Alexandru Lamba: „Cultivarea empatiei ar trebui să fie scopul oricărui demers literar”

La editura Litera a apărut romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, de Alexandru Lamba. „Un thriller psihologic despre șapte păcate, între care invidia, lenea, superbia ori desfrânarea, plus un personaj care caută purgatoriul. O poveste de azi, alertă, frustă și simbolică în același timp.” Sau, ca să o cităm pe Cristina Bogdan:

Stres la birou, colegi neinteresanți, deadlineuri, muncă remote sau nu – toate par a fi desprinse dintr-un prezent al celor care își caută sensul mai real în viață. Cum a pornit scrierea acestui volum? Ai scris și în timpul orelor de serviciu?

Hei, șeful meu citește astfel de articole! Lăsând gluma la o parte, dacă luăm în considerare și activitățile conexe, cum ar fi analiza situațiilor, notarea ideilor sau construcția mintală a intrigii, atunci da, am scris și-n timpul orelor de serviciu. Acțiunea se sprijină destul de mult pe redarea vieții în mediul corporatist și pe observarea interacțiunii dintre individ și colectivitate, deci, evident, toate cele enumerate în întrebare sunt prezente în poveste. Și multe dintre ele au rădăcini în experiențele mele personale, din diferite colectivități. Nu poate fi altfel.

Dacă stau să mă gândesc cum a pornit scrierea volumului, mi-e greu să identific un punct singular de început. Pentru că romanul e compus din mai multe povestiri care inițial au fost scrise independent, în diferite momente și pornind de la idei distincte. Însă la un moment mi-am dat seama că personajul narator e același. Vrând, nevrând, în momentele în care poposeam asupra prozei cotidiene, alegeam aceeași voce naratoare. Cu foarte mici variații. Odată conștientizat acest fapt, ideea încropirii unui roman modular a venit în mod natural, însă nu cred că ar fi cinstit să spun că atunci a pornit scrierea romanului. Inconștient, am folosit în fiecare proză același erou, dar cu alt bagaj de cunoștințe și cu altă experiență de viață. Sudarea romanului a fost un demers natural.

Există stres și în timpul scrierii unei cărți?

Pentru mine, nu. Adică nu cred că l-aș numi stres. Am două tipuri de neliniște asociate scrisului: prima mă cuprinde în fața foii albe, deoarece am impresia că nu voi fi în stare să încep, iar a doua mă vizitează episodic, în momentele în care am în minte o desfășurare destul de clară a acțiunii, pentru că sunt convins că voi uita să punctez anumite elemente cheie, acolo unde le este locul, pierzând astfel din funcționalitatea construcției. Ambele sunt cultivate de experiența lucrului cu mine însumi, pentru că nu de puține ori m-am trezit rescriind până la enervare primele paragrafe, respectiv tăind și lipind acțiunea pentru că la prima mână sărisem o componentă fără de care sinergia ar fi scârțâit.

Cu toate astea, prefer să-mi fac sinopsisurile minimal, apoi să-mi notez la finalul textului ideile de detaliu care-mi răsar pe parcurs, pentru a le integra când le vine rândul, acolo unde le este locul. Nu-mi permit să investesc foarte mult timp într-un plan de idei detaliat, de teamă că prima spaimă, cea a foii goale, va fi cu atât mai puternică în momentul în care voi avea de transpus în proză un schelet de idei prea granular articulat.

Totuși, nu aș spune că aceste lucruri mă stresează. Stresul ar veni dacă aș vrea să scriu, dar nu aș avea nicio idee. Dar acela ar fi stresul din timpul nescrierii unei cărți.

Volumul ridică și problema discriminării la locul de muncă.

Oarecum, da. Nu cred că există un mediu în care să nu existe discriminare. Nu neapărat în sensul ei clasic, îndreptată împotriva reprezentanților unei anumite minorități, dar o formă de inechitate în relațiile interumane există peste tot, iar anumiți indivizi sunt mai predispuși la excluziune decât alții. Pentru că nu suntem toți la fel de înzestrați pentru interacțiune socială. Cu alte cuvinte, unii oameni, din păcate, vor fi găsiți mai plăcuți decât alții, iar în cazuri extreme, anumiți indivizi vor fi găsiți chiar enervanți. Și partea tristă e că cei excluși nu sunt neapărat introvertiții care preferă solitudinea, ci în unele cazuri oameni care chiar caută compania semenilor. Și acceptarea lor.

Cred că trebuie cu toții să facem eforturi să fim mai toleranți și mai empatici. Și asta încă din școală. Acolo se creează instinctele sociale, acolo copiii se adună în jurul celor populari și îi exclud pe cei pe care-i găsesc inadaptați. Din dorința de a fi, la rândul lor, acceptați de grup, copiii adesea acceptă să ia parte la „bullying-ul” celor excluși, chiar dacă nu asta e pornirea lor. Iar acest gen de comportament are repercusiuni și-n viața de adult.

Dar mai sunt, desigur, și oamenii pe care grupul alege justificat să-i excludă pentru că nu se pot manifesta în societate altfel decât făcându-i pe ceilalți să se simtă inconfortabil. Deci, da, relațiile interumane sunt complicate chiar și sub acest aspect, al relațiilor de la locul de munca. Deci, ofertante literar.

Cum ai reacționa dacă un om sau un animal ar fi maltratat sub ochii tăi? Te-ai împotrivit, de-a lungul timpului, nedreptăților – fie în viața de zi cu zi, fie în scris?

Da, m-aș împotrivi. Cruzimea față de animale mă irită. Bine, mă irită cruzimea în general. De câte ori am avut ocazia, am încercat să nu rămân indiferent la nedreptățile la care asist. Dacă îmi stă în putere să ameliorez situația. Desigur, nivelul declarativ e cel la care cu toții suntem și implicați, și harnici, și buni, și drepți, și curajoși. La fel de simplu e și în scris. Acolo îți poți pune personajele să facă orice și, mai important, să evidențiezi consecințele pe care le are implicarea. Sau neimplicarea. În scris poți mima realitatea și poți spera că, prezentând fațete urâte, cei care vor citi vor cântări altfel viața și vor acționa spre a o face mai bună pentru toată lumea. Cultivarea empatiei ar trebui să fie, în final, scopul oricărui demers literar.

Ai descoperit, scriind acest roman, lucruri noi despre tine?

Am descoperit că pot scrie un astfel de roman. Nu aș fi crezut. În general, sunt escapist, atât ca cititor, cât și ca autor. Citesc pentru a mă detașa de lumea concretă, pentru a petrece o vreme în alta. Și scriu pentru a crea astfel de alte lumi. Romanul de față a fost cu totul altceva. Am pus mult din experiențele personale de viață în el, am produs un text conectat la realitatea imediată, unul care nu-ți oferă, ca cititor, o portiță de evadare din cotidian, ci doar o altă perspectivă asupra lui. Una extremă, una urâtă. Pot spune că am descoperit satisfacția definitivării unui asemenea demers.

Atunci când te sufocă realitatea vieții, care e zona ta de confort?

Nu știu dacă m-am simțit vreodată sufocat de realitate, în adevăratul sens al cuvântului. Sau în ceea ce-mi imaginez eu că ar trebui să fie adevăratul sens al cuvântului. Am avut, ca orice om, parte de frustrări și am simțit de multe ori nevoia să las tot ce fac și să iau o pauză. Aș vrea să spun că atunci mă refugiez în scris, dar aș minți. Starea de frustrare nu îmi oferă decât arareori creativitate. Mai bine mă uit la un film sau, dacă-mi găsesc dispoziția necesară, citesc ceva. Dar de cele mai multe ori mă trezesc pierzând vremea, căutând inspirație și motivație.

Te vezi dezrădăcinându-te, plecând în cu totul alt loc decât în cel în care ai prins rădăcini?

Da. Adică nu exclud posibilitatea. Dar nu e chiar o probabilitate imediată. M-am gândit la asta de multe ori, dar de fiecare dată când am încercat să detaliez mintal ideea, trecând-o de la nivelul de „idee” la cel al unui planu concret de acțiune, mi-am dat seama că nu am o motivație suficient de puternică pentru a demara procesul. Poate sunt eu prea puturos, dar și dacă mă gândesc la ce ar însemna să-mi schimb locuința, rămânând în același oraș, îmi dispare avântul. Nu mă simt neapărat legat de locul în care trăiesc, dacă mi-ar spune cineva: „Uite, mâine vii și stai aici, nu-ți bați capul cu nimic, îți mut eu toate!” atunci ar fi altceva. Atunci probabil că n-ar conta decât cât de „frumos” ar fi locul cel nou față de cel curent.

Alexandru Lamba(n. 1980) este scriitor și editor al revistei online Galaxia 42. A publicat două romane: Sub steaua infraroșie(2016) și Arhitecții speranței(2017), dar și un volum de proză scurtă,Singurătatea singularității(2018). A primit, printre altele, Premiul „Chrysalis“ al European Science Fiction Society, în 2016, și Premiul „Vladimir Colin”, în 2021.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.