Albume de dat în dar de Crăciun. Lista lui Dan Byron 💿 7 albume din 2024

Nu cred în topuri. Pur și simplu nu cred că un produs artistic poate fi mai bun ca un altul. Poate doar mai pe gustul cuiva, dar nu mai bun sau mai rău. Drept urmare n-am să mă apuc să fac un top al albumelor pe care le-am ascultat în 2024, ci am să enumăr și comentez puțin câteva dintre cele care au fost pe gustul meu. Se înțelege că n-am ascultat tot ce a apărut și am fost deschis mai degrabă către nume pe care le știam deja. O să țin lista cât se poate de scurtă, pe modelul High fidelity (top 5 sau nimic), singura carte cu colecționari de muzică pe care am citit-o vreodată. A, stai, s-a făcut și film…

Elbow – Audio Vertigo

Ascult Elbow de vreo douăzeci de ani, și, oricât aș ține la ei, pe cele mai recente albume mi s-a părut că li s-a mai dus din sevă. Ceva normal, considerând că au vârsta pe care o au. Însă Audio Vertigo, cel de-al zecelea album al lor, a fost parcă făcut special ca să mă contrazică. E foarte fresh, plin de entuziasm, cu niște piese excelente și un iz de retro modern.

Anul ăsta am înființat și un audioclub — un fel de bookclub la care se ascultă și se discută despre muzică —, iar albumul ăsta a fost primul pe care l-am propus.

Chelsea Wolfe – She reaches out she reaches out she

Nu auzisem de Chelsea Wolfe până în 2024 (să-mi fie rușine, She reaches out… e al nouălea ei disc). Am dat de ea absolut întâmplător. Probabil algoritmii încercau să-mi recomande ceva à la Portishead, una din trupele mele preferate, iar Chelsea patina în acea direcție, amestecând ideea de trip-hop cu ceva PJ Harvey într-un cazan mare de goth. Mai mult ca sigur producătorul Dave Sitek a jucat un rol destul de important în zeama asta, sound-ul albumului e năucitor. Bine, nici cu mixeristul nu mi-e rușine, dar despre el o să vorbim un pic mai târziu.

Am încercat să ascult și alte creații ale don’șoarei, dar nu am găsit nimic similar. Apoi am citit mai multe despre She reaches out… și am aflat că a fost felul ei de a se transforma într-o non-alcoolică. Și discul ăsta a trecut pe la audioclub.

Geordie Greep – The New Sound

Am fost destul de dezamăgit când am auzit de despărțirea trupei Black Midi. Era una dintre cele mai interesante apărute în ultima decadă. Însă la scurt timp după anunț a apărut primul album al lui Geordie Greep, vocalistul și master-mind-ul trupei, iar dezamăgirea mea s-a transformat într-o uimire.

The New Sound este un fel de Black Midi reinventat, un album la care au lucrat nu mai puțin de treizeci de muzicieni, o dileală înregistrată în mai multe studiouri din Anglia și Brazilia, cu multe influențe de jazz și latino, pe lângă cele de până acum de rock progresiv/art rock. Versurile sunt destul de vulgare pe alocuri, însă asta nu mă deranjează deloc, mi se pare că adaugă o culoare îndrăzneață.

The Smile – Cutouts

Acum doi ani credeam că proiectul celor doi Radioheads, Thom Yorke și Jonny Greenwood, și al lui Tom Skinner de la Sons of Kemet, este doar un experiment, o pasă trecătoare în așteptarea unei reuniri sau ceva de genul. Nu puteam fi mai naiv de atât. The Smile a lansat anul ăsta încă două albume, uite așa, pentru că poate.

Și dacă pe primul l-am ascultat imediat ce a apărut, pe al doilea am tins să-l ignor, crezând că-i alcătuit din resturi. Iarăși, nu puteam fi mai naiv. Cutouts e probabil cel mai coerent dintre cele trei albume The Smile de până acum, deși e la fel de dus cu pluta. Atenție, albumul începe foarte lent, aveți puțintică răbdare!

Brittany Howard – What now

Altă vocalistă care s-a dezlipit de trupa-mamă. Brittany a cântat vreo nouă ani în Alabama Shakes, cu care a lansat două albume și a împușcat patru premii Grammy. What now este a doua aventură solo, un pic mai matură și mai elegantă decât precedenta, Jamie, însă păstrând caracteristicile sonore începute pe Sound & Color, albumul care i-a adus faima alături de fosta trupă. Și nu întâmplător.

What now este mixat de același Shawn Everett care s-a ocupat și de celelalte, și care de data asta și-a pus și halatul de producător. Tot el a mixat și albumul Chelsea Wolfe de care vorbeam mai devreme. Și multe altele pe care probabil le știi.

Plus două albume românești foarte frumoase:

Amphitrio – Timelines

Al treilea album al trioului de jazz fondat în 2020 de Andrei Petrache (pian), Mike Alex (bas) și Philip Goron (tobe), Timelines e în mare parte instrumental (apar și niște voci, însă fără cuvinte). Piesele sunt elegante, moderne, temele au pe alocuri un iz balcanic, dar nu cad nicio clipă în partea frivolă a genului, iar invitații sunt aleși pe sprânceană — Nicu Patoi, Sebastian Burneci, Mihail Grigore, Cătălin Milea și Blue Noise.

Se simte că trio-ul e format din oameni tineri, cu orizonturi ceva mai deschise ca ale generației mele, și că în spatele compozițiilor și al interpretării stă un munte de studiu. Și pentru că în jazz colaborările sunt parte din ADN, cei trei au lansat anul ăsta încă un album, Sketches, cu Răzvan Florescu Quartet. E mult mai clasic ca abordare, dar foarte frumos și el (are și două piese delicioase cu Luiza Zan).

Cristina Lupu – Sweet amnesia

Dacă n-ar cânta în engleză, Cristina ar fi putea fi una dintre stelele folkului contemporan românesc. Dar nu e, pentru că engleza e o ispită mai mare și oricum mă îndoiesc că și-ar dori un astfel de titlu. Păcat. Dincolo de orice posibile succese, cred ne lipsește genul ăsta de songwriting în limba română.

Trecând peste, Sweet Amnesia e un album frumușel foc, căruia îi poți găsi hibe doar la nivel de producție și numai dacă insiști. Piesele sunt foarte simpatice, versurile pline de umor, iar Cristina cântă cu un entuziasm de invidiat. Versul meu preferat se găsește chiar în prima piesă, cea care dă și titlul albumului: “I have flowers in my bank account.” Bun de tatuaj. Foarte mișto și coperta, nu putea fi mai potrivită.

Și bonus două EP-uri:

Vița de Vie – Lacrimă și fier

Lacrimă și fier a fost lansat ca album, dar e mai degrabă un EP. Probabil Vița s-a inspirat din șmecheria făcută de Nine Inch Nails în 2018 — l-a declarat album ca să fie indexat mai bine pe platformele de streaming și ca să nu dispară prea repede din playlisturi. Nu că ar avea importanță. Lacrimă și fier e un disc excelent, cu un sunet de invidiat. Piesa mea favorită e Fluturi, probabil prima piesă Vița cu influențe tradiționale.

Moses Sumney – Sophcore

Moses e unul dintre artiștii mei preferați din ultimii ani. Sophcore s-a îndepărtat un pic de estetica celor două albume lansate până acum, aventurându-se un pic în alte zone (există inclusiv influențe de trap), însă nelăsând ștacheta să cadă absolut deloc. Nu sunt foarte încântat de versuri, dar compensează din plin celelalte aspecte. Iar Thundercat la bas e absolut fabulos.

ALTE TREI ALBUME CARE MI-AU PLĂCUT ÎN 2024

Dan Byron

Dan Byron este muzician și compozitor, cu o carieră activă în scrierea și interpretarea de cântece, dar și în crearea de coloane sonore pentru piese de teatru, filme și jocuri. În prezent, face parte din trupa Byron. Pe lângă viața muzicală, mai adaugă dublaje pentru filme de animație, audiobook-uri și alte activități creative. Deși timpul său este mereu limitat, iubirea sa pentru muzică și oameni rămâne o constantă în viața sa. În 2024, a fondat un book club și un audio club, devenind un catalizator pentru comunități de iubitori de cărți și muzică, uniți de pasiunea comună pentru artă și povești.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.