Bibliotecă de scriitor – Constantin Abăluță: „Biblioteca mea a devenit simbolul tripartit al reîncarnării”

on 21.06.2024 at 18:24

La recomandarea Norei Iuga, în primăvara lui 2017 îi făceam o vizită scriitorului Constantin Abăluță pentru un interviu care urma să apară într-un volum, dar proiectul s-a amânat și materialul a rămas la sertar, împărțind soarta cu interviul luat lui Gheorghe Iova. Pe Gheorghe Iova l-am scos anul trecut la lumină (puteți citi articolul aici), și iată că acum a venit rândul lui Constantin Abăluță, la șapte ani distanță de momentul întâlnirii noastre. Pe el am avut șansa să-l întâlnesc din nou în urmă cu câteva luni, în același apartament, cu aceeași bibliotecă cu geamuri de cristal și aproximativ aceleași tablouri, numai cărțile se înmulțiseră între timp, și cele scrise de el, și ale altora.

Introducerea din 2017 spunea că „Nora Iuga îl consideră pe Constantin Abăluță unul dintre cei mai talentați scriitori români, care acoperă o paletă largă de genuri și stiluri, un autor prolific care nu s-a bucurat însă de larga recunoaștere pe care ar fi meritat-o. Arhitect de meserie, el este poet, prozator, dramaturg, traducător și, totodată, artist plastic. Când ne-am întâlnit pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, mi-a arătat câteva dintre lucrările sale și mi-a spus că în acea perioadă era influențat de artistul Pierre Alechinsky. Constantin Abăluță are o legătură specială cu Franța, țara lui Raymond Queneau (unul dintre autorii săi preferați, alături de Tristan Tzara), iar scrierile sale, de multe ori experimentale, au influențe orientale și suprarealiste.

Deși are aproape 80 de ani, doar mersul uneori șovăitor îi trădează vârsta. Pare a avea cu douăzeci de ani mai puțin, căci și-a păstrat un spirit tânăr și o față senină, cu sclipiri mucalite în privire. Totodată, ține pasul cu vremurile și folosește zi de zi calculatorul și internetul. Autorul a peste patruzeci de volume de poezie, proză, teatru și eseuri, precum și traducătorul a câtorva titluri cunoscute din literatura engleză și franceză, Constantin Abăluță scrie (și pictează) cu o plăcere neștirbită de faptul că în România nu se vorbește prea mult de cărțile sale.”

După șapte ani, lucrurile au rămas mai mult sau mai puțin neschimbate la suprafață: Constantin Abăluță scrie și pictează în continuare, doar mișcările i-au încetinit și expresia senină i-a devenit mai intensă. Uitasem impresia puternică stârnită de silueta lui stranie, longilină și de chipul cu o limpezime greu de explicat. M-am bucurat să regăsesc printre fotografiile din 2017 un cadru care îl dezvăluie așa cum este și acum: urcat pe un scăunel, tălpile nu i se văd și poetul pare să aibă o înălțime fantastică. Într-un gest care a desenat un arc peste ani, la vizita recentă m-am urcat eu pe acel scăunel pentru a ajunge la rafturile de sus, unde autorul păstra câteva exemplare din romanul Groapa roșie. De-acum, simt că interviul cu Constantin Abăluță poate ieși în sfârșit în lume.

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă? Țineți o evidență a cărților?

Cred că am câteva mii de cărți. Câte mii n-aș putea spune. Pe la 14 ani aveam vreo sută și ceva. Numerotate pe prima pagină, sus, în stânga. Unele și semnate (cu diminutivul Dinu) la paginile 100, 200… Obiceiul contabilicesc s-a pierdut repede.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Sunt puse pe genuri și, în mare parte, alfabetic după numele autorilor. Dar după două mutări și multiple reorganizări… Ca să nu lungim vorba: se-ntâmplă destul de des să caut cu zilele o carte. Procentul șansei de a o găsi e rareori peste 50%. Îmi vin în minte imagini cu locul unde era cartea respectivă în cele două locuințe anterioare și nu mai pot să scap de acest bruiaj.

Biblioteca are o poveste a ei?

Da. Cea mai veche mobilă-bibliotecă, cea din stejar, cu patru uși cu geamuri de cristal a fost achiziționată de mama prin anii ‘58-’60. Uite cum a fost. O familie de evrei primise aprobarea de plecare în Israel, iar o vecină a lor, ce se-ntâmpla să fie o cunoștință de-a mamei, reperase biblioteca și ne-a anunțat. Casa era pe undeva pe lângă biserica Silvestru. Fiind ceva urgent, mama m-a luat pe sus s-o văd. Era în bucătărie, servea ca dulap pentru cratițe, tigăi, farfurii… Pe mine, drept să spun, m-a deziluzionat. Nu reușeam să o desprind de context, nici nu observasem că are cristale. Dar mama a insistat. Am luat-o la un preț de nimic. O simplă spălare cu detergentul de pe-atunci (presupun că praf DDT) a făcut-o strălucitoare.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu pot să răspund decât la plural, căci e vorba de multe cărți. În general, cele din biblioteca de poezie, cele care mă pasionau pe la-nceputul anilor 1960 sau chiar mai înainte. Luate de ocazie (Inventatorul iubirii de Gherasim Luca) ori din librării – plachetele proletcultiștilor care, dându-se peste cap, schimbaseră fața poeziei românești: A. E. Baconsky cu Dincolo de iarnă și Fluxul memoriei, Nina Cassian cu Dialogul vântului cu marea și Să ne facem daruri, Maria Banuș cu Tocmai ieșeam din arenă. Și, bineînțeles, debuturile poeților din seria mea: Ceremonie de iarnă de Gabriela Melinescu, Poarta cetății de Gheorghe Pituț, De pe pământ de Constanța Buzea – plachete care rămân impresionante și acum.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Mă rog, Jules Verne, Karl May, Fenimore Cooper, Dumas, Edgar Wallace citesc toți copiii. Îi atrage misterul, aventura, necunoscutul. Dar ca să înțelegi frumusețea unei fraze, simbolul unei imagini poetice, ca să te bucure aluziile și vagul dintr-un vers îți trebuie un eveniment deosebit. Și evenimentul deosebit trebuie să-ți fie defalcat, explicat pe-ndelete. Un profesor de limba română asta ar trebui să facă. Eu am prins ultima șansă. La liceu, în ultima clasă (asta era a zecea, în ultimul an de învățământ ne-mixt, în 1955), l-am avut profesor pe Domnul Luca. Avusesem înainte încă vreo câțiva profesori care, în ce privește literatura, nu ne-au învățat mare lucru. Cred că nici ei nu știau mare lucru. Iar la o clasă paralelă, abia atunci aflasem că dădea ore Domnul Giurgiuca și că era poet. Mai târziu m-am regalat cu antologia pe care o scosese prin 1940, Tineri poeți ardeleni.

Ei bine, Domnul Luca, într-un singur an a făcut ceea ce alții neglijaseră sau nu știau să facă: ne-a trezit gustul pentru literatură. Ne-a explicat pe înțelesul nostru cum stau lucrurile cu proprietățile ascunse ale cuvintelor. Asta-i expresia mea de acum pentru ceea ce făcea el. Nu ne-a predat în termeni tehnici, nu ne-a vorbit despre conotativ, ceea ce ne-ar fi îndepărtat din start, dar a făcut în așa fel încât să ne arate pe viu că aceleași cuvinte pe care le folosim zilnic au în poezie un altfel de rol. Nu-mi mai amintesc nici dacă ne-a spus că poemul este el însuși o altă realitate decât cea zilnică, dar probabil că ceva pe-aproape.

Mobilizat de ideea ciudată, ba chiar misterioasă, că în poem aceleași cuvinte obișnuite devin altele, am analizat într-un extemporal (pe care acum câțiva ani îl găsisem printre vechi hârțoage, ca apoi să-l pierd iar) poezia lui Topârceanu din cartea de română, Balada popii din Rudeni. Cu creion roșu, Domnul Luca îmi pusese nota maximă (nu mai știu dacă FB ori 10). Și-ntr-adevăr, descriam minuțios senzațiile stranii care mă-nsoțeau înaintând împreună cu bețivanul de popă prin crânguri, călare pe măgărușul care mergea singur pe drumul cunoscut, trecând prin perdelele de ceață și ascultând concomitent tăcerea pădurii și clinchetul căldărușii agățate la oblânc, intrând ca într-o vrajă în singularitatea unei vieți pe care altfel nu aș fi înțeles-o. Nu pomeneam de sinestezie, de compoziție, dar pomeneam de blândețea ironică a portretului și de desfășurarea vie, ca într-un film… În fine, se vedea că pricepusem. Țin minte că, începând de la acest extemporal, Domnul Luca preda lecțiile mai mult pentru mine.

Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Țin mult la câteva cărți aduse de la Paris, una dintre ele fiind o ediție ilustrată a celebrei Exercices de style de Raymond Quenau (tatăl curentului OULIPO). Este de fapt un album de artă care reproduce color 150 de desene ale unor vestiți graficieni din toată lumea, de la Sempé și André François la Jean Dubuffet și Fernand Léger, ca să însoțească ingenios năstrușniciile stilistice ale nasturelui pierdut într-un autobuz parizian. Am văzut prima dată acest album în casa unui prieten, poetul Carl Norac, la Olivet (lângă Orleans) și, plăcându-mi atât de mult, am făcut nebunia de a da 40 de Euro (era prin 2008 ori 2009) pentru a mi-o comanda. A fost foarte simplu: în două zile, cartea a sosit la unica librărioară din oraș. De necrezut.

Componenta orientală a poeziei mele se datorează, printre altele, unei serii de cărți – în primul rând, Philosophes taoïstes, apărută în colecția Bibliothèque de la Pléiade. Mi-a dăruit-o poetul și pictorul Miron Kiropol într-o frumoasă seară de bavardaj parizian. Mi-a spus că o are în dublu exemplar – poate că așa a fost, ori poate că nu. Altă carte este o frumoasă ediție Haïku, apărută la Fayard și prefațată de două texte esențiale datorate lui Roger Munier și Yves Bonnefoy. Nu știu de unde provine, căci în ea n-am găsit acum decât o carte de vizită a unui local din L’Ile Saint-Louis: Au Franc Pinot.

Iar componenta experimentalistă și suprarealistă e reprezentată – în această succintă, spontană trecere în revistă a unor experiențe și acumulări de decenii – de Jean Pierre Faye (Syeeda, versuri), Pierre Alechinsky (Hors cadre, texte și desene) și Tristan Tzara (Terre sur terre). L-am vizitat de câteva ori la locuința sa pariziană pe J.P. Faye, poetul, filosoful și traducătorul lui Hölderlin. Poezia lui m-a influențat la acea epocă, am și tradus prin revistele românești versuri din cărțile pe care mi le-a dat.

Prin 1987, o întâmplare cinic-amuzantă mi-a dovedit puterea (re)numelui. Auzind că aș mai vrea să rămân un timp la Paris, dar îmi expiră viza franceză, degajat, poetul mi-a făcut un apropo. Mi-a spus că, de curând, recursese la un subterfugiu și obținuse pentru un student italian prelungirea vizei. „Vrei să fac același lucru și pentru dumneata?” m-a întrebat. Eu, stânjenit, nu îndrăzneam să răspund. Pricepând cum stă situația, mi-a explicat: „E foarte simplu, nu fac nici un efort, nu mă deplasez nicăieri. Scriu doar o scrisoare către șeful poliției pariziene, d-nul Lacoste, și o expediez prin poștă. Îți dau o copie a ei, iar dumneata te duci cu ea la secția de poliție de care aparține prietenul la care stai. O arăți și ceri, formal, o audiență la șef. Dar ai să vezi că nu va fi nevoie. Îți vor da viză din oficiu.” Așa a fost. Mi s-a spus că șeful era o doamnă, care momentan nu era acolo. Fetele de la ghișeu își dădeau coate și șușoteau între ele, îndeajuns de tare ca să aud și eu. „Des pistons… de nouveau des pistons!…” Oricum, revenind peste o oră, cum mi se spusese, am aflat că nu mai e nevoie de audiență, căci… mi s-a întins hârtia semnată și parafată prin care sejurul în Franța mi se prelungea cu trei luni. Atât ceruse Jean Pierre Faye, ca și pentru studentul italian. Pretinsese că e nevoie de mine la nu știu ce cursuri, la diferite colocvii, ceva de felul ăsta. Simpla copie xerox către șeful poliției din Paris ajunsese. Nimeni n-avea nevoie de original.

Pierre Alechinsky, pictorul și autorul de texte pluridisciplinare, este una dintre recentele mele pasiuni. Am tradus fragmente din Hors cadre, am scris un studiu intitulat Alechinsky, Cioran, Ionesco, despre însoțirile sale plastice la cărțile unor mari scriitori (vezi nr. 100 al revistei Lettre Internationale). Etapa Alechinsky a creației mele plastice o consider printre cele mai importante. Câteva mostre ale ei au fost prezente la expoziția colectivă deschisă la Institutul de Arhitectură în decembrie 2016 – ianuarie 2017.

Iar Tristan Tzara… O, Doamne, e unul din vechii mei favoriți, alături de Fundoianu și Voronca.

Cum achiziționați cărțile? Mergeți des prin librării sau anticariate?

Merg, dar nu foarte des. Însă am fler și noroc. Abia scosesem volumul Intrusul (2005, Ed. Vinea) și, la câteva luni diferență, aflat la Paris și vizitând celebrul târg de cărți de lângă parcul Brassens, respectiv cele două curți imense unde zeci și zeci de oameni, cu mașini ori chiar cu cărucioare, vin să-și vândă cărțile de care nu mai au nevoie, primul volum peste care dau ce credeți că era? Nimic altceva decât o plachetă subțirică intitulată L’Intrus! Autorul fiind cunoscutul filosof Jean-Luc Nancy. Am achiziționat numaidecât opul, care s-a dovedit a avea oarecare legături cu poemul meu. De atunci încoace tot tânjesc să-l traduc, dar… Nu poți face totul, mai ales dacă n-ai editor la îndemână, cărțile nu se mai vând, traducerile se plătesc prost (mai puțin decât traducerile actelor juridice!).

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Peste un an împlinesc vârsta de 80. Nu mai am timp de citit și nici loc în bibliotecă, așa că sunt parcimonios cu achiziția de cărți. Mai curând recitesc cărți dragi de altădată. Unele care nu mă mai satisfac le dau. Am luat totuși câteva noutăți în ultimele luni ale anului trecut: Rugul de György Dragomán și Lecția de poezie de Andrei Codrescu, doi dintre preferații mei. Cei de care sunt sigur că-mi vor plăcea, că-mi vor da de gândit și mă vor face invidios.

Cum alegeți cărțile? Țineți cont de critici și/sau de recomandări?

Criticii și recomandările mai rău mă încurcă. Răsfoirea cărților românești ori a traducerilor executate de un profesionist sunt singurele ajutoare reale. Adică gustul meu și traducătorul inspirat (cel ce contrage expresiv, nu lăbărțează explicativ).

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ați vrea să le recomandați?

Trăim vremuri confuze. Ajung să cred că de publicitate au parte mai curând lucrările mediocre, pe când lucrările cu adevărat bune rămân ascunse. Probabil că sunt prea subtile pentru public și pentru o parte din ceea ce a mai rămas din critica literară (care a fost treptat-treptat și pe nebăgate de seamă – ca într-un număr de iluzionism – înlocuită cu subiectivismul comentatorului de carte). Iată, de exemplu, Dar tălpile tale unde sunt, recentul volum de poeme al lui Valeriu Mircea Popa, autor de-o mare personalitate, pe care l-am descoperit, împreună cu Constanța Buzea, acum vreo trei decenii și ceva, iar curând după aceea mi-a devenit prieten. Pe atunci abia se despărțise de muzică, nu i-am mai apucat sitarul la care cânta. Azi este dublat și de un bijutier remarcabil (concepție și execuție). Așadar, un spirit polivalent, sensibil la real. La realul nepoluat de intelectualisme (o, sărmanii poeți infectați de savantlâc!), ci potențat de imaginație. Uneori viziunile lui ating acea zonă a rafinamentului oriental care păstrează și transmite intact misterul lucrurilor, ca în această scurtă „Mărturisire: Câteodată / mai spun câte ceva / despre cele nevăzute / dar numai prin cuvinte / care nu se aud.” Mira-m-aș ca acest volum să ia vreun premiu ori să fie luat în seamă de un veritabil critic literar. Oricum, n-ar fi nimic mai mult decât excepția care confirmă regula.

De asemeni, adaug aici o carte apărută acum 11 ani, care probabil că s-a epuizat. Niciodată nu strică să semnalezi pentru cei mai tineri un volum esențial: o culegere din poemele și manifestele lui Tristan Tzara, în splendida traducere a lui Ion Pop. Din sumar face parte și cel mai important poem al autorului (la vremea conceperii lui, Tzara nemaifiind dadaist, ci mai curând suprarealist cu tente existențiale): Omul aproximativ. O nouă ediție din acest volum s-ar impune, Ministerul Culturii ar trebui să-l sponsorizeze prin programele speciale.

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Țin minte că la câteva standuri de carte străină organizate la București, intrând în vorbă cu cei care girau exponatele (care erau sau nu de vânzare) și mărturisindu-le că sunt scriitor și traducător, unii dintre ei se ofereau să-mi dăruiască vreun volum. Rețin că așa am căpătat o cunoscută biografie, gen dicționar, a lui Beckett alcătuită de Ludovic Janvier.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Când locuiam într-o casă la curte și aveam mai mult spațiu, cărțile mele se lăfăiau pe câteva rafturi în bibliotecă. Acum, când stau într-un apartament de bloc, se află într-un spațiu restrâns (în reorganizare permanentă) și mereu îmi promit că le voi aranja mai bine, mai expresiv. Aiurea, nu-i posibil.

Biblioteca vă ajută în vreun fel la scris?

Riscând să caut zile întregi o carte de care am nevoie, nu preget. De ea se leagă ori o confirmare a unei idei, ori o paralelă pe care am neapărată nevoie s-o fac, ori etc., etc. Nu pot înainta în scrisul meu (fie că e proză, eseu, poezie) dacă nu consult acea carte. Astea sunt momentele critice. Dar pot să treacă luni întregi fără ca aceste momente să intervină. La urma urmelor, mi-e clar că aș scrie și fără bibliotecă lângă mine. Sunt un scriitor adaptabil, pentru că am o inspirație năvalnică și diversă. Faptele și întâmplările zilnice mă inspiră tot atât cât și cărțile.

Aveți tabieturi legate de lectură sau de scris?

În general, nu. Poezie pot să scriu și acum pe hârtie, cu creionul sau cu pixul, oriunde m-aș găsi – inspirație să am. În proză pot formula doar câteva rânduri ori pot face o schiță rapidă a unei bucăți. Schiță pe care, odată ajuns la computer, nu mai știu cum s-o dezvolt.

Cum percepeți înclinarea spre lectură în prezent, în România? Ce i-ar putea convinge pe oameni să citească mai des și totodată să aleagă literatură de calitate?

E sigur că nu se poate da un Decret, nici o ordonanță de urgență, cu toate că ce bine ar fi! Decret de obligativitate a lecturii. Măcar o carte pe lună. Ordonanță de urgență pentru lectura zilnică a câtorva versuri. Sau a unui verset din Biblie.

Aveți povești amuzante legate de bibliotecă?

Nu știu cât de amuzant poate fi să dezmembrezi, să transporți și să reasamblezi mastodontul meu de bibliotecă de stejar. Să cauți specialiști (ne-speculanți) și să tremuri să nu se spargă cristalele, să nu cumva să nu se mai închidă ușile, etc. Iar atunci când izbutesc să ducă totul la bun sfârșit să ți se pară că ai prins pe Dumnezeu de-un picior. Apoi zile, săptămâni, luni întregi să te faci hamalul dezambalării nenumăratelor pachete și să-ncepi să rearanjezi, din memorie, cărți ce între timp s-au înmulțit (prin butășire, sciziparitate, clonare, etc.) pe rafturile ce parcă s-au diminuat.

Cu două mutări la activ, biblioteca mea a devenit simbolul tripartit al reîncarnării, desemnând cele trei vârste simbolice ale ființei umane: copilul încrezător și curios, maturul avid și pofticios, și bătrânul sceptic, prieten al singurătății.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.