Bibliotecă de scriitor – Gheorghe Iova: „Nu sunt adeptul înțelegerii. Cititorul, dacă nu e cineva care caută ceva pentru acțiunile lui în lume, nu mă interesează”

Am ținut multă vreme la sertar interviul cu Gheorghe Iova. L-am transcris în 2018 parcă împotriva voinței mele (ascultându-i vocea, retrăiam frustrarea unui dialog incomod, dificil), proiectul din care făcea parte s-a amânat, un an mai târziu autorul a murit, iar discuția noastră a rămas în limbo. Între timp, am făcut pace cu această experiență inconfortabilă și m-am hotărât să scot în lume interviul, într-o formă prescurtată. Este un conținut atipic pentru Bibliotecă de scriitor, dar are locul său în istoricul acestei rubrici și-mi stârnește, din nou, următoarea dilemă: are un scriitor obligația să fie un interlocutor simpatic și binevoitor? Mai jos încep rândurile pe care le-am scris în 2018. 

Cu Gheorghe Iova m-am întâlnit pentru un interviu pe 29 ianuarie 2018, în garsoniera mică și ticsită pe care o împărțea cu Doina. Mai întâi, m-a dus pe balcon și mi-a arătat cartierul Colentina, apoi m-a avertizat: „Eu la lucruri proaste nu particip. Deci ai obligația să faci un lucru bun”. Nici nu-mi dădusem jos haina și deja intuiam că discuția va fi imprevizibilă și dificilă. Și chiar așa a fost: au urmat cinci ore ciudate, în care am fost copleșită de avalanșa de subiecte și detalii obscure, împachetate în jocuri lingvistice ingenioase. Am renunțat la întrebările cu care venisem pregătită, am renunțat și la orgoliu, încercând să mă adaptez discuției din mers.

Pe la nouă seara, când mă pregăteam de plecare, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată:  am fost poftită la masă. Era ziua de naștere a scriitorului, împlinea 68 de ani. (Zi stabilită de oficialități, pentru că, după spusele lui, s-a născut pe 8 ianuarie.) Am cinat cu Doina și Iova în bucătăria strâmtă, iar ceea ce mi-a spus Gheorghe Iova, pe când ciocneam un pahar de vin, a șters toată frustrarea adunată în orele dinainte: „Îmi plac la nebunie cearcănele tale!”. În autobuzul 282, care mă ducea acasă, mi-am dat seama că pătrunsesem preț de o seară într-o lume-unicat, labirintică și înșelătoare, care mă răscolise profund.

Transcrierea începe din momentul în care am pornit reportofonul. Ne aflăm încă în picioare, în mijlocul încăperii. Îi spun, râzând, să vorbească pe înțelesul cititorilor români. Râsul e un mod de a face față tensiunii, stânjenelii.

🔸🔸🔸

G.I.: Specificul literaturii române este că nu are cititori. Toți românii mai răsăriți care și-au permis să citească au citit literatură franceză, rusă, maghiară, germană, turcă, greacă… România este o țară tânără, literatura română nu are o bază. Înflorirea urâtă a criticii românești ca fiind ea însăși literatură română arată că terenul e friabil.

E.C.: Unii oameni nu citesc critica literară scrisă de specialiști, sunt oameni normali. 

G.I.: Păi, despre ce vorbim? Nu există niciun public, iar cuvântul „normal” e atât de toxic… 

E.C.: Oameni obișnuiți.

G.I.: Păi, sunt obișnuiți dacă îi obișnuiește cineva. 

E.C.: Oameni care nu au nimic ieșit din comun, nu sunt vedete, știu eu…

G.I.: Spațiul nostru este atât de inconsistent, încât este mereu supus fetișului „vedete”, „marii noștri”, aberația „boierii minții”. Te miri ce amărât scos de undeva este mare, pentru că altă percepție nu există. Inconsistența duce la supradimensionări. O fi influența islamismului, care se vede clar în gesturile non-creștine din biserica ortodoxă – târâtul pe jos, umilințe nu știu de care. Obiceiul românilor de a se descălța la intrare este islamic – asta era pentru loc sfânt, nu pentru orice clădire. Eu sunt lingvist, asta e specialitatea mea: cuvintele, istoria limbilor, și mândria mea este că la gramatica comparată a limbilor romanice am luat 10! (Râde – n.r.) 

E.C.: Felicitări! 

G.I.: Mersi! Și aveam 21 de ani.

E.C.: Aveți o figură de mongol sau tătar. 

G.I.: Nu de român? Există figură de român? (Râde – n.r.)  

E.C.: Adevărul e că fizionomia românilor este destul de diversă. 

G.I.: Tocmai, dar ea poate să nu existe deloc. Orice realizare a pronunției când zici român s-ar putea să fie sabotată de supradimensionarea nesfârșită. 

E.C.: Ne așezăm sau facem tot interviul în picioare?

G.I.: Sunteți în elementul dumneavoastră, cine lucrează e stăpânul. A, am un adaj: eu la lucruri proaste nu particip. Deci ai obligația să faci un lucru bun, indiferent cu cine mă combini. Sunt necombinabil. Când eram tânăr aveam o propoziție: „Mă declar inexplicabil”. Prin ‘75. 

E.C.: N-aș publica ceva de care nu sunt mulțumită. Trecem la întrebările din interviu?

G.I.: O să te rog să fii atipică, pentru că am respingere la șlagăre. 

E.C.: Dar poate că nu sunt o persoană atât de originală pe cât v-ați dori.

G.I.: Dar te rog eu, o să-ți mulțumesc, fac cinste! 

E.C.: Văd că aveți foarte multe cărți, răspândite peste tot, aveți idee cam câte sunt? 

G.I.: Nu sunt răspândite. Ordonate? Nuuu… Păi, aicea ce e? Sub masa din bucătărie, dulapul care geme… Sunt trei mii, hai. Le reașează Doina când face curat, adică cel puțin o dată pe săptămână. Aia este ziua coșmarului meu, pentru că îmi ia mult, uneori o jumătate de an, să reajungă o carte în locul de unde-a fost luată când s-a făcut curățenie. Cărțile mele sunt mereu în mișcare. 

Eu am o propoziție din ‘71 pe care lumea n-o observă. Nu seamănă cu nimic, este unică. Și am zeci de ani de testări. „Textul înaintează aici și acum.” Pentru mine, textul nu este stop-cadru, ceva care stă. Și acum, dacă facem un lucru bun, el este postat deja pe un curs. 

E.C.: Care este povestea bibliotecii?

G.I.: Aici este o combinație de: un rest din biblioteca inginerului Mareș, care a fost Ministrul Domeniilor, și pe moșia lui, la Găgeni, bunicul meu, care avea doi metri și zece, era mecanic și șeful uzinei electrice. Avea parc de zeci de tractoare, batoze, era o fermă de tip american. Niște cărți din biblioteca lui au ajuns în biblioteca unchiului meu, pentru că Mareș a investit ca fratele mamei, Iova Iancu, să facă studii, și el a ajuns decan al Facultății de Fizică din București, i-a avut studenți pe copiii lui Ceaușescu și insistă că au fost inteligenți… 

E.C.: Care sunt cele mai vechi cărți din bibliotecă?

G.I.: Vom proceda așa. Eu scot și să văd cum vă descurcați. La 16 ani am cumpărat acest dicționar – munceam la un bar, după ce-am ajuns campion de șah al regiunii Ploiești și am jucat în Campionatul Național Juniori la șah. 

E.C.: A fost prima carte pe care ați cumpărat-o?

G.I.: Nu, vezi cum faci tu, asta cu prima, ultima, începuturile și sfârșiturile… Eu am scris un roman, De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii. Pot să fac un lucru simplu: să îți cer dumitale la un moment dat să stabilești ce e primul și ce e ultimul în tot ce-ai accesat. Conced ca anumite părți din imaginea pe care o vrei să ți le pui singură. (Râde, în timp ce continuă să scoată volume din bibliotecă și să mi le arate – n.r.) 

În revista asta a debutat Eminescu, dacă ai văzut vreodată revista Familia. Anii ‘76. (Sunt mai multe reviste, legate – n.r.) Asta e din biblioteca lui Ștefan Augustin Doinaș. Iubiții noștri cărturari nu l-au agreat pe Wittgenstein din cauza lui Heidegger, pe care acuma francezii îl distrug, fiindcă cartea lui este rescrierea filozofică a cărții lui Hitler, Mein Kampf. Adică jos Hitler, trăiască hitlerismul. Procedee simple – legarea de glie… Și-n România este: înrădăcinat în solul natal. N-avem dreptul la mișcare? Că-n Constituție cu asta începe: dreptul la libera mișcare. 

E.C.: Circulație.

G.I.: Păi, dacă circulația nu e mișcare… Poate e mișcarea-n cerc! M-am jucat într-o zi și-am zis: cerculați! 

Cărțile mele sunt foarte diverse. Iată una crudă – despre operații pe uter. Eu am scris un eseu: Sexul ca suprafață. Răstignirea, dragă Ema, nu este decât investirea cu om viu a unei lumi de cărți în care scrisul devine literă moartă. Și ca s-ajungem din nou la viu, trebuie să mai iei cuvinte, sau să scrie câte unul, dar el va fi luat în sacrificiu cu trup, cu viață, cu tot. Cum mi s-a-ntâmplat mie. Sau lui Eminescu. Sau lui Ion Vinea. 

E.C.: Spuneați că la 16 ani munceați într-un bar. 

G.I.: Barul ăla era al lui taică-meu. El se uita la meciuri sau avea alte treburi și mă lăsa pe mine, în vacanță, să țin barul. Și aveam întâmplări norocoase: de exemplu, un ofițer de Marină era în drum spre Buzău, pe șoseaua națională, a coborât, a venit înspre mine privindu-mă în ochi (erau treizeci de metri din șosea până la bar) și eu, un tânăr de 16 ani, stăteam în ușă și i-am înfruntat privirea. A scos o hârtie de o sută de lei și mi-a dat-o, fiindcă am făcut asta. 

Visul meu este navigația, orice mers este navigație, deșerturile sunt navigații, de aceea popoarele din deșert sunt ca și navigatorii. Drama românească este că avem Dunăre și mare și cultivăm Carpații. Mie-mi plac lucrurile evidente, naturale, organice, și cu toate astea sunt luat drept senzațional. Cum să fiu eu senzațional? Nu, nu. Dunărea e ea, de ce nu vă gândiți la ea? 

E.C.: Uneori aveți un mod criptic de a vorbi.

G.I.: Asta este o comoditate a interlocutorului, pe care pot s-o primesc sau nu. Cineva care declară că nu-nțelege se află într-o problemă cu sine.

E.C.: Trebuie totuși apreciată sinceritatea, unele persoane pretind că au înțeles, când de fapt n-au înțeles nimic. 

G.I.: Hai s-o luăm așa. La internatul liceului din Mizil am ajuns celebru pentru că pe un exemplar din Elogiul nebuniei al lui Erasmus, luat de la bibliotecă, am scris versuri. În iarna lui ‘97 am întâlnit acel exemplar la o fostă colegă din Ploiești. De ce a luat ea cartea? Aveam 15 ani când am citit Elogiul nebuniei. 

În biblioteca mea, în afară de cărțile de la inginerul Mareș, existau biblioteca rusă și cea comunistă – una a unchiului meu, care fusese student, și a doua a nașului meu, care, fiind șef de sindicat la raion, l-a alungat pe tatăl meu și s-a-nsurat cu maică-mea. Că așa era atunci, schimbări de regim. Și așa avem noi, în două exemplare, Viața lui Stalin, una din biblioteca fratelui mamei și alta din biblioteca nașului meu. 

Am cărți de mari personalități, pe care le-am găsit aruncate în ‘65, când s-a schimbat guvernul, în curtea internatului din Mizil. Sau erau cărate undeva și unele mai cădeau, așa cum am găsit și în București, după Revoluție, pe anumite străzi. Astea erau dintre ele căzute: Democrație și socialism, Vârful Stalin, Meridiane sovietice de Geo Bogza, care este cultivat, dar… Nu există călătorii în URSS. În țările comuniste ești dus pe un traseu închis. 

Am cumpărat de la anticariat o carte care a fost importantă pentru mine, dar o pierdusem – Istoria diplomației, cu o mulțime de acte diplomatice din secolul 19. Vara păzeam pepenii la Găgeni și citeam Istoria diplomației.

E.C.: Ce vă interesa la cartea asta? 

G.I.: Eu am avut acest șoc al scrisului în viața oamenilor. „Unde scrie că…?”, urlă țăranul, „Unde scrie?”. Acum s-au făcut munți de maculatură care se numesc legi. N-o să găsești nimic în ele, sunt făcute împotriva cititului, așa cum optzecismul, de exemplu, este un scris făcut împotriva cititului, nu există tiraje, nu există nimic. 

E.C.: Este și o disprețuire la mijloc?

G.I.: În niciun caz. Cum să disprețuiești? Te dezactivezi pe tine. A fi împotriva a ceva înseamnă a face o dependență. Nu te mai miști din locul ăla. Îți anulezi cursul. Nu crezi? Sunt singurul care n-a înjurat comunismul, deși mi-a făcut rău. Și-acum am zis o propoziție proastă, fiindcă m-ați injoncționat. Mi-au făcut rău niște oameni, nu comunismul. Astea-s lucrări cu abstracțiuni. Și vă mai dau un parametru: cine cultivă disprețul deja se angajează social.

Eu sunt un om retras de aproape douăzeci de ani, de la 11 septembrie, când am văzut ce s-a organizat pe un cer absolut senin, cu o audiență fabuloasă, ca la analfabeți. A ieșit la iveală tot antiestetismul – ăla era cer Mondrian, și pe cerul cel mai albastru, să pui ce? Să pui răul, să pui demolarea. De ce? Faptul că s-a făcut această scenografie à la Savonarola, marele creștin care distrugea arta din Florența…  Și m-am retras.

Eu sunt scriitor pentru că nu renunț la libertate. Cum ți-am zis de Hristos, că trebuie investit un „ce” viu pentru ca scrisul lumii să nu ajungă literă moartă, am ajuns la ideea că trebuie să posezi un scris ca să poți citi anumite lucruri. Inclusiv lucruri nescrise – un copac. O femeie. Mereu aș pune la o editare a scrisului meu, la fiecare nu știu câte propoziții, acest șlagăr: „Dar nu e și nu e și nu va fi vreodată vorba ca noi să citim”. Nu despre citit e vorba. Ci despre acțiune, parteneriat cu lumea. Scrisul e acțiune, este un instrument de abordare a lumii. Este singurul specific uman. De-aia am scris Acțiunea textuală, dar imediat am temperat-o cu cel de-al doilea titlu, Bunul simț vizionar. 

Am găsit o carte la Sângeorz-Băi, la un artist plastic, care a făcut un muzeu de artă contemporană și în mijlocul lui a instalat un computer, într-un loc cu multe cărți adunate de prin sate. Și-am văzut această carte, pe care până la urmă am obținut-o după încă un an – aici este semnul că a aparținut unei biblioteci. (Deschide o carte de George Seldes – n.r.) Cartea are titlul senzațional You Can’t Print That! și aicea avem un autograf în engleză.

Ce înseamnă o bibliotecă? Propunerea mea este că cineva care accesează lumea în felul ăsta consideră că din biblioteca lui fac parte Library of Congress, British Museum, unde a studiat Lenin, o bibliotecă uitată din Siberia, nu știu, alta în sudul Franței, alta undeva pe Dunăre, în România. Textele înaintează aici și acum. 

A existat un poet american care a fost omorât pentru că nu a vrut să se supună clauzei McCarthy cu jurământul de loialitate împotriva comunismului: Jack Spicer, copiat și sfâșiat de nu știu câți poeți. Jack Spicer zicea: Nu are pertinență faptul că cineva e viu sau mort de curând sau demult. Suntem ca o constelație, este un acum al nostru. Titlul acestei cărți este ultima vorbă înregistrată pe care ar fi spus-o înainte de a muri: My Vocabulary Did This to Me. Yes! (Observ că sunt și scrisori în carte, pe lângă poezii – n.r.) Nu sunt scrisori, sunt poezii sub formă de scrisori. Genurile s-au mișcat tot timpul. Eu sunt împotriva genurilor. Ce să fac cu ele?

Să zicem că am abordat o parte din ce avem aici. Acum să vă introduc cartea mea de anul trecut, care se numește Etalonul Mizil – acolo am făcut eu liceul. În această librărie (îmi arată poza de pe copertă – n.r.) care avea în spate și o bibliotecă, m-am reactivat puternic și mi-am schimbat destinul, am ieșit de sub terorismul familiei. Unchiul meu, care era decan la Fizică, voia să fac fizică – și-am ajuns în schimb la această adunătură de cărți. Se numește Ficțiunile măsurătorilor și se încheie… (citesc: Pedepsele sunt falimentele măsurătorilor – n.r.) Nu e propoziția mea, am dictat-o prin telefon și a ieșit prost. Este „Falimente ale măsurătorilor”.

E.C.: Ați lucrat și la librăria din Mizil sau erați doar client?

G.I.: Eram și mai tare: campionul de șah al orașului și al regiunii. Băiatul de olimpiadă la matematică al liceului. Scriam versuri. Ce mai făceam? Orice. Cel mai bun la desen, la sporturi. Legea mea era: fără niciun efort. Cum apare un efort, nu mă mai interesează. 

E.C.: Dintre toate aceste pasiuni, cum ați ales scrisul? 

G.I.: Nu sunt pasiuni, repet. Fiindcă nu fac dependențe. Sunt oferte ale lumii pentru un om acțional, mereu acțional… 

E.C.: Care dovedește că are aptitudini într-un domeniu sau altul.

G.I.: Nu mă interesează! Dacă eu trag tot ce fac la cunoaștere de sine, poate că ajung să mă disprețuiesc pe mine, pentru că sunt de neînghițit la un moment dat. Eu nu vreau să ecranez lumea cu mine. Nu e ușor. Am avut legi de tipul ăsta: nu admit să se vorbească despre mine în prezența mea. Lauda ce-nseamnă, dragă Ema? Este un anglicism. „Loud” înseamnă „tare”. Și „up loud”, deci când zici „și mai tare” („Aplaud”, mă prind eu – n.r.), în loc să fie din gură, e din tăcere. Sunt bine lucrate. 

Când am dat în ‘67 examen la filozofie, mi-am cumpărat de la anticariat această antologie, Filozofi străini. (Întreb dacă el a pus cele trei semne de întrebare – n.r.) Absolut! Ce caută în titlu cuvântul „străini”? Sunt filozofi, iar cuvântul „român” nu înseamnă nimic în acest domeniu – nu schimbă, nu participă. 

Avem biblioteci ungurești uriașe, rămase după căderea teritoriului la alt stat. Necitite de nimeni. Nu mai zic de cele evreiești, rusești, ucrainene, turcești… Dar arhivele românești sunt închise. Există atâta carte necitită… De ce spun eu mereu că nu e vorba de citit? A observa e lucrul cel mai tare, nu a interpreta. 

E.C.: Dar lectura, ca mijloc de cunoaștere…

G.I.: Nu poate să fie cunoaștere, dacă această privire numită citit nu mă trimite într-un timp util înapoi la lume. Eu am părăsit vederea copacului ca să mă uit într-o carte. Vedem ce se-ntâmplă cu romanul polițist, cu senzaționalisme nu-știu-de-care. Tehnicile de a-l ține pe cititor în lectură sunt împotriva omului.

(Urmează un schimb de replici care ne aduce în conflict, mie-mi vine să mă ridic și să plec, însă Doina are un al șaptelea simț și intervine – n.r.)

Doina: Mai vrei o cafea, apă, ceva dulce?

G.I.: Dacă nu s-a supărat pân-acuma, înseamnă că vom sărbători ziua mea așa. Ce zici de asta? 

Doina: Eu lucrez cu copii surzi și i-am tot povestit de copiii mei, ce fac ei, și a luat hotărârea, împreună cu un prieten, să le sponsorizeze o tabără de creație undeva la Odorheiu Secuiesc, într-o mănăstire. A zis că merge să lucreze în liniște acolo, numai că tot timpul copiii erau grămadă pe el. Deși spunea „N-am timp, sunt ocupat”, ei înțelegeau altceva. Și atunci am observat că, deși îi spui „nu” unui copil surd, el vede pe chipul tău că de fapt aprobi, că e „da”. Nu scapă de copii și de animale, de câte ori ne ducem la cineva în vizită.

G.I.: Uite, restul din biblioteca de șah de la Mizil. (Îmi arată apoi „Psihologia inteligenței” de Jean Piaget – n.r.) Fiindcă lucra cu această carte, profesorul de filozofie mi-a indus mie ideea că cele două cuvinte se exclud: și-am ales „inteligent”. Adecă – adecvare – adeque. Adecă, care este concurat de „a dire”. Limba română este foarte instabilă, de-aia vorbitorii sunt bombardați cu tot felul de stabilizări. 

Aveam 14 ani când am cumpărat cartea asta. Ion Hobana a fost secretar de partid, am aflat mai târziu, dar la 14 ani nu știam. Science-fiction, yes! Le scot ca să le pun altfel după ce încheiem. Una din pasiunile mele, care m-a și făcut patriot, a fost… 

E.C.: Spuneați că n-aveți pasiuni.

G.I.: Păi, ca să vorbesc pe limbajul dumitale. A fost Imperiul Turc, în afară de șah și de matematică. Aveam hârjoane de tipul ăsta – când îmi plăcea o fată, îi spuneam: când vii pe la mine să-ți arăt Imperiul Otoman? Și multe veneau. (Râde – n.r.) 

Există o carte care copiază o altă carte de James Joyce. (Finnegans Wake? întreb – n.r.) Da, chiar ea. (Îmi aduce „Larva: A Midsummer Night’s Babel”, de Julián Ríos – n.r.) Am și o colecție de Biblii, ca să nu zicem că lipsește ceva, am cărți în orice limbă, inclusiv rusește. Consider că cea mai puternică carte este Divina Commedia sau opera lui Dante, ea este cheia noastră. Mulți italieni, în loc de Biblie, citesc Dante. Sunt mulți bătrâni care au în casă Dante. Apropo, acuma știm toate textele pe care le-au copiat și le-au stricat așa-zișii autori ai Bibliei. Această carte nu ne mai trebuie deloc. În locul ei, ar trebui să punem toate originalele pe care ei le-au copiat și le-au stricat. De ce nu fac oamenii lucrul ăsta? 

E.C.: Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

G.I.: Nu. Există și un simț al lumii care m-a localizat drept cititor perpetuu. Și lumea îmi aduce cărți rare tot timpul. Ca să-ți mai fac odată o imagine: pornind de la un rest de bibliotecă Mareș, cu bibliotecile comuniste ale fratelui mamei și ale soțului mamei, intră biblioteca mea de licean. Începând de la 13-14 ani, am cumpărat non-stop până la un moment dat. Toți banii mei de foame s-au dus pe cărți, pe reviste, munți de cărți de șah, ce vrei și ce nu vrei, pe care le-am depozitat la mama și nu le-am mai văzut, doar ce-a rămas din ele peste douăzeci de ani. Și anume, atunci când cineva mi-a furat biblioteca – e vorba de o soție a mea. A oprit și manuscrise, și arhivă, și garderobul meu. Eu am lucrat zece ani la creație la Apaca, mi-am îmbrăcat generația. La creație! 

Există un gânditor real, un filozof, Hugo Ball. Cineva povestea că s-a dus Nina Cassian la Buftea, la vila lui Petre Pandrea, și acolo a găsit acest titlu: Flight Out of Time: A Dada Diary. Critique of the German Intelligentsia, o splendoare, care arată ce gânditor și scriitor ca lumea este Hugo Ball, cel de la care toți au furat, și care ne mai aduce odată aminte că Urmuz și familia lui… Urmuz a copilărit în orașul Paris, dragă Ema. Aicea vedem o carte izomorfă cu scrisul lui Urmuz, de Hugo Ball. Carte de documente Dada. 

Ăsta este un catalog Dada, editat la Washington. Dacă această expoziție ar fi avut loc la Paris, înțelegeam. Dar ea a avut loc în trei locuri: Paris, New York și Washington. Și mai am catalogul unei expoziții care a arătat că în ‘89 lumea se schimbă. Este scos sub patronajul lui Mitterrand și este povestea reciclării lumii, sub cuvânt că lumea dispărută a Imperiului Austriac nu e declarată. O lume care nu face nimic poate să aibă rubrici: ieri și azi; literatură fără frontiere. 

Eu tot încerc să mă opresc, pentru că nu știu dacă vezi ce-i aici. Acest raft are numai dosare. Îl transform tot în scrisul meu, care va fi pe alt suport, electronic. Eh, alte cărți: Shakespeare complet. Jean-Jacques Rousseau complet. 

E.C.: M-ați îngropat în cărți.

G.I.: Crezi c-o să procedez la vreo dezgropare? Noțiunea de carte exprimă atâta diversitate, de necuprins cu mintea ușor. În orice spațiu, oricât de mic, poate să existe aceeași diversitate ca în restul lumii. Asta este despre Stalin, i-am scos eu pozele, că erau oricum proaste. Separ imaginile care-l păcălesc pe cititor. Mulți cumpără cărți pentru că au ilustrații. 

Domnul Kazar Vasile, dac-ați auzit de el – era ilustrator de carte –, mi-a zis să iau din biblioteca lui ce vreau și-am luat Jackson Pollock. Era o raritate pe vremea aia. (Îmi arată un obiect de pe raft – n.r.) Ăsta este un silex din Neoliticul românesc, de pe Dealul Istrița. Am primit cadou de ziua mea, în ‘85, cred, Monede și bancnote românești. Istoria banilor românești este super! Ai putea să mă întrebi așa, mai cu milă: cum, dom’le, ai citit toate astea? (Nu-l întreb – n.r.)

În România există clar un terorism al scrisului, care are pretenția că el este limba. Nu! Limba este vie, este pe corpul oricărui om, este vocală, cum zicea Chrysippus. Adevărul nu poate să fie o convenție, cum e logica. Adevărul este un raport de forțe, este dialectica. Și continuă Chrysippus: obiectul dialecticii este vocea. Vocea e ceva corporal. Păi de-aici până la întruparea cuvântului… 

Știi cum se zice în limba latină „sub cerul liber”? Sub Iove. De la Jupiter-Iovis.  Acum îți arăt o altă acumulare, care nu este carte, dar care în alte culturi poate să fie o carte. Astea sunt medaliile atletei Doina, campioană a României la juniori.

Doina: Toată munca mea, sunt șapte ani aici.

G.I.: Poți să le accesezi. Suntem doi atleți, dar mie nu-mi zic direct. Despre de Sade a zis un francez: „Sans cerveaux athlétique”. 

Cuvântul „bibliotecă” nu este grozav, dar îl poți folosi încă o vreme. Această bibliotecă, făcută din aluviuni nedorite, din rupturi, din furturi, din înlocuiri… Bucăți din bibliotecile mele s-au rătăcit, alte biblioteci au năvălit aici, dar eu le-am drenat. Am dus cărți la biblioteca din Sulina, de exemplu. Și le voi duce aproape pe toate, foarte puține cărți vor rămâne. Lumea e pe alt suport, iar eu nu am agreat termenul „postmodernism”, rămânând, cum a zis Rimbaud, neapărat modern. Adică la zi, adică aici și acum. La Academia de Arte, când țineam cursul și seminarul de filozofie, asta le spuneam că înseamnă să fii filozof: să poți gândi aici și acum. Nu altădată, nu cu pregătire.

Biblioteca Academiei afișează metri de cotoare de cărți care n-au fost citite niciodată. Dacă în percepția lumii „a citi” și „a vedea” este egal, deci dacă cititul este echivalentul unui văz, sau suplinește ceea ce nu poate accesa văzul, atunci nu e vorba de a citi, pentru că nu folosim „a citi” când vedem un autobuz sau un nud. Trebuie să fie absolut egale. 

Lucrurile puse pe un anumit circuit sunt destinate uneori pieirii și dacă le scoți de acolo au un alt destin, după adagiul Iova că lumea permite să ascunzi orice în orice loc al ei. Cărțile se află în următorul uz: a scoate ce este mascat în ele. Peste nouăzeci la sută sunt pagini și texte parazitare datorită fetișului carte. A ieși din această capcană, a lăsa textul să circule liber și neobligat de avea o mărime sau alta. A nu face ca în literatura română un poem de cinci rânduri să fie deposedat de gloria de a fi foarte bun, față de un roman de 400 de pagini, care nu e bun. Lucruri simple.

Doina, care este un om ciudat. Noi ne-am luat dintr-o dragoste ciudată, ea cu atletismul, eu eram boem, și ce mi-a făcut mie atleta: un lucru la care nu mă așteptam. A văzut că există o mașină de scris pe-aici și a-nceput să bată la mașină. Și așa am terminat eu conflictul cu literatura română, care zicea că eu numai vorbesc și nu scriu: fiindcă nu-mi bătea cineva la mașină! Și am scos în doi ani de zile cinci cărți, de când ne-am luat.

Am luat două premii mari, și la Uniunea Scriitorilor, și la Asociația Scriitorilor Profesioniști. S-a-ntâmplat un lucru unic în lume: am luat premii și imediat dup-aia s-a așternut tăcerea în ce mă privește. Nedumerirea a ținut puțin, pentru că a venit 11 septembrie, mi-am dat seama unde e lumea și am început un nou scris, care are câteva mii de pagini. De la căderea turnurilor, de-atunci. Este un cult al prezenței: dacă nu gândești acum și aici, nu ești filozof. Și m-am dispensat de lume, adică asta trebuia să fac, ce-am făcut și în ’71. 

În ’71 am fost pentru prima dată viitorul patriei mele, eram numărul unu în literatură, țineam un cenaclu unde nu aveau acces profesorii, eram pe punctul să scot o revistă și a venit tâmpitul de Ceaușescu cu tezele lui. Unii scriitori au protestat atunci. Majoritatea l-au lăudat. Dar eu am găsit o altă cale, care se află într-un poem de-al meu. Și-am zis că libertatea nu se negociază. Eu sunt tehnic, logic, pot să-mi inventez sintaxa libertății de a spune. Libertatea de a vorbi. Mai târziu, după opt ani, am tradus Persecuția și arta scrisului a lui Leo Strauss, care începe așa: Scriitorii se plâng că sunt cenzurați. Dar asta e o falsă problemă! Și scriitorii Bibliei, și Spinoza, și orice scriitor din orice vreme a avut o cenzură în fața lui și a învățat să scrie printre rânduri. 

Mie mi s-a întâmplat o sfâșiere mai simpatică: prozatorii mă lăudau ca poet, poeții mă lăudau ca teoretician, teoreticienii mă lăudau ca prozator, dar ce-nseamnă împărțirea? Scrii la un articol de ziar, la un text filozofic… Dac-aș găsi un inginer să-mi adune pe perioade de timp scrisul meu împrăștiat prin toată lumea, aș face cărți. Astea se pot face oricând, nu?

E.C.: Înseamnă ceva titlul cărții „Ciungamații”?

G.I.: Deci ciunga, ăia care în loc să mănânce cultivă imaginea mâncării în gol, și am vrut să pun gama – de la gamat, gamați –, ciungama, dar nu am avut cu cine să negociez. Deci gamații de gumă. Nu sunt adeptul înțelegerii. Cititorul, dacă nu e cineva care caută ceva pentru acțiunile lui în lume, nu mă interesează. Nu vreau să-mi cunosc cititorii. 

Mai am cărți rarisime, uite, Nabokov, La Méprise, din ’39, despre terorismul asemănării, scrisă înainte de Lolita. Ăsta e un dicționar de după Primul Război Mondial, român-german, cu cuvinte rare. Nimeni n-a mai făcut o colecție de cuvinte rare. Pe-asta ai pozat-o? (Îmi arată o carte, „Palaestrica”; îl întreb ce înseamnă – n.r.) Luptele din sportul grec vechi, sala de gimnastică. Este o carte din 1943. (O deschid la o pagină cu ilustrații – n.r.) Mereu imagini. Eu scriu despre războiul imaginilor împotriva cuvintelor. 

Observi că „răspicat” din română ascunde „speak” – a spune, din engleză. Ăsta este adevărul, nu al academicienilor, nici al savanților de stat sau al politicilor de uniformizare. În țări ca Italia sau Germania, care recunosc, dar și în Franța, care nu recunoaște, te-ai înțeles într-un loc cu niște oameni, dar la 40 de kilometri mai încolo trebuie să ai altă înțelegere cu ei, căci limba se schimbă. Numai aici este pretenția ca la Satu Mare și la Mangalia limba să sune la fel. Este împotriva firii, împotriva oricărui adevăr. 

Deci ai accesat, cât să zic, 0,01 din cărți. Acum încep să am eu o senzație de insatisfacție că nu am pus ce voiam. Și această inegalitate arată că orice poate fi distrus printr-un clasament. 

E.C.: Nu e un clasament, pur și simplu ați vorbit despre ce v-ați amintit într-un moment sau altul.

G.I.: Nu am vorbit despre. Am vorbit.

🔸🔸🔸

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.