Bibliotecă de scriitor – Adriana Babeți: „De mică, mi-am înfrânt prin citit cele mai multe frici şi suferinţe, de la injecţiile cu penicilină până la cele mai adânci anxietăţi de mai târziu”

Spre finalul iernii, în 2023, când Timișoara se pregătea să devină Capitală Culturală Europeană, am călătorit spre vestul țării împreună cu Péter Demény. Una dintre opriri a fost acasă la Adriana Babeți, autoarea valorosului Dicționar al romanului central-european din secolul XX. Am iubit la prima vedere atmosfera acelei case cu grădină și geamuri largi, tablouri și obiecte vechi. Am îndrăgit-o din prima clipă și pe Adriana Babeți, care ne-a primit în casa și în viața ei cu povești pline de umor și neprevăzut. N-am picat totuși în cel mai potrivit moment: autoarea lucra intens la documentarele din seria Timișoara. Harta Secretă și la o sumedenie de alte proiecte – și hop și eu, cu interviul Bibliotecă de scriitor… 

„Sunt impresionată de casa veche, labirintică, cu mii de cărți răspândite prin aproape toate încăperile (inclusiv în debara), încerc să mă resemnez că nu pot fotografia peste tot, dar sunt copleșită de zecile de cadre pe care le-aș putea face, dacă aș avea suficient timp, așa că rezolv situația izbucnind în plâns. Adriana Babeți e minunată, mă încurajează, continuăm sesiunea foto” scriam în Jurnalul ilustrat al acelei călătorii la Timișoara. Și nu știu cum se face că anii au trecut, iar interviul a rămas neterminat… L-am reluat la finalul lui 2024, cu ocazia unei noi vizite la Timișoara. I-am mărturisit Adrianei Babeți sensibilitățile și maniile mele perfecționiste, ea mi-a administrat câteva bobârnace metaforice și uite-așa m-am pus din nou pe treabă. Interviul acesta s-a născut greu, dar sunt recunoscătoare pentru toate experiențele și stările prin care m-a purtat. 

Dragă Adriana Babeți, ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Să răspund la prima întrebare. N-am idee. Chiar aşa: n-am idee câte cărţi am adunat în casă, în cele şapte biblioteci, fiecare a câte unu, două sau chiar trei rafturi mărişoare. Plus biblioteca din debara. Dacă aş face nişte socoteli rapide, aş zice că se adună mult peste o mie de volume, fără a mai socoti sutele de cărţi mutate la redacţie sau donate unor biblioteci. Iar la al doilea set de întrebări am să răspund cu nu şi da. Nu, n-am ţinut şi nu ţin o evidenţă a cărţilor. În sensul că nu le-am inventariat undeva. Şi da, de organizat le-am organizat cred că destul de bine, ca să mă descurc uşor, în funcţie de ce treabă am. De exemplu, în cele două corpuri vişinii de bibliotecă şi în rafturile negre din aceeaşi cameră am aranjat volumele care mă ajută să îmi ţin cursurile şi seminariile de literatură comparată. Epoci, arii culturale, capodopere etc. Sau dacă scriu ceva – un eseu, un studiu – despre un curent, o temă, un tip de personaj ş.a.m.d., una-două mă duc la biblioteca vişinie şi ştiu exact unde găsesc ce-mi trebuie.

Alta e biblioteca de filozofie, alta – cea de ştiinţe politice şi sociale, alta – de istorie, alta – de istoria artelor, alta – de psihologie. Am o întinsă bibliotecă de literatură română şi una de literatură central-europeană. Mă mândresc cu mica bibliotecă de literatură pentru copii, pe care o păstrez din copilăria mea – Buratino, Max unde Moritz, Făurari de frumuseţe, Copii eroi ş.a.m.d. – şi din copilăria fiicei mele, Oana – de pildă, Cărţile cu Apolodor, colecţia „Biblioteca pentru toţi copiii”, Poveste fără sfârşit, de Michael Ende. Nu mi-e jenă cu vasta bibliotecă de romane poliţiste, de la Agatha Christie la Simenon, trecând prin Chandler, până la inegalabila colecţie de crime nordic de la editura Trei. Am şi un răftuleţ dedicat bucătăriei: cărţi de bucate, romane, eseuri cu tematică culinară, caiete de reţete vechi. Iar în debaraua pe care am găsit-o, când ne-am mutat, ticsită de rafturi până în tavan, am plasat cărţile din anii ’50. Ca într-o debara a istoriei.

Cred că ar merita să scriu odată un eseu despre cum mi-am aranjat biblioteca, pentru că ar fi de fapt portretul unui profesor de literatură dintr-o ţară cândva comunistă din estul Europei. Sau, mai exact, din centrul ei. Spune-mi sau arată-mi cum e biblioteca ta şi-o să-ţi spun cine eşti şi ce gândeşti.

Dacă mă uit oarecum din afară la biblioteca mea, cu un ochi rece, aș avea multe de spus despre mine, cu toate că m-ar indispune unele chestii. Mă ajută la scrutarea asta chiar fotografiile tale, Ema. Știu, în ce mă privește, că sunt și așa, și așa. Deci 2 în 1. Adică pe undeva pe la mijloc. Nici foarte rece, nici foarte fierbinte. Un fel de căldicel, despre care Cartea nu are cuvinte de laudă. O fi cum zice Cartea. Dar eu așa sunt, fiindcă încerc să împac mereu mândrul cu dragul, fără să pot rezista la mari (și mici) conflicte, vrând din răsputeri să fiu acceptată (și, dacă se poate, iubită) de toți. Știu destul de bine din ce frici, din ce nesiguranțe străvechi îmi vin toate astea. Iar biblioteca – între atâtea alte forme concrete ale vieții mele, de la cum arată locuința în ansamblul ei, la cum mă îmbrac sau fac mâncare – le scoate pe toate la iveală. 

Dacă aș fi un cărturar autentic, de mare calibru, biblioteca n-ar arăta așa cum e în realitate și în fotografii. În capul meu, cărturarul ăsta (care, trebuie să recunosc, n-aș fi vrut deloc să fiu) ar semăna cu profesorul distrat din filme, hăbăuc, genial, cu multe dioptrii, trăind doar pentru studiu. Din păcate (sau din fericire?) am doar dioptriile dintr-un asemenea stereotip de savanterie. Biblioteca lui, alcătuită din mii de volume, ar trebui să se înalțe până în tavan, cu tomurile gata să se prăbușească, pentru că nu sunt așezate ordonat. În plus, sute de cărți ar fi împrăștiate haotic pe jos, pe birou, pe scaune. Or, la mine nu se vede așa ceva. E, totuși, un fel de ordine. E drept, scăpată de sub control pe ici, pe colo. Pe de altă parte, nu-i nici disciplina nemțească a unui alt tip de savant care n-aș putea fi. Cu fișiere ca la bibliotecile mari, cu indexare alfabetică, pe categorii, în rafturi austere, ca la Biblioteca Centrală Universitară. Ceva foarte masculin, rațional, pragmatic. Alt stereotip! Așa ceva am văzut la începutul anilor ‘70 în casa domnului Adrian Marino, când i-am făcut o vizită de lucru la Cluj, împreună cu soții Gyurcsik. Vai de capul meu, în ce impostură m-am simțit atunci, cu toată semiotica și Roland Barthes-ul care mă bântuiau! 

Or, biblioteca mea vrea să fie și ordonată, și un pic dezordonată. Și eficientă, ca un maistor priceput la șuruburi, dar și cochetă ca o gospodină burgheză americană din anii ‘50. Așa că am rânduit ce am rânduit cărțile pe domenii și teme, dar am lăsat și mici spații libere în care am așezat niște obiecte foarte dragi mie. Un scrin miniaturizat Altdeutsch pentru condimente, din 1890, o oglindă ovală foarte veche, în ramă de lemn, pe un picior pivotant, o cupă de cristal rubiniu gravată cu numele nemțești ale băilor unde cineva o fi băut apă vindecătoare pe la 1900. Și tot așa. O căniță mică, albă, un gânditor de la Hamangia (de artizanat) primit de la Constantin Noica, un elefant de jad cu un pui în burtă, de la un prieten, un desen în ramă cu niște țesătoare. Deci? Deci acel amestec de nici prea-prea, nici foarte-foarte, care sunt chiar eu.

Biblioteca are o poveste a ei? Cum a luat naștere? Sunt mai mult cărți cumpărate de tine sau ai și volume din alte biblioteci – cea părintească, de pildă?

Ar fi o idee să scriu povestea bibliotecii, deşi mulţi scriitori au făcut-o deja. Sigur ar fi însă că ea, povestea, n-ar semăna cu altele, fiindcă nici două biblioteci nu seamănă vreodată între ele. E interesant cum s-au adunat cărţile în rafturile la care ne uităm acum. Am moştenit o bibliotecă mică de la părinţi, despre care poate că am să scriu pe larg cândva. De fapt, chiar am început să scriu ceva care are legătură și cu biblioteca asta. E un volum de proză (ezit să îi spun roman, chiar dacă știu ce poate înghiți, ca un rechin, romanul: am predat teoriile cu pricina ani buni la facultate). Sigur e titlul: Biedermeier contra Stalin. E povestea copilăriei mele din perioada stalinistă; o copilărie aflată între lumi, într-un cartier liniștit (doar în aparență) al Timișoarei, dar și la periferia frustă a Bucureștiului, dar și în centrul capitalei, populat de burghezia roșie, dar și în Deauville-ul meu, băile Buziaș.

Or, povestea micii biblioteci moștenite de la părinți e mai mult decât povestea unei sume de cărți adunate pas cu pas. E povestea oamenilor și a lumilor din care aceste cărți vin. Sunt, de pildă, câteva volume din perioada interbelică de care mama nu s-a putut despărți. Le-a purtat după ea din Beiușul natal la Oradea și apoi la Timișoara. Mai păstrez, între altele, Comoara împăratului Radovan, Mătăniile, Adam și Eva de Rebreanu.  O să scriu pe larg despre lumea din care venea mama mea, prima fată din familia Jude care a făcut o școală superioară: Școala Normală Ortodoxă de Învățătoare din Beiuș. Era, cred, o modă, din câte povestea mama, ca viitoarele învățătoare să citească înfiorate cărți ca Adam și Eva. Sau ca Tăunul, de E. Voynich, care a apărut în românește mai târziu, în 1952, la Editura Tineretului, când eram deja toți la Timișoara, și mama s-a grăbit să și-o cumpere. Pe copertă era scris un nume, E. Voinici, iar eu nu am putut înțelege mai târziu, când am început să citesc, cum au scris mai mulți voinici cartea aia. 

Tot draga de mama s-a îngrijit de lecturile mele începute foarte devreme, bucuroasă că, de pe la cinci ani, am început să citesc destul de bine. Așa au intrat treptat (și au rămas până azi) în biblioteca mea Buratino, Romeo și Julieta sau Cartea spectatorului de operă. Sau Cuore. Dar și Făurari de frumusețe. Sau Jupân Rănică Vulpoiul, de Odobescu, care e prima carte citită de mine singură cap-coadă, în afara celor două abecedare (nemțesc și românesc) de după Marele Război, împrumutate din vecini. Și tot mama m-a abonat ceva mai târziu la Arici pogonici, Luminița și Cravata roșie, reviste pe care le-a dat apoi la legat și pe care le-am păstrat până azi. În schimb, Copii eroi, Gulia Coroliova, Tânăra gardă, Vitea Maleev la școală și acasă, Povestea unui om adevărat mi-au intrat în bibliotecă (și acolo au rămas) ca trofee pentru „silința la învățătură” (premii la sfârșitul anului școlar) sau pentru Locul I la concursul „Cel mai bun povestitor” de la Palatul pionierilor și de la Biblioteca orășenească.

Un instinct bun m-a împiedicat să le arunc. Întâi, pentru că nu pot arunca la gunoi sau la DCA nicio carte. Le-am salvat și pe astea, întâi de milă, apoi, înaintea ultimei mutări, când aveam deja treizeci de ani, din interes documentar. Mi-am zis atunci, în 1980, că nu se știe când o să scriu ceva despre cărțile astea. Despre cum m-au lucrat ele la cutia de viteze, copil fiind. Inițial, am crezut că o să fac un studiu. Evident, nu l-am făcut. N-aveam intuiții rele, dar eram mult prea cocoșată de doctoratul despre Cantemir ca să mă pot arunca în psiho-sociologie, despre care nu știam prea multe. Au trecut o groază de ani de atunci. M-am bucurat că nu am aruncat toată maculatura aia, care nu mai părea bună de nimic. Am înghesuit cărțile pe un raft din debara și acolo au rămas până acum câțiva ani, când le-am scos de unde erau dosite și le-am găsit un loc în câteva cutii mari, unde zac proiectele mele de proză. Asta fiindcă acum aș încerca să fac un fel de proză-eseu din toată experiența unui copil care a citit tot ce i-a căzut sub ochi în plin stalinism. Sper că așa o să înțeleg mai bine niște lucruri nu doar despre lumea în care am trăit, ci și despre mine, pentru că sunt convinsă că lecturile din copilărie forjează ceva în noi. Așa cum decisive pentru un copil sunt relațiile din familie, legăturile cu vecinii, colegii și prietenii. Evident, specialiștii știu bine de ce se întâmplă așa. Dar pe mine mă interesează cărțile ca spațiu de reverberare și formare. Pe mine, cel puțin, ele m-au modelat ca pe o plastilină.

Alte cărți, despre care o să povestesc mai multe nu aici, ci în volumul la care lucrez, erau aduse de tata o dată pe lună, habar n-aveam de unde.  Erau niște pachete grele, legate cu sfoară, ambalate în hârtia de învelit caietele și manualele, albastru-movulie. Trântea pachetul pe masa din bucătărie și îl lăsa acolo. Bunica tăia sfoara, desfăcea pachetul, lua cu grijă hârtia, o împăturea și o punea la păstrare. Nu știa să citească, dar după copertele tari, roșii și maro, ghicea bine: „Na, ăștia-s iară ăia”. Ăia erau Lenin (cu coperte roșii), Stalin (maro) și Marx cu Engels (maro mai închis). Numele și titlurile erau scrise cu litere aurii. Nimeni din casă n-a citit vreodată un rând din ele, dovadă că atunci când, după Revoluție, le-am donat aproape pe toate colegilor de la științe politice, paginile erau netăiate, lipite de umezeală și pline de mucegai. Tot în pachetele alea erau uneori și cărți de război și spionaj, care au început să mă intereseze abia după zece ani. 

Cam asta am moștenit. Iar ce s-a adunat, începând din adolescență, a fost strict alegerea mea. La început, ai mei îmi dădeau bani pentru cărți. Până și bunica punea câte 20 de lei deoparte pentru cărțile mele din mica ei pensie. Eram deja în anii 1965, când părea că se împrospătează aerul, că se deschid multe porți. Editurile se înnoiau. Dar din anul întâi de facultate, când am început să dau meditații la franceză și română și am câștigat primii mei bani, la care se adăuga bursa de merit, am tot cumpărat cărți, ca o posedată. Și așa am ținut-o până nu demult. O mică parte din volume au fost primite de la autori sau traducători. 

Interesant de spus ar mai fi și ce se întâmplă când două biblioteci reunite printr-o căsătorie se despart. Când bibliotecile divorţează şi ele şi are loc un partaj. A trecut şi biblioteca mea prin aşa ceva. Cam un an de zile a rămas ca o gură ştirbă, dar i-am făcut implant după implant, aşa încât azi poate să râdă cu gura până la urechi. 

Spuneai că ai început să citești încă de la cinci ani și că mama s-a ocupat de lecturile tale… Ce devreme s-a ivit în viața ta pasiunea pentru lectură!

S-a ivit din momentul în care am început să scrijelesc litere de tipar pe ce apucam. De când am legat literele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii, deci de pe la patru ani şi ceva, n-am mai putut fi oprită. Cititul (şi apoi scrisul, dar nu atât de intens) mă liniştea, mă smulgea dintr-o lume care uneori mă sufoca din cauza plictisului. Pagina tipărită era aripa mea ajutătoare. Mă ajuta să decolez şi să zbor într-o mie de alte lumi. Să mai spun ceva interesant: anume că, de mică, mi-am înfrânt prin citit cele mai multe frici şi suferinţe. De la injecţiile cu penicilină, când mă opream din zvârcolituri şi urlete doar dacă îmi vârau sub ochi ceva scris, fie chiar o cutie de medicamente, până la cele mai adânci anxietăţi de mai târziu, potolite cu un roman. 

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, care te-au marcat?

Iar o scald, pentru că nu ştiu prea bine ce să răspund. Parcă ar fi vorba despre nişte prieteni buni. La care dintre ei ţin mai mult? Cum să aleg? Chiar nu ştiu, fiindcă la fiecare ţin pentru un motiv sau altul. Pe unele le iubesc pentru că îmi place mirosul lor de hârtie veche, care-mi aduce aminte de prima bibliotecă în care aproape că m-am mutat într-o vacanţă de vară: biblioteca băilor Buziaş de lângă Timişoara. Alte mirosuri mă trimit la librăriile de unde am cumpărat cărţile, pentru că am o memorie turbată şi pot să reconstitui până şi cum arătau podelele date cu petrosin din librăria Cartea rusă sau de la Librăria noastră. Şi rafturile vopsite maro. 

De alte cărţi sunt ataşată pentru că pur şi simplu sunt frumoase (de la grafica de pe copertă, la felul cum sunt legate, la ilustraţii, la corpul de literă). Ţin mult la cărţile mari, importante, care m-au format, chiar dacă le-au mai îmbătrânit copertele. Majoritatea sunt vechi. De unele mi-e milă şi nu mă pot desprinde pentru că le-am salvat din te miri ce locuri (din pubele, din locuinţele care trebuiau golite ale unor cunoscuţi în vârstă, care muriseră şi care lăsaseră în urmă sute de cărţi bune, ba chiar de la un centru de colectare a deşeurilor). Mă simţeam cumva ca eroul lui Hrabal din capodopera O singurătate prea zgomotoasă. De unele cărţi nu m-aş putea despărţi pentru că mă leagă de ele librăriile sau anticariatele de unde le-am cumpărat.  

Întrevăd niște povești grozave aici… Ne poți spune câteva amintiri și pățanii care implică lectura și felul în care te-au format cărțile?

Pentru că trebuie să dau totuși niște exemple despre cum m-au format cărțile, hai să le dau. Unul e din copilărie și altul de pe la 20 de ani. Primul exemplu se leagă de Cheița de aur sau minunatele pățanii ale lui Buratino, cartea lui A. Tolstoi, un Pinocchio rusesc, pe care am ferfenițit-o pur și simplu. E acolo un episod cu păpușelul de lemn Buratino, complet bezmetic, și frumoasa Malvina, fetița cu părul albastru „numai inele”, „o fetiță blândă și la locul ei”, pe care o îndrăgeau „sălbăticiunile, păsările și chiar unele gâze”. Vezi cum citez cu sfințenie? Ea vrea să-l învețe pe Buratino să scrie, să socotească și, în general, să se poarte frumos. Mă uitam la ilustrația din carte, cum stătea ea cuminte în geamul căsuței pline de flori și cum pudelul Artemon zburda vesel pe cărare. Imaginile astea rimau perfect cu ceva blând, ocrotitor, tihnit, ca un caramel călduț sau ca un lapte de pasăre, care se prelingea peste mine ori de câte ori priveam abecedarele de după Marele Război sau felicitările vechi de Paști. 

Fetița din poveste avea un păr foarte lung, care se revărsa pe spate și mi se părea tot mai mult că Malvina eram eu, iar Buratino – Gabi Dumitrescu, cel mai rău copil din clasă, pe care trebuia să-l ajut la învățătură și să-l aduc pe calea cea bună la purtare. Când venea Gabi să ne facem lecțiile, îmi despleteam cozile ca să se facă valuri-valuri până mai jos de brâu, îmi țuguiam buzele și clipeam des, cum vedeam că făcea Malvina. Gabi nu părea impresionat și, exact ca Buratino, abia aștepta să apară pe masă pâinea cu gem și cana de ceai (în povestea lui Tolstoi era cacao). Se năpustea asupra lor, sorbea, clefăia, plescăia și după aia zicea să lăsăm naibii lecțiile, că are el ce să mă învețe. Multe prostii am învățat și am făcut atunci, despre care mi-e rușine să povestesc. Oricum, abia așteptam lecțiile învățătorului Gabi, deși știam că Malvina n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Și ca să o pun pe ea să semene cu mine, i-am colorat părul cu tuș negru la paginile 40, 45 și 104 din Cheița de aur. E de la sine înțeles că Gabi a rămas corigent. 

Cum se vede, toată istoria asta cu valoarea formatoare a cărților a funcționat destul de bine, dar numai până la un punct. Exact punctul în care mă plictiseam să fiu ca la carte, cuminte, silitoare, ordonată, prințesa necuvântătoarelor, și o luam razna. La începutul unei zile, mai ales în vacanțe, mă înconjuram de o lume ca-n povești, idilică, așa cum era lumea Malvinei, căreia broaștele îi aduceau „limonadă în coji de nucă”, uliul – „păsări vânate, gata prăjite”, iar fluturașii – „polen în loc de pudră”. Un fel de rai pe pământ. Mă visam ca-n ilustrațiile alea și făceam tot ce îmi stătea în putință să mut și în viața reală măcar o parte din feerie. 

Fiindcă locuiam într-o casă cu grădină și curte, aveam șapte pisici, găini, rațe, gâște, iepuri, arici, broaște, o ciocănitoare, vrăbii, mierle și tot soiul de bâzdâgănii, dintre care cel mai mult îmi plăceau rădaștele și licuricii. Pe cele mai multe le hrăneam, unora le dădeam doar apă, le spuneam povești, mă jucam cu ele. Apoi intram în casă și mă cufundam ca beată de plăcere în ordinea care domnea pe masa unde erau cărțile și caietele mele. Deschideam penarul – toate la locul lor: creioanele perfect ascuțite, ca turnurile bisericii din piață, guma frumos rotunjită de atâta șters, tocul cu penița strălucitoare. Apoi deschideam un maculator cu linii roșii de-a lungul fiecărei pagini, să știu mereu că nu trebuie să trec dincolo de margine și scriam un titlu frumos caligrafiat, cu piciorușele lui M făcute rotocol, Malvina, iar dedesubt, cu litere mai mici, „temă de casă”. Deși nimeni nu-mi dăduse tema asta, tremuram să nu greșesc ceva. Scoteam limba de atâta încordare, în timp ce-l mângâiam cu talpa pe sub masă pe mârtanul Artemon.

Stăteam așa și scriam mai bine de-o oră, până când din stradă se auzeau chiuiturile și fluierăturile băieților. Atunci, brusc mi se părea că tot ce fac e o prostie, că de fapt mă plictisesc și că partea nebunească din mine vrea dezordine, nesupunere și luptă. Îi dădeam un șpiț lui Artemon, rupeam fila din maculator și o făceam bucăți-bucățele, răvășeam tot ce era pe masă, intram val-vârtej în bucătărie, îmi ungeam o felie de pâine neagră cu untură, presăram deasupra sare și boia și ieșeam în triumf pe stradă. Războiul putea începe! Atunci să vezi valoarea formatoare a cărților și a filmelor!

A doua întâmplare legată de cărți și de ce anume au plantat ele în mine a avut loc în vara lui 1969. Eram studentă în anul doi și nu împlinisem încă 20 de ani. Vacanța asta de la Costinești nu mă arunca pe piscuri de bucurie din mai multe motive. Întâi, pentru că nu îmi plăcea marea. Iar marea nu îmi plăcea pentru că nu știam să înot. În plus, nu prea aveai ce face până seara. Așa că, după două-trei zile de flendurat pe plajă, moartă de căldură și de plictiseală, am vrut să plec acasă. Numai că și asta era destul de complicat, fiindcă cele zece zile de vacanță erau un fel de premiu dat de Asociația studenților, de care depindeam. Eram fără colegi, fără prieteni, așa că aerele de vedetă de pe Bega au fost rapid spulberate în mijlocul sutelor de studenți din toată țara. Pur și simplu nu mă băga nimeni în seamă. Mă simțeam singură și părăsită, copleșită de tristețe. 

Așa că treptat, în doar câteva zile, s-a activat în mine tot ce apucasem să citesc din Sartre și Camus, traduși în română, dar și ce pregătisem pentru cercul de filozofie despre existențialism, din cărțile franțuzești împrumutate de profesorul Colțescu. Mi se învălmășeau în cap ideile despre alienare, absurd, libertate, solitudine, sinucidere. Se suprapuneau chestiilor astea puzderie de secvențe din Eclipsa și Noaptea, filmele lui Antonioni, văzute la una din cinematecile din oraș. Mă bântuiau privirea pierdută, absentă, de o tristețe infinită a Monicăi Vitti, abulia ei, tăcerile nesfârșite, pașii lenți, ezitanți. Voiam să fiu ca ea, dar să rămân cumva tot eu, în rahatul ăla de tabără. Trebuia să fac ceva ieșit din comun, să ies în evidență, ca o narcisică nenorocită ce eram.

Și-atunci am găsit soluția. Am intrat în pielea unui personaj care parcă venea din proza existențialist-absurdă a anilor ‘60. M-am îmbrăcat într-o rochie neagră, foarte scurtă, cu mâneci bufante, mari, ca niște baloane un pic dezumflate, mi-am pus o brățară albă la gleznă și, desculță, cu părul despletit, care trecea de brâu, am început să merg încet pe mal, pâș-pâș, cu ochii mijiți, stil Monica Vitti și cu o senzație de ceva străin în mine, ca Meursault înainte de crimă. Pentru că îmi scosesem ochelarii, nu vedeam mai nimic, dar nu era vreun pericol, deoarece nisipul călduț era neted. Abia așteptam să mă întrebe cineva ce fac acolo, așa singură. Primii care m-au agățat au fost niște tipi de la Arte, din București. Au vrut să știe cum mă cheamă și brusc mi-a încolțit ideea că sunt mută. Și surdă. Le-am arătat prin semne care era situația, m-am aplecat și am scris IRIS. Mi se părea că sună interesant, fiindcă nu se prea purta pe atunci în România numele ăsta. Și am rămas așa, surdo-mută, trei zile. Băieții m-au invitat în sat, unde stăteau în gazdă împreună cu iubitele lor. Nu zic că n-a fost bine. Nu mai eram singură și petreceam mult timp împreună. M-am ales cu câteva portrete făcute de ei și cu niște fotografii la care mă mai uit din când în când și mă umflă râsul de cât de tâmpită am putut fi. Asta mai ales când îmi aduc aminte cum artiștii vorbeau vrute și nevrute despre mine, crezând că oricum nu-i aud. 

Dar plăcerea de a intra în pielea unor personaje total diferite de mine, care să mă transforme o oră, două, nu m-a părăsit nici azi. Nu-i sărbătoare să nu mă deghizez în ceva (sau cineva) din cărți, semn că am, probabil, o oarecare criză de identitate. De pildă, anul ăsta, de Revelion, am fost o subretă din perioada interbelică, preluată din romanele Hortensiei Papadat Bengescu. Echipată ca la carte, cu un șorț alb cu volane și cu un fel de bonetă, i-am întâmpinat cu șampanie și i-am servit toată noaptea cu mâncare pe prietenii mei. Semn clar că ei erau stăpânii și că eu mă puneam la dispoziția lor, când de fapt genunchii mă dureau cumplit și altă dorință decât să stau întinsă nu aveam. Dar mi-am jucat bine rolul până la capăt, ba chiar mi-am permis să organizez un mic plugușor al dacilor tineri și liberi, așa cum l-ar fi regizat Sergiu Nicolaescu. Cam asta ar fi. 

Ce fel de cititoare ești? Și care este relația cu cărțile din bibliotecă?

Compulsivă. O cititoare împătimită – asta am fost, sunt şi o să rămân. Nu cred că a existat o zi să nu fi citit măcar câteva pagini. Doar când am născut (imediat după rahianestezie) şi doar când, mai târziu, am fost operată (în prima noapte de la reanimare), doar atunci n-am citit. Chiar dacă plec într-o excursie scurtă, tot îmi strecor în rucsac ceva: dacă nu un volumaş (de obicei, un thriller sau, dacă stau mai mult, ceva din bibliografia pe care mă sprijin pentru un studiu), măcar o revistă (de obicei, Dilema veche). Deci se vede de la o poştă că e o relaţie de totală dependenţă de cărţi, ca în cel mai adânc amor.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Da. Am vrut să am o singură pagină dintr-o carte. Dar nu pot să spun ce am făcut. Și mai ales despre ce carte e vorba. Mister!

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)? 

Am chiar tabieturi de neclintit, dar numai pentru scris. De citit, citesc oricând şi oriunde. Singura condiţie e să fie lumină bună. De aia îmi car cu mine, şi să ştiu că stau la Hilton, veioza mea, plus o mică lampă de carte cu baterie, plus un prelungitor de cinci metri, să fiu sigură că veioza ajunge la priză. Se observă, sper, că în zona asta am o problemă. Măcar de ar fi singura care să nu-mi transforme o biată excursie într-o adevărată mutare de acasă. Iar de cumpărat, ştiu ce vreau să cumpăr când intru într-o librărie din România. Mă reped ca un uliu, direct, ţintit pe pradă. În anticariate e altceva. Ca şi în librăriile din străinătate. Timp de scormonit să am!

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

O carte de bucate franţuzească din secolul al XVIII-lea. Din cauză că mirosea îngrozitor a mucegai, am învelit-o bine şi am aşezat-o în fundul debaralei. 

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Un thriller nordic, albumul Victor Brauner şi, până apare interviul nostru, sper să aduc în bibliotecă ultimul roman tradus în română al Olgăi Tokarczuk, Cărţile lui Jacob. (Răspunsul primit în februarie 2023 – n.r.)

Doi ani mai târziu, îți pun din nou această întrebare. 🙂

Păi, tot un thriller nordic, dar evident că altul decât ăla de acum doi ani, apoi Soarele negru, romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Vremea magicienilor, de Wolfram Eilenberger. Și – culmea! – tot Olga Tokarczuk, dar cu Empuzion, de data asta.

Ce autori mai puțin cunoscuți, dar care merită mai multă atenție din partea cititorilor, ai descoperit cu ocazia documentării pentru Dicţionarul romanului central-european din secolul XX?

Să zic? Să fiu cinstită? Dacă da, atunci i-aş recomanda pe aproape toţi, pentru că majoritatea nu prea sunt cunoscuţi şi comentaţi la noi. Lucrând la Dicţionar am descoperit (de fapt, i-am redescoperit pe cei mai mulţi) autori de primă mână, traduşi în româneşte mai demult sau recent, dar puţin citiţi, puţin comentaţi. Să dau câteva exemple: maghiarii Márai Sándor sau Nádas Péter. Sau Władysław Reymont, unul din nobelizaţii polonezi (Comedianta, Pământul făgăduinței), şi tot din literatura poloneză, trio-ul Stanisław Ignacy Witkiewicz, Witold Gombrowicz, Bruno Schulz, traduşi din plin, dar despre care studenţii masteranzi de la Litere nu auziseră vreodată, pentru că nimeni nu le pomenise numele. Sau autorii de limbă sârbă, Ivo Andrić, Danilo Kiš, Milorad Pavić. Sau din literatura cehă, din care majoritatea cititorilor români îl ştiu doar pe Kundera, nu şi pe tatăl soldatului Švejk, Jaroslav Hašek sau pe Bohumil Hrabal sau pe Jáchym Topol. L-aş readuce în atenţie pe triestinul Italo Svevo, prietenul lui Joyce. Şi pe aproape toţi marii scriitori austrieci, traduşi excelent în română, dar puţin predaţi la facultate, puţin comentaţi (doar câteva nume: Hermann Broch, Thomas Bernhard, Peter Handke, Elfriede Jelinek). Iar dintre români, le-aş sugera celor care predau literatura să îl pună mai bine în valoare pe Sorin Titel.

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Deși teoria genurilor s-a complicat mult în ziua de azi, aș spune că preferata mea absolută rămâne proza, cu un loc sus de tot în top acordat romanului. În funcție de interes, dar și de starea de moment, constat că sunt și eu exact ca romanul: un rechin în burta căruia intră de toate. Am simțit că e așa lucrând la acel Dicționar… Am fost obligată să citesc și romane după care, drept să spun, nu mă prea dădeam în vânt. Cum ar fi romanele istorice; sau romanele cu tematică rurală; sau romanele distopice; sau romanele fantastice; sau romanele absurde. A trebuit totuși să le citesc ca să pot compune sau edita fișele romanelor respective. Și pur și simplu mi-au rămas în memorie Țăranii lui Reymont, Zona sinistra, de Bodor Ádám, Demonul consimțirii, de Dominic Tatarka sau Gura plină de țărână, de Branimir Šćepanović.

Recunosc, nu sunt un cititor înfocat de poezie. Stau și mă întreb de ce oare. Și cred că voi muri nelămurită. 

Sunt autori mari cu care nu rezonezi? Sau cărți de referință pe care nu le-ai citit încă, din diverse motive?

Da. Chiar dacă risc să rup prietenia cu Mircea Mihăieș, pe locul întâi e Joyce, cel din Ulise și din Finnegans Wake. Nu și nu, deși îi recunosc geniul. Eu rămân proustiană până la moarte. Dar și asta e o prostie: să opui doi giganți. Doar că eu mă refugiez la Combray (unde m-am și refugiat pentru o zi, în vara lui 1990). 

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Da, mi le-am înşirat într-un raft. Şi, ca să îmi mai temperez orgoliul, am aşezat alături, în același raft, cărţile celui mai bun prieten. Dar datorită faptului că el scrie mai mult şi, în ultima vreme, doar volume foarte groase, m-am simțit foarte înghesuită și i-am dat un raft aparte. Adun și eu ceva în raftul meu, mai ales dacă adaug şi cărţile micii biblioteci „A Treia Europă”, pe care a inițiat-o și realizat-o fundația noastră. Așa ies două rafturi, cu cele 60 de volume apărute vreme de şase ani la editurile Polirom şi Univers (antologii, cronologii, studii, traduceri etc.).

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Cea mai amuzantă poveste e a pisicii Țițu, care a născut în vara lui 2001 patru pui în biblioteca vișinie, în spațiul gol de la capul patului, unde puneam cărțile la care lucram. Era într-o duminică după-masa, cald de-ți venea să mori, așa că m-am strecurat la răcoare și m-am întins în pat. Mi s-a părut că aud ceva fojgăială pe după pernă și când m-am aplecat să văd, am încremenit pur și simplu: Țițu își ascundea cu grijă puii care, aproape sufocați, nu ziceau nici pis, de parcă ar fi știut că e pericol. Care pericol, Doamne?! Mi s-au umplut ochii de lacrimi, de înduioșare, de milă, dar și de remușcarea că sunt o mamă denaturată, fiindcă fiică-mea era hăt, în America, la facultate, iar eu nu sufeream din cauza asta. Am mângâiat mâța, i-am adus apă și lapte, am lăsat-o să doarmă puțin și am scos țițileala din bibliotecă într-un coș mare, căptușit cu maiourile Oanei de când era mică. Abia atunci am văzut pe ce născuse Țițu: nici mai mult, nici mai puțin, decât pe Banchetul lui Platon! Așa că cei trei mârtănei s-au numit, câtă vreme au rămas la noi, Alci (de la Alcibiade), Fedy (de la Fedru) și Ari (de la Aristofan). Iar fetița – Didi (de la Diotima).

Spune-mi, te rog, povestea unui obiect din bibliotecă.

Tu erai curioasă să afli povestea unei fotografii care se află deasupra bibliotecii de studii despre Europa Centrală. E o reproducere mărită pe un copiator a unei fotografii de grup făcute în curtea hotelului Perla din Timișoara, în vara lui 1999, când Tony Judt, marele istoric american, a venit pentru prima oară la fundația noastră, ca să țină o conferință și să ne cunoască. A fost atât de impresionat de inteligența, de pregătirea și de interesul tinerilor din grup, încât a decis să mai vină o dată, în anul următor, cu gândul să facem împreună o carte de dialoguri. Ea a apărut în 2001 la editura Polirom, în colecția „A Treia Europă”, seria „Seminar”. Se chema Europa iluziilor și mari edituri americane și-au arătat interesul, mai ales după moartea lui Tony Judt, să o traducă. Așa cum a făcut, de altfel, editura Universității din Los Angeles, când a preluat dialogurile noastre cu Michael Heim, din Un Babel fericit (Polirom, 2000).

Dar să revenim la fotografie. Cine era acolo? Ilona Mihăieș, Cornel Ungureanu, Tony Judt, Sorin Tomuța, Marius Lazurca, Daciana Branea, Mircea Mihăieș, Dorian Branea. Și sus, decupați din alte fotografii și adăugați ca să fim toți împreună, Tinu Pârvulescu și Ioana Copil Popovici. Numai Gabriel Kohn lipsește. Așa am fi fost toți cei care am fondat „A Treia Europă”. A trecut mai bine de un sfert de secol de atunci. Eram mai tineri, plini de energie și speranță. Nu-i zi să nu-mi cadă fotografia sub ochi. Și sufletul mi se umple de bucurie, când mă gândesc la câte a făcut fiecare dintre noi de atunci. Dați o simplă căutare pe Google și urmăriți-ne. Și inima mi se strânge de durere când mă gândesc că Tony și Ioana nu mai sunt printre noi, că a trecut atâta timp și parcă totul s-a risipit. Apoi mă uit lung în bibliotecă, văd fotografia, văd raftul nostru și îmi spun că, poate, toată munca grupului a avut un rost. Că ideile noastre de atunci, cursurile, conferințele și mai ales cărțile n-au fost în zadar, că au construit ceva. Și mă cuprinde din nou speranța. E drept, tot mai firavă. Tot mai firavă. 

Ești mulțumită de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

Biblioteca ideală e cea din Enciclopedia morților a lui Danilo Kiš. Nu visez la ea. Și nici la ceva borgesian. Sunt mulţumită cu ce am. Atât am putut, atât am făcut. Singurul vis (care e de fapt un coşmar) este ce se va alege de biblioteca asta după. Înţelegi?

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.