dragoste. E un întreg circuit al îndrăgostitului, care, de fapt, nu găsește nici forma, dar nici conținutul potrivite pentru a-și mărturisi, pur și simplu, sentimentele. Dacă optzeciștii ziceau „te iubesc” printr-un citat, iar nouăzeciștii vorbesc și pe limba lor, nu doar pe limba cărților, Ovidiu Verdeș acutizează tensiunea dintre cele două părți și te lasă, de fapt, cu ideea că nici una, nici alta nu prea îți folosesc, de unde pasajele metatextuale, legate nu doar de scris, de cum se (poate) face poezia, ci, mai mult, de cum (nu) poți să-i dai sensul pe care-l vrei tu, chiar dacă prin meșteșug forma iese. Ce rămâne, totuși? Un aer de basm, uneori escapist-oniric, alteori mai lucid, mai așezat într-o realitate urbană, aflată în schimbare, care ar merita mai degrabă observată și ascultată, pare să spună poetul, decât aproximată în cuvinte.

🔹🔹🔹

Teona Farmatu (n. 1999) scrie cronică literară, poezie și, de puțin timp, dramaturgie. Este redactor-șef al revistei „Echinox” și colaborează cu Scena9, precum și cu revistele „Poesis internațional” și „Vatra”. Activează în mediul academic, iar în prezent lucrează la o teză de doctorat despre traducerile din poezia modernă franceză în cultura română.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.