Două decenii de muzică trăită împreună: Răzvan Popovici despre ediția a XX-a a Festivalului SoNoRo

De două decenii, Festivalul SoNoRo transformă fiecare final de octombrie într-o sărbătoare a muzicii de cameră, a prieteniei artistice și a curiozității culturale. Născut din dorința de a aduce în România spiritul viu al muzicii create împreună, festivalul a devenit, în timp, un reper pentru publicul pasionat, pentru artiști internaționali și pentru generațiile de tineri muzicieni formate prin programul SoNoRo Interferențe.

La 20 de ani de la prima ediție, Răzvan Popovici vorbește despre începuturi, despre provocările și bucuriile unui proiect crescut organic, despre comunitatea creată în jurul muzicii de cameră și despre felul în care curiozitatea, jocul și rigoarea pot conviețui în aceeași viziune artistică. Ediția din 2025 se desfășoară în perioada 31 octombrie – 16 noiembrie.

De 20 de ani, finalul lunii octombrie este asociat de melomani cu Festivalul SoNoRo, un festival care a reușit chiar de la prima ediție să-și formeze un public rămas fidel până în prezent. Cum s-a născut Festivalul SoNoRo și de ce a fost important pentru tine să-l începi atunci?

Am început cu un festival în Germania, Chiemgauer Musikfrühling din Traunstein (aflat la ediția a XXII-a în prezent), și după două ediții am realizat că în România e o nevoie vitală de un festival de muzică de cameră. În Germania, toată lumea face muzică – de la profesioniști până la amatori –, dar la noi cred că a fost cu adevărat binevenit demersul nostru de a crea un astfel de festival. Împreună cu Diana Ketler, directoarea artistică a festivalului, am construit an după an, ediție după ediție până am ajuns – iată! – la 20 de ani. E uimitor, chiar am împlinit 20 de ani!

Și ca să nuanțez puțin răspunsul, pentru noi a fost important să îl începem, deoarece acumulaserăm cunoștințe și experiență de la maeștrii noștri și din activitatea profesională de până atunci, astfel că ne-am dorit să oferim acces la muzica de cameră publicului din România. Tot în spiritul educației, la doar un an de la înființarea Festivalului SoNoRo, am creat programul de burse SoNoRo Interferențe, care va aniversa 20 de ani în 2026.

Cum arăta visul SoNoRo în 2006, la prima ediție, și cât de mult s-a schimbat acum, la ediția din 2025? Ce elemente din primul program al SoNoRo ai păstrat până astăzi și care au dispărut?

Profilul conceptual al festivalului este spiritul ludic, nonconformist, gândirea out of the box, programe care stimulează curiozitatea și bucuria de a descoperi în permanență piese noi. Aș spune că nu am eliminat nimic esențial din elementele care au constituit fundația acestui festival, ci am adăugat în permanență aspecte noi, pentru că festivalul s-a dezvoltat organic. Am avut mereu în vedere calitatea înaltă a programelor muzicale și ne-am dorit ca spațiile de concert să complimenteze muzica și să se potențeze reciproc.

Care au fost cele mai mari provocări de atunci și care sunt provocările de acum? Există o ediție care ți-a oferit o lecție importantă despre ceea ce înseamnă să conduci un festival?

Cele mai mari provocări au fost legate de finanțarea festivalului. Am mai spus, dar e important să subliniez faptul că 80% din finanțare o obținem din mediul privat. Ne bucurăm că de-a lungul anilor am construit relații solide cu sponsorii și partenerii noștri pentru că am oferit calitate și am obținut încrederea lor, iar acum este mai ușor ca la început, când nu ne cunoștea nimeni. Când spun calitate, mă refer la faptul că am invitat și invităm în festival artiști care interpretează pe cele mai mari scene ale lumii – Carnegie Hall din New York, Suntory Hall din Tokio, Concertgebow din Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, Wigmore Hall din Londra, printre altele.

Nu a existat în mod expres o ediție care să îmi ofere o lecție importantă, dar am învățat odată cu trecerea timpului să gestionez tensiuni în echipă și să nu mai practic un management mult prea empatic, căci rezultatele pot fi foarte neplăcute. Este de preferat să fii rațional și să iei cele mai bune decizii pentru bunul mers al festivalului.

Care a fost cea mai neobișnuită provocare logistică pe care ați întâmpinat-o în cei 20 de ani?

Ar fi două, una dintre situații fiind repetitivă, adică poate să apară din când în când. Prima este legată de schimbarea unui spațiu de concert cu puțin timp înainte să anunțăm o nouă ediție. Din diverse motive, oamenii se pot răzgândi și se mai produc erori umane.

A doua situație este cea din 2020, primul an al pandemiei, când încercam din răsputeri să nu anulăm respectiva ediție. Din cauza nenumăratelor restricții și a unei incertitudini infinite, am schimbat de șapte ori perioada de desfășurare a festivalului. A fost o tensiune uriașă pentru echipa noastră, dar am izbutit.

Există un concert sau un moment care te-a emoționat de fiecare dată când te-ai gândit la festival?

Momentul care mă emoționează constant și rămâne cu mine de la o ediție la alta este încântarea publicului. Diana și cu mine, dar și întreaga echipă, toți ne hrănim cu entuziasmul publicului. Nu doar aplauzele generoase, ci și strălucirea din ochi, o strângere de mână și câteva cuvinte pline de emoție, la finalul concertelor, ne determină ca a doua zi să o luăm de la capăt și să fim deja cu gândul la următoarea ediție a festivalului, deoarece vedem în mod palpabil pentru cine construim și de ce sunt necesare toate eforturile noastre.

Cum a fost conceput programul pentru ediția aniversară?

În spiritul SoNoRo, am conceput programul muzical în jurul temei „Rapsodia Română”. Diana și cu mine ne-am dorit să onorăm țara care găzduiește de 20 de ani festivalul nostru și ne-am lăsat inspirați de Constantin Brâncuși, Nichita Stănescu și dadaiști, de zone geografice precum Delta Dunării, Muntenia, Ținutul Secuiesc și Moldova, de cântece de leagăn și compozitori români ca George Enescu, Ciprian Porumbescu, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Dan Dediu, Anatol Vieru și Stan Golestan, împreună cu marile nume internaționale ale muzicii de cameră. Am ales să tratăm totul în cheie ludică și plină de umor, să punem accent pe inventivitatea românilor, pe spiritul lor deschis și neconvențional și să exprimăm toate acestea prin compoziții extraordinare din repertoriul internațional al muzicii de cameră.

De mulți ani organizezi SoNoRo Interferențe, masterclassuri cu tineri muzicieni din România. Cum a schimbat SoNoRo carierele unor tineri muzicieni? Mulți au ajuns nume foarte cunoscute.

În mod esențial, aș spune. SoNoRo Interferențe a fost creat ca o reverență față de toți maeștrii noștri și față de ideea de educație, deoarece noi, muzicienii, avem nevoie de marile întâlniri cu profesorii care ne vor modela ulterior traseul profesional.

SoNoRo Interferențe este un program de burse cu o reputație excelentă, pe care și-a construit-o în timp. Tinerii muzicieni selectați în program au lucrat și lucrează cu profesori care predau la universități prestigioase din Europa și au obținut rezultate excelente la concursuri internaționale, devenind studenți și absolvenți ai unor academii renumite din Londra, Berlin, Viena, Zürich, Hamburg și București. În prezent, unii dintre ei sunt angajați ai filarmonicilor importante din țara noastră și din Europa.

Câțiva dintre bursieri au participat la concursuri importante din întreaga lume și au obținut rezultate remarcabile, câteva exemple în acest sens fiind reușitele lui Andrei Ioniță – Premiul I la secțiunea „Violoncel” a Concursului „Ceaikovski” din Moscova (2015) –, ale lui Ștefan Cazacu – Premiul al III-lea la secțiunea „Violoncel” a Concursului Internațional „George Enescu” (ediția 2020-2021) –, ale lui Valentin Șerban – Premiul I la secțiunea „Vioară” a Concursului Internațional „George Enescu” (2021) – și ale Mariei Marica – Premiul I la secțiunea „Vioară” a Concursului Internațional „George Enescu” (2022).

Nu în ultimul rând, îl menționez pe pianistul Ioan-Dragoș Dimitriu, fost bursier SoNoRo Interferențe, care a studiat la Universitatea de Muzică și Arte Dramatice din Viena. A fondat agenția de impresariat Aegeria Artists Management în Viena și Transylvanian International Piano Competition în Brașov, la care au participat peste 100 de pianiști din toate colțurile lumii. Tot în Viena a fondat o orchestră de tineret, a fost manager al Filarmonicii din Brașov, iar de doi ani este director de dezvoltare și inovare al SoNoRo și mâna mea dreaptă.

În ce fel a reușit festivalul să creeze o comunitate în jurul muzicii de cameră?

Ajungând la 20 de ani de existență, Festivalul SoNoRo chiar a creat o comunitate în jurul muzicii de cameră. Am reușit acest lucru cu anumite ingrediente care fac parte din ADN-ul festivalului și care se pun reciproc în valoare: seriozitate și joacă, programe muzicale excepționale, săli de concert impresionante, intersecțiile cu celelalte arte – literatură, film, fotografie, pictură – și, desigur, o anumită căldură care ne apropie de public.

Și pentru că am menționat alte arte, în acest an îmi îndeplinesc un vis mai vechi: organizarea unei expoziții de o zi, în cadrul festivalului, intitulată „Partituri vizuale – Capodopere din colecții particulare: Grigorescu, Petrașcu, Mützner, Pallady, Țuculescu, Iancu, Brauner, Maxy”. Expoziția este organizată în parteneriat cu Kog7 Culture Hub (Piața Kogălniceanu, nr. 7), va avea loc sâmbătă, 8 noiembrie 2025, și se poate vizita în intervalul orar 10:00-22:00. De la ora 11:00, expoziția va fi vernisată și va include un matineu cu artiști din festival (violonista Diana Tishchenko, violoncelistul Justus Grimm, ansamblul MoldoDuo și cu mine la violă).

Ceea ce este foarte important în această expoziție dedicată maeștrilor picturii românești e faptul că aducem în atenția publicului lucrări valoroase din colecții particulare, majoritatea fiind expuse pentru prima dată. Cred că este un argument suficient de solid ca să includeți o vizită la această expoziție în programul pe care îl aveți sâmbătă.

Cum reușești să menții echilibrul între repertoriul clasic și propunerile contemporane sau experimentale? Repertoriul vostru predilect este muzica de la finalul secolului XIX și de la începutul secolului XX și ați prezentat numeroase lucrări în primă audiție românească. Aș aminti măcar câteva nume de compozitori: Zemlinsky și Ernő von Dohnányi.

Construind de fiecare dată festivalul în jurul unei teme, aceasta ne permite să combinăm în mod ingenios epoci și stiluri foarte diferite. De asemenea, tema se ramifică în numărul total de concerte, iar noi explorăm timp de două săptămâni și jumătate atât repertoriul clasic, cât și cel contemporan. Ne ajută și legătura cu celelalte arte menționată anterior, iar Diana Ketler face minuni în conceperea programului artistic și apoi pe scenă, nu doar când interpretează la pian, ci și atunci când contextualizează titlul concertului și scoate din tolbă o mulțime de povești despre lucrările interpretate și compozitori.

Cum ai descrie relația dintre muzică și spațiile în care organizezi concertele SoNoRo? Emblematic este Palatul Bragadiru.

Relația dintre muzică și spații, în cadrul festivalului nostru, este definitorie. Am fost îndrăzneți încă de la început și nu ne-am ferit deloc să experimentăm, să programăm concerte la Ateneul Român și Sala Radio, dar și în galerii de artă, case memoriale, biserici, catedrale, teatre independente și cluburi. Am căutat deopotrivă spații clasice de concert, dar și clădiri cu povești, cu un istoric impresionant, în care muzica să fie pusă în valoare în mod diferit.

Care dintre întâlnirile muzicale te-au marcat cel mai mult în acești ani?

Anul trecut, de exemplu, i-am avut invitați pe venerabilii muzicieni ai Cvartetul Fine Arts, „unul dintre numele placate cu aur din muzica de cameră”, un cvartet fondat în Chicago, în anul 1946, și unul dintre cele mai distinse ansambluri de muzică de cameră din prezent, cu peste 200 de lucrări înregistrate.

Îmi amintesc, desigur, de Octetul lui Enescu și Noaptea transfigurată de Schönberg – ambele la Ateneul Român, printre mii de lucrări interpretate în acești ani. Sunt, de asemenea, marile întâlniri muzicale pe care le-am avut și continuăm să le avem cu Mihaela Martin, Frans Helmerson, Giovanni Sollima, Nicolas Dautricourt și Pavel Vernikov, de pildă. Ceea ce mă marchează în mod constant este și această conjugare dintre muzică și spațiile de concert, spații inedite, unde avem un public extrem de atent și emoționat.

Ce artiști ți-ar fi plăcut să inviți, dar încă nu a fost posibil? Îmi amintesc concertele extraordinare susținute de Konstantin Lifschitz sau de Gilles Apap.

Martha Argerich, Sergei Babayan, Julian Rachlin și Clemens Hagen. Încă!

Cum îți imaginezi publicul SoNoRo peste încă 20 de ani?

Îmi imaginez un public vibrant, căci muzica de cameră nu va dispărea, iar trăirile și liniștea pe care le ai în sala de concert nu se mai găsesc ușor în altă parte. Dincolo de existența programului de burse SoNoRo Interferențe, anul trecut am creat SoNoRo Kids, un proiect care este complementar educației muzicale din școli. Prin intermediul acestuia sperăm să formăm generațiile următoare de ascultători ai muzicii clasice, deoarece se adresează grupei de vârstă 3-18 ani.

Sunt încrezător că publicul – peste încă 20 de ani – își va umple plămânii cu un aer sonor, așa cum a spus atât de frumos un jurnalist cu mulți ani în urmă. Așadar, vă așteptăm la concerte, să respirăm împreună frumusețea muzicii de cameră!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.