Balada unui portretist narativ

“I would prefer not to”

 Herman Melville, Bartleby, the Scrivener

Ce face un scriitor care se decide că nu mai scrie, deși vrea în continuare să scrie? Scrie. Portrete. Dar până să ajungă la această hotărâre trebuie să treacă peste formularea punctuală a unui manifest nu, în care își exprimă nu doar dorința, ci și hotărârea de a părăsi lumea literară așa cum o știa și așa cum îl știa. În acest sens, scriitorul londonez Jasper Gwyn elaborează un articol cu 52 de puncte, în care renunță la exprimarea care l-a făcut celebru și fără de care, de altfel, nici nu se putea imagina. Dar tocmai asta-i șmecheria, pentru că prin această renunțare el se obligă să-și închipuie alte forme de exprimare, forme debarasate de povara unui nume, din cauza căruia se vedea des pus în ipostaza de se fotografia “ținându-și gânditor bărbia în palmă”(acesta fiind și unul dintre punctele manifestului său nu).

În acest al zecelea roman (penultimul scris și ultimul tradus la noi, de către Gabriela Lungu, la Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei) regăsim aceeași atenție asupra detaliilor, cu care Baricco ne-a obișnuit în fiecare dintre romanele lui. În minte îmi vin acum Mătase și Novecento (într-un fel înrudit cu Mr Gwyn), pe care el le-a conceput ca pe niște bijuterii filigranate, scrise într-un stil aparent naiv, dar de o profunzime tulburătoare. Spre deosebire de Novecento, din care am mai găsit ecouri în Mr Gwyn, aceasta din urmă este scrisă cu o mână mai atentă și cu un stil mai bine definit. Până la un anumit punct am  regăsit în acest roman cartea pe care mi-ar fi plăcut dintotdeauna s-o citesc. Punctul din care părerea a început să mi se schimbe și ochiul critic să se deschidă a fost acela în care Baricco se hotărăște să introducă dinamică în roman, să sporească acțiunea , momentul în care viața năvălește peste Jasper Gwyn, stricându-i acuratețea și precizia cu care se obișnuise să lucreze (“- Dumneavoastră aveți o meserie în care e indispensabil un grad de precizie și perfecțiune, nu-i așa?”). Ideea este bună, acțiunea este bună (ușor previzibilă, dar nu într-un mod deranjant), doar că mâna scriitorului nu mai pare a fi aceeași cu cea care descrisese atât de subtil elaborat părțile în care portretistul narativ își desfășoară intima profesie.

Așadar Mr Gwyn va renunța la poză în favoarea autenticului. Va lăsa în urmă celebritatea, din dorința de a ajunge în miezul intimității, cu sine însuși și cu actul scriiturii, dar de data asta într-un fel care ajută cititorul up close and personal. Jasper Gwyn devine, dintr-un scriitor cunoscut public de către cititorii săi, un scriitor care își cunoaște intim cititorii, pentru a-i face astfel să se cunoască intim pe ei înșiși. Există concepția, general acceptată, că fiecare amator, consumator, devorator de literatură, nu doar că se regăsește, ci se și caută în fiecare carte citită. Așteaptă să se regăsească într-un personaj al vreunui roman, într-una din ideile promovate de autor sau în mai multe personaje , în mai multe idei. Jasper Gwyn, cel care renunță la actul public al scriiturii, după ce își trăiește perioada de libertate totală (“o grămadă de lucruri neînsemnate”: “poziția în care se așeza la tejgheaua pubului, de exemplu. Călătoria cu autobuzul fără bilet. Mâncatul de unul singur la McDonald’s.”)  se pune în slujba cititorului, cu dorința și (aproape) convingerea de a-l ajuta să se regăsească în totalitate în ceea ce urmează să citească. Avem așadar de-a face cu un scriitor pus totalmente în slujba cititorului (și nu a cititorilor!) său. Am putea spune că avem de-a face cu un scriitor filantrop. Dar lucrurile nu stau chiar așa, pentru ca Jasper Gwyn era în căutare de o nouă slujbă, de ceva care să-i asigure traiul zilnic. Nu mai voia să scrie pentru oameni luați ca o mulțime, dar voia să rămână în interiorul scriiturii, pentru că nu se putea închipui altfel, gestul scrisului fiindu-i imprimat în ființă. Trecând astfel în revistă profesiile care i-ar putea readuce în viață scrisul, se opreste la cea de copist. Și cum ar fi putut face altfel, având în vedere că avem de-a face cu un scriitor de tip nu, din categoria deschisă de Herman Melville, prin al său “Barltleby, copistul”? Dar Mr. Gwyn nu vrea să copieze acte, ci oameni (“- Vedeți dacă nu găsiți ceva de tipul a copia oameni.”).

La fel cum pianistul din Novecento nu poate face altceva decât să cânte la pian și nu o poate face decât în lumea pe care o cunoaște, în intimitatea pe care i-o oferă vaporul, Mr. Gwyn va trebui să își regăsească gestul propriu în intimitate. Într-o intimitate fizică, atât spațială, cât și umană. Baricco a creat, prin personajul Jasper Gwyn, scriitorul care, hotărându-se să renunțe la scris, scrie cu toată ființa lui, gândește și înfăptuiește scrisul în cele mai mici detalii, creând astfel cadrul în care individul dornic de a se descoperi pe sine să se regăsească gol, în cea mai crudă intimitate (“nuditatea modelelor nu părea efectul lipsei hainelor, ci un soi de condiție originară, apărută înaintea oricărei rușini – sau mult după”). Fiind un profesionist, el va aranja spațiul în care clienții urmează să-i pozeze vreme de 32 de zile, având grijă de toate aspectele. Nu ar fi putut să creeze un spațiu, în care fiecare dintre următorii lui clienți să se simtă acasă, prin personalizare, ci tocmai prin depersonalizare totală. Pentru că nu te regăsești pe tine într-un spațiu care-ți crează iluzia confortului și a familarității, ci într-un spațiu neutru, total non-intruziv, în care îți poți găsi adevăratul confort interior, devenind familiar cu ce ajunseseși să ascunzi în pliurile familiarității și confortului exterioare.

Atelierul lui Jasper Gwyn devine locul în care te aduci pe tine acasă. Înspre reușita acestui demers, Mr. Gwyn are în vedere trei aspecte principale: spațiul, muzica și lumina. Modelul nu trebuie decât să fie gol și în tăcere, vreme de 4 ore, zilnic, pe parcursul a 32 de zile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.