Arctic Monkeys, AM, Domino, 2013

Nu că albumul ăsta ar mai avea nevoie de recomandarea mea (deşi există cel puţin un membru al staff-ului Cărtureşti care nu m-a crezut cînd am spus, cîndva în toamna anului trecut, că e deja unul din albumele lui 2013 )

AM a fost nominalizat pentru Mercury Prize, iar revistele de gen l-au pus în topul lor anual sus de tot. În Uncut prinde top 10 (depăşit de Nick Cave şi David Bowie, dar înaintea The National, Vampire Weekend, Kanye West, Daft Punk – supra-isteria anului trecut, Atoms For Peace sau Arcade Fire – mare dezamăgire pentru mine, o lungă şi preţioasă plictiseală!). În Mojo urcă pînă pe locul 4 (de data asta peste Nick Cave, dar din nou sub David Bowie şi sub Daft Punk – deh!); dar în NME ajunge pe primul loc, iar piesa „Do I Wanna Know?” se află printre cele trei piese ale lui 2013, alături de „Get Lucky” – Daft Punk şi „Reflektor” – Arcade Fire. În plus, NME face dreptate celor de la Queens Of The Stone Age punîndu-le albumul …Like Clockwork pe un merituos loc 3. În topul meu personal …Like Clockwork este chiar peste AM ; îl găsesc cel mai bun album QoTSA so far şi mi se pare a fi marele nedreptăţit al topurilor, de departe cel mai subevaluat album al anului trecut.

Revenind, trebuie să spun că nu mă consider un fan Arctic Monkeys, deşi le-am acordat atenţie de la început şi album de album, însă acest AM este primul care-mi atrage atenţia cu adevărat. Poate pentru că băieţii ăştia din Sheffield au crescut la propriu şi la figurat, poate pentru că albumul e produs de extraordinarul Josh Homme (QoTSA, Eagles of Death Metal, Them Crooked Vultures) şi Arctic Monkeys nu mai sună atît de (indie) brit, ci foarte (hip) rock, amestecînd influenţe dintre cele mai americane: R&B, heavy blues şi hard rock. Cînd şi-au început show-ul de Glastonbury, la începutul anului trecut, cu obsedantul riff de blues de pe „Do I Wanna Know?”, fanii au fost puţin luaţi pe sus de noul sound americanish. De altfel, chitaristul Alex Turner mărturisea într-un interviu că au construit albumul în jurul piesei „R U Mine?” (interogaţie cu care fac pereche piese ca „Do I Wanna Know?” şi „Why`d You Only Call Me When You`re High?”) inspirată de melodicitatea R&B-ului contemporan, cu mai multe straturi vocale, pe fundalul căruia au pus riff-uri de blues şi hard şaptezeciste, drum beat-uri şi linii de bass în loping de hip hop. Pînă şi felul în care cîntă Alex Turner pe acest album, insinuant-modulator, cînd gîjîit, cînd în falsetto, tot dinspre groove-ul de blues şi R&B vine, la fel şi versurile, foarte amare, despre iubiri incerte şi neîmpărtăşite, despre frustrare şi despărţire.

Pe „One For the Road” corul de sirene de pe fundal este asigurat de vocile în falsetto ale băieţilor asistaţi chiar de Josh Homme, a cărui voce bîntuie şi se tînguie în fundalul mai multor piese – pe „Knee Socks” deţine cea mai frisonantă partitură vocală. Pe „Arabella” („When she needs a shelter from reality / she takes a dip in my daydream”), una dintre piesele de vîrf ale albumului, bassul e hip-hop-ish în timp ce riff-urile chitărilor vin direct de la Black Sabbath. Cei de la Mojo au găsit o comparaţie foarte bună pentru a defini acest fusion de R&B şi hard rock: „Destiny`s Child meets ZZ Top”, găsind că solo-ul Alex Turner este un omagiu adus lui Billy Gibbons. Pe „I Want It All” („I drank miniature whiskey and we shared your coke / Ain`t it just like you to kiss me and then hit the road / Leave me listening to The Stones / 2000 Light Years From Home”), Turner narează  în falsetto pe un sound metalic foarte glam. „Knee Socks”, altă mega-piesă de pe album, într-un midtempo obsedant sau, cum tot Mojo au descris-o, „TLC vamping Suzane Vega`s «Tom`s Diner»”. O altă piesă remarcabilă pentru mine, dar neremarcată ca atare de recenzenţi, mi se pare „Fireside” („I`m not sure if I should show you what I`ve found / Has it gone for good or is it coming back around?”), cu un drum machine împrumutat de la „Speed Demon”-ul lui Michael Jackson. În fine, o altă referinţă optzecistă, de data aceasta asumată, este frumoasa baladă de dragoste „I Wanna Be Yours” („I wanna be your vacuum cleaner / Breathing in your dust / I wanna be your Ford Cortina / I won’t ever rust”), o versiune greu de recunoscut a piesei lui John Cooper Clarke taman din 1982.

P.S. Dacă vreţi să păstraţi doar trei albume rock din 2013, recomandările mele sînt astea: Queens Of The Stone Age – …Like Clockwork, Nick Cave And The Bad Seeds – Push The Sky Away, Arctic Monkeys – AM. Iar dacă mai vreţi trei albume tot din zona rock, subgenurile aferente incluse, încercaţi şi astea: Yo La Tengo – Fade,  Endless Boogie – Long Island şi White Denim – Corsica Lemonade.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.