apropRierea

”de la o frunză la altă frunză e o depărtare fără sfârșit” Mihai Ursachi

Apropierea:

În 2010 apărea o primă ediție la Cartea Românească, urmând să-i apară cea de acum, din 2014, de la Polirom, colecția Top 10+. Această ultimă ediție este revăzută și adăugită, surpriza apărând mai ales la finalul cărții. Marin Mălaicu-Hondrari, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, semnează și scenariul filmului Apropierea, care este în pregătire, sub regia lui Tudor Giurgiu. Romanul este unul polifonic, în care întâlnim șase voci, dintre care doar două masculine. Adrian Petru Constantin, Dan Parfenie, The Great (care nu apare ca voce a romanului) și Lidia (sau Stăpânița)  sunt cu toții variante ficționale care stau pentru patru tineri  poeți și prozatori actuali. Peisajul general al romanului va fi cel al Spaniei, urmărind mai ales povestea lui Adrian, care pleacă din țară pentru a încerca să o ia de la capăt în patria în care se vorbește limba lui Cortázar și a lui Borges. Nu avem de-a face cu o poveste care se desface simplu, urmând un curs liniar, ci cu una care se formează din bucățele, fiecare voce venind cu câte o parte, care nu este neapărat una care să urmeze celei anterioare. Ne putem închipui că fiecare personaj al romanului ne trimite scrisori cu care noi, pe măsură ce le citim, ajungem să punem cap la cap anumite întâmplări și să facem niște legături care rămăsesera în aer de la o scrisoare sau alta. De la cele șase voci vom afla povestea unui pact propus în trei și făcut în cele din urmă în doi, un pact care are de-a face cu scrisul, cititul și poezia, cu literatura. Vom mai afla despre o poveste de dragoste imposibilă dintre un poet român emigrant și o basistă- sculptoriță spanioloaică adulteră. Despre o rețea de traficanți din Spania, condusă de două lesbiene și ce rol are Adrian în toată povestea asta. Despre o aventură amoroasă petrecută în Berlin între Dana, o proaspătă absolventă de facultate care se plimbă între Spania și Sibiu și, The Great, aceasta fiind o parte care trasează destul de multe linii importante ale întregii povești care este Apropierea.

apropierea:

Căutăm încontinuu pe cineva care să înțeleagă exact ceea ce spunem, și nu doar ceea ce spunem, ci și ceea ce rostim, dar și ce trecem sub tăcere. Iar când un om ajunge să găsească nu unul, ci trei oameni care reușesc să întrunească aceste calități aparent imposibil de găsit, am putea spune că acesta este cu adevărat un om fericit. Am putea crede că acest om și-a găsit rostul, sensul și locul și că orice neliniști ar mai avea de-acum încolo, îi va fi infinit mai ușor să le ducă, de vreme ce are cu cine să le împărtășească.

Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Omul pe care noi suntem gata să-l considerăm cu adevărat fericit decide că e în derivă și că trebuie să facă o mișcare extremă, pentru că era mort, și dacă tot era mort, cel mai bine era să dispară. Asta pentru că degeaba înțelege cineva ceea ce tu treci sub tăcere sau ceea ce tu hotărăști să dezvălui, fie pe de-a-ntregul, fie ascunzând, dacă tu nu mai ai ce trece sub tăcere sau dezvălui, într-o formă sau alta. Și despre acest fel de moarte vorbește Adrian Petru Constantin. Și despre acest fel de moarte vorbește Adrian Petru Constantin cu cei doi  prieteni ai săi într-ale tainelor dezvăluite diafan: Dan Parfenie și The Great.

Aflăm despre acest pact de încălcare a morții de la Stăpânița, Lidia – madre de la poesía, pentru că ea a fost cea care i-a condus spre locul hotărârii, cu vehicolul ei patronat de poezie pe exterior, pe laterale și la spate, de pohezie pe exterior, pe capotă și condus de dinăuntru de madre de la poesía. Pactul a fost în cele din urmă încheiat între Adrian și The Great, Dan Parfenie având pe umeri un copil. Cât despre Lidia, ea avea de stăpânit un mal al po(h)eziei și de luat în primire o fântână.

The Great pleacă la Berlin cu bursă, iar Adrian , cu sine însuși în Spania. Dan Parfenie, având căpicul din ce în ce mai greu, merge la doctor și la o lectură publică de poezie, la care Stăpânița îi trezește nostalgii. Parfenie mai are extaze poetice, chiar și în clasele în care predă lucruri nesemnificative pentru setea lui de frumos și de bine. The Great o întâlnește pe Dana, care va deveni un observator discret al firelor țesute de timp și întâmplări în jurul celor care s-au decis să reînvie literatura și poezia din ei înșiși. Astfel, The Great va avea un secret crezând că ea nu știe, iar ea va ști, având un secret pe care el nu-l știe.

Adrian ajunge să-și trăiască viața împărțit între două femei și o femeie, între un parc cu mașini și curse cu mașini, între literatură și viață, între iubire și realitate, între viață și literatură. María e iubirea, Vanessa e realitatea. Sau poate că e invers. Iar Myriam e literatura. Viața e tot timpul între și dincolo, pentru că în e doar poezie.

”Apropierea”:

”Încercam să îmi închipui cititorul meu ideal, fratele geamăn, cel care, dacă aş scrie se înnoptase mai devreme şi genunchii ei mai puteau fi văzuţi numai când scânteia focul, să înţeleagă exact ce vreau să zic. Dar cred că puneam fals problema şi nici nu‑mi păsa nu ştiu cât nici de fraţii gemeni,”

”Era pentru prima dată că vorbeam cu cineva şi înţelegeam perfect tot ce îmi spunea. Dacă zicea seară, ştiam exact ce însemna pentru ea seară, dacă zicea călcâi, vedeam cu precizie călcâiul la care se gândise şi tot aşa, cu toate cuvintele.”

”Ştiam doar că muream şi trebuia să facem ceva repede. Şi The Great a zis că dacă tot suntem morţi, cel mai bine ar fi să dispărem. Acum nu ştiu dacă a fost cel mai bine.”

”Los perros romanticos, aşa ne obişnuiserăm, pe urma lui Roberto Bolaño, să‑i numim pe toţi cei care încercau să se smulgă şirului nesfârşit de vieţi anoste, iar orice gest provocator de nebunie, de poezie, era gest de câine romantic.”

” Iar în momentele de slăbiciune, mă lua valul şi începeam să‑i cred şi dintr‑o dată berea căpăta alt gust şi gesturile îmi deveneau ritualice şi străluceam şi aşa, plin de strălucire, mergeam la şcoală şi‑mi ţineam lecţiile în faţa ciurucurilor de tot felul, care de care mai handicapaţi, de la cei cu jeep până la cei cu cap pătrat de lemn şi strălucirea nu mă părăsea câteva zile, apoi, gata, se stingea becul, se consuma lumânarea, lampa afuma, dinamul se învârtea în gol. Durerea de căpic redevenea o mizerabilă de migrenă şi Nabokov era OK, dar nu cine ştie ce.”

”Cât poţi să te gândeşti la un om ? Tot timpul, ştiu ce zic, la un om te poţi gândi tot timpul, iar când dormi îţi apare în vis.”

”am ieşit într‑o beţie de tutun, nu ne aştepta, mănâncă şi mai ales fii atentă, chiar dacă nu pare, bileţelul acesta e plin de erotism.”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.