Arcade Fire, Reflektor, Merge Records, 2013

on 13.11.2013 at 12:59

Tweet–ul ar suna cam așa: o trupă-fanion a rockului contemporan a (re)descoperit drumul spre discotecă. Melancolie păstrată, cum-necum, intactă. Download: Afterlife.

Abia spre sfîrşit Reflektor se îndură să îţi administreze lovitura decisivă. Supersymmetry, cu toate cele 11 minute de ţigară de după ale sale (inclusiv bîzîiala electronizată din coadă), e cadoul pe care-l primeşti pentru c-ai fost cuminte: nani frumos! Dacă albumul ăsta era un film, acolo ar fi început să curgă genericul.

Afterlife, însă, e scena de final: ai intuit-o, dar tot a reuşit să te surprindă. Nu numai că se dovedeşte o capodoperă de sequencing (arta de a înşirui piesele exact aşa cum trebuie), dar mai şi înveleşte strîns tema majoră a albumului – spaima că moartea chiar anulează totul, şi în primul rînd dragostea -, în aproape toate sunetele pe care le-ai ascultat pînă în acel punct. Cîntecul porneşte cu o clapă piţigăiată New Order, căreia îi adaugă percuţia exotică popularizată de Talking Heads, un pic, dar numai un pic de bravură în stilul lui Springsteen, alămuri glam (să trăiască domnu’ Bowie!), şi, spre sfîrşit, coarde pendereckiene mînă-n mînă cu bleep-urile contemporaneităţii, cum n-am mai auzit de la Kid A încoace.

Ei bine, pe cît de împopoţonată e fraza de mai sus, pe atît de curat și de lipsit de afectare sună cîntecul. Și, în ciuda duratei și-a versificației grav-teatrale, tot așa sunt vîrfurile din prima parte a albumului, formidabilul un-doi din deschidere, Reflektor și We Exist.

Parcă-l și vezi zîmbind șui pe producătorul James Murphy, alchimist pop specializat în deconstrucția mecanismelor genului: ia să ținem We Exist la pas, aproape numai bas și percuție à la Billie Jean, înainte s-o lăsăm să urce! Dar dacă Here Comes The Night Time ar începe cacofonic, de parc-ar fi cîntată de niște mariachi beți turtă? Abia după slăbim tempo-ul, dar nu oricum: îl facem caraibian. Flashbulb eyes? Steel pans (instrumente de percuție din metal) din Trinidad, frate!

E un amestec dătător de confuzie, oricîtă bunăvoință ai avea. Cu atît mai stinghere și mai cuminți par, drept urmare, bucățile cel mai ușor de recunoscut drept unele scrise de Arcade Fire – You Already Know și Joan of Arc. În primă instanță ai impresia că, deși se mențin într-o tonalitate zburdalnică, au fost așezate acolo unde se află ca să-l mai liniștească pe fanul tradițional, cel care doarme cu Funeral sub pernă.

Dar Reflektor e un album dublu, iar rostul lor se lămurește abia după ce-ai trecut de jumătate (și cu jumătatea asta e o poveste întreagă – e marcată prin 10 minute de recapitulare de-a-ndoaselea a primei părți și printr-o variantă a Here Comes The Night Time ușor anesteziată. E momentul în care riști ca ascultătorul ocazional să te facă hipster eco-terorist și să te trimită la plimbare).

De la jumătate încolo, deci, Arcade-Fire-Așa-Cum-O-Știam, acea trupă care ne-a făcut delicat țăndări cu Une Année Sans Lumière sau cu Ocean of Noise, lansează cele două bombe atomice ale acestui album. Orfeu și Euridice sunt menționați în titluri, lumea a observat că nefericitul cuplu e și pe copertă, unii l-au ghicit pe Kierkegaard printre rînduri. Dar Awful Sound și It’s Never Over, deşi invită interpretări alambicate, nu raţiunii se adresează şi nici despre legenda antică nu vorbesc. Sunt două cîntece de dragoste ale unor oameni care, hrăniţi toată viaţa cu cinism, contemplă înfricoşaţi, dar împreună, sfîrşitul. Detaliate muzicaliceşte ca nişte stampe asiatice, ți se înşurubează însă în primul rînd graţie versurilor îngînate: Régine Chassagne și Win Butler repetînd – cu speranță sau cu resemnare? – “it’s never over/it’s never over/it’s never over…”

În legătură cu Reflektor s-a făcut deja mult tapaj – mă număr printre cei care, înainte de-a fi apucat să-l asculte pînă la capăt, l-au decretat un Nevermind/Mellon Collie…,/Achtung Baby al acestei epoci. Adevărul e că ne raportăm noi la o epocă imposibil de reactivat. Îi pot înțelege pe sceptici (nu e un album perfect, iar borșurile de marketing și de PR devin repede indigeste), la fel cum îi înțeleg pe cei care văd în Porno, cu minimalismul ei insistent și insidios, cea mai radicală propunere de pe acest album și una care ar fi meritat să fie aprofundată.

Cred însă că ne putem pune de acord că Reflektor e o binevenită ciudățenie, un album-fluviu într-o epocă a single-urilor din prefabricate, care cere insistent să fie ascultat în întregime și care promite să răsplătească atenția de care are parte. Tweet-ul imaginar de la începutul acestei cronici rămîne valabil, sper ca peste doi (cinci, zece, patruzeci) de ani să avem încă poftă să recitim cartea.