Bibliotecă de scriitor – Florin Bican: „Cred că am trăi într-o lume mult mai bună dacă adulții ar citi literatură pentru copii”

Nici nu mai știu exact când l-am întâlnit prima oară pe Florin Bican… Am impresia că în paginile poveștilor cailor năzdrăvani repovestite de ei înșiși, după care am avut bucuria de a-i fi în preajmă la taberele Arthur, unde a ținut ateliere pentru copii despre umor și reciclarea basmelor. De fiecare dată am remarcat blândețea, răbdarea și abilitatea de a încuraja și a scoate ce-i mai bun în față, precum și neașteptatul simț al umorului, ascuns sub o fațadă aparent serioasă.

De câțiva ani Florin Bican s-a mutat la Cluj, dar cu ocazia Bookfest-ului a dat curs invitației la rubrica Bibliotecă de scriitor și m-a primit în apartamentul din capitală, unde biblioteca lui a rămas aproape intactă. Am aflat că la București se află doar una din componentele vastei sale colecții risipite prin diferite orașe, la care se adaugă cărțile citite de la biblioteci publice, cărțile în format electronic și cărțile dăruite sau pierdute – o bibliotecă imaginară din care Florin Bican a extras recomandări de lectură și povești de la începuturile vieții sale de cititor. 

Primul subiect despre care am vorbit n-au fost cărțile, ci invazia porumbeilor în balcoane; apoi am trecut la simpaticii arici, care sunt locatari permanenți în grădina autorului din Cluj. Am vorbit mult despre literatura pentru copii, pe care Florin Bican o consideră la fel de importantă ca literatura pentru adulți, despre abilitatea de a pătrunde în poveste ca într-o încăpere și de a vedea lucruri nepuse în cuvinte, despre cărți ciudate și traduceri (am avut bucuria să-l ascult recitând Trăncăniciada din Alice), iar la finalul întâlnirii m-am ales cu o poftă grozavă de a citi din nou science-fiction. 

Biblioteca ta – mă refer la colecția în sine – are o poveste a ei? Cum s-a format?

Toate bibliotecile au o poveste și poveștile astea sunt asemănătoare, dar și diferite de la un punct încolo.

Biblioteca mea e de fapt o adunare compozită de cărți și caracteristica ei principală e că în niciunul din locurile unde există nu e completă. Și-mi place așa.

Am o bibliotecă la Cluj, unde locuiesc acum, o bibliotecă aici, la București, o bibliotecă pe care am abandonat-o în Germania, pentru că era imposibil de transportat, o bibliotecă – e drept, mai mică – la Londra. Cu toate că nu sunt în același loc, în mintea mea toate cărțile astea răspândite în diverse spații comunică. Formează o bibliotecă mai mult sau mai puțin imaginară, mai ales că în ea sunt și cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului din biblioteci publice și-acum nu le mai am, sau cărți care au dispărut fizic din rafturi, dar eu le consider tot o parte a bibliotecii mele. Pe unele le-am dăruit eu, știind că nu le voi mai putea obține, pe altele pur și simplu le-am pierdut sau le-am împrumutat și nu mai știu cui, pentru că nu țin o listă. 

Una din cărțile-vedetă ale acestei biblioteci care există doar în imaginația mea este volumul de debut al lui Horia Bonciu, poet avangardist, Lada cu năluci. L-am găsit într-un anticariat, era chiar prima ediție, din 1932, mi-a plăcut foarte mult. Eram pe la începutul liceului, de-abia începusem să aud de avangardă și probabil de mult ce mi-a plăcut l-am dăruit unei persoane care îmi plăcea și ea la fel de mult în perioada aia, dar acum nici nu mai știu cine era. (Râdem – n.r.) În schimb, cartea se păstrează în biblioteca mea sentimentală.

Cât despre evoluția bibliotecii, există probabil un nucleu, primele cărți, în jurul cărora se adaugă straturi, ocupând un spațiu tot mai mare, care se extinde nu atât în spațiu, cât în timp, de la începuturi până în prezent. Mai este biblioteca pe care am avut-o la părinții mei, nu foarte mare, parțial am transferat-o aici, în biblioteca din București, apoi tot aici se adună și cărțile aduse de fiul meu, din care a luat o parte în Norvegia, unde locuiește acum. E greu să te pui la drum cu cărțile, știu cum e pentru că am transportat atâtea peste frontiere și e obositor, mi-a trebuit mult timp să mă opresc din dus cărți. 

La Cluj am o nouă bibliotecă și ea se suprapune cu biblioteca soției mele, multe cărți sunt duble, așa că le-am lăsat aici pe ale mele pentru că le am acolo, dar bibliotecile cresc oricum, fără să contribui conștient la asta.

Curând observi că nu mai ai loc pe rafturi, încep să-ți fie ocupate suprafețele de lucru, scaunele, chiar dușumelele; noptierele cedează primele și cărțile se comportă exact ca niște plante invazive.

Nu regreți unele cărți pe care nu le mai ai în bibliotecă? 

Mai regret cărți pe care n-am apucat să le citesc până la capăt sau deloc și au rămas în urmă, dar le pot obține într-un fel sau altul. 

Cum te descurci cu o bibliotecă la distanță? Se întâmplă să ai nevoie de o carte care se află în altă parte?

Da, iar uneori nici nu mai știu unde am o carte, la București sau la Cluj, sunt convins că e la Cluj, o caut și nu o găsesc. Însă de cele mai multe ori pot să accesez cartea în format digital – trișez un pic, sigur că nu-i același lucru, dar acum îmi dau seama că există încă o bibliotecă peste toate cele enumerate mai sus, de care sunt foarte apropiat, deși n-aș fi crezut vreodată: biblioteca adunată pe e-reader, pe tabletă și în laptop, care are aceeași funcție ca o bibliotecă adevărată. Pe tabletă se acumulează foarte ușor titlurile și senzația de inadecvare e destul de neplăcută, te întrebi când o să apuci să citești toate cărțile alea. Măcar nu te apasă fizic și nu-ți ocupă rafturile și spațiul vital. 

De vreo doi, trei ani citesc frecvent în format electronic. Am evitat asta multă vreme, mi se părea un sacrilegiu, mergeam până acolo încât tipăream cărțile pe care le aveam doar în format electronic și-apoi mă simțeam vinovat c-am irosit hârtie. Mi-a luat destul de puțin să mă obișnuiesc și e un exercițiu de lectură care nu mă mai frustrează. Se vorbește despre mirosul hârtiei, sigur că da, însă în imaginație se activează și el când intri în ceea ce citești.

Acum, e-readerul meu a devenit o bibliotecă care mă-nsoțește peste tot. 

Ai idee câte cărți sunt în colecțiile tale, ții o evidență a lor?

Nu, am o teamă superstițioasă de a le număra și probabil că evit să le număr și pentru că nu-mi place matematica, că dacă mi-ar fi plăcut aș fi fost un inginer serios, nu un filolog. (Râdem – n.r.) Apoi, numărându-le sunt sigur că aș omite cărți citite de la biblioteci publice – și pe ele le consider, deși le-am returnat, volume din biblioteca mea personală. Mulți ani, din ‘70 până în ‘90, am împrumutat cărți de la Biblioteca Consiliului Britanic din București și de la Biblioteca Americană. 

Organizarea e dificilă, în biblioteca de la București e un sistem alfabetic, tematic aleator. Soția mea e foarte strictă și într-adevăr are dreptate – de la o vreme-ncoace, uit unde sunt anumite cărți. Înainte știam de unde să le iau într-un aparent haos. Ei, acum nu sunt acolo unde-mi aminteam. La Cluj, ordinea alfabetică e riguros respectată, dar e și biblioteca de lucru a soției mele, așa că n-ar putea să răzbată altfel. Cu separări tematice: autori români, autori străini, dar aici am pus de-a valma cărțile traduse și cărțile în original, apoi sunt cărțile de artă, albumele, critica, aranjate separat. Fiul meu a zis că-și pune el deoparte cărțile ciudate și cărțile de poezie și literatura pentru copii. 

Ce înseamnă cărți ciudate? Mă intrigă termenul.

La o vreme erau printre ele Spuma zilelor a lui Boris Vian, Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, 1984 a lui Orwell – catalogarea asta se leagă probabil și de o anume perioadă din viața lui, erau altfel de cărți decât ce citise până atunci. Mie mi-a plăcut ideea de cărți ciudate și de multe ori, când dau peste o carte de o anumită factură, mă gândesc: Uite, pe asta aș pune-o în colecția de cărți ciudate a lui Sebastian. 

Un gen aparte pe care-l savurez și eu e New Weird, de pildă China Miéville, din care cred că am reușit să acumulez în format fizic tot ce a scris, cu una-două excepții electronice. La Cluj am împreună cărțile science-fiction, pentru că sunt adunate în ultimii ani, de când m-am mutat acolo. (Îl rog să-mi mai recomande alte titluri sau autori SF – n.r.) Un alt autor care-mi place e Neal Stephenson – cea mai recentă carte a lui pe care am citit-o e Zodiac, un roman mai timpuriu cu temă ecologică. Reamde e tot un roman ecologic, Snow Crash e unul dintre cele mai cunoscute ale lui. Unul dintre favoriții mei absoluți este William Gibson, cu toată seria Neuromantul, Mona Lisa Overdrive. Mă gândesc deja cu groază că mi-au rămas foarte puține cărți necitite.

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură?

Prin lectură – e un fel de variație a zicalei cu pofta care vine mâncând. Am citit și pentru că nu prea găseam alte lucruri de făcut. Mă jucam afară, îmi plăceau foarte mult țurca și poarca, erau jocuri care mă fascinau, destul de violente dacă mă gândesc acum, dar jocurile sportive precum fotbalul nu mă atrăgeau și tot mai des mă regăseam în lectură. Observam că lectura generează un spațiu foarte confortabil și cărțile au devenit foarte curând jucării, iar o carte mi se părea o jucărie mult mai satisfăcătoare decât jucăriile la care aveam atunci acces. 

Cred că pentru mine cărțile și felul în care mă raportam la ele aproximau experiența unui joc pe calculator din ziua de astăzi. M-am trezit foarte devreme că pot interacționa cu cartea, că pot intra în ea – probabil că s-a întâmplat printr-un accident, dar originea lui s-a pierdut în memoria mea.

Am intrat în relația asta cu cartea și m-am trezit că văd lucruri pe care autorul nu le menționează direct, dar ele erau implicite în text. A fost o experiență extraordinară și cred că asta a contribuit la plăcerea lecturii și la perseverența de a citi.

(Îi spun cât de mult îmi place ideea asta că povestea e un soi de cameră în care poți intra și observa colțuri care nu sunt menționate în carte – n.r.) De-asta titlul taberelor organizate de Editura Arthur, Locuiește în poveste, m-a cucerit. Este exact ce-am simțit eu în copilărie. Am locuit în poveștile Fraților Grimm, în legendele și miturile Greciei antice, în aventurile lui Tom Sawyer, în Țara Minunilor și în Țara Oglinzii. Prin lectură ajungeam la ceva care însemna mai mult decât lectură. 

Chiar voiam să te întreb despre cărțile copilăriei.

În vacanțele de vară petrecute la bunici, o fată din sat m-a dus la biblioteca școlii din comuna unde lucra. Și acolo am făcut niște descoperiri extraordinare. Am găsit-o pe Astrid Lindgren, cu Aventurile lui Kalle Blomkvist – nu-mi venea să cred că se pot scrie cărți atât de mișto, am citit-o cu o voluptate pe care mi-o amintesc până în ziua de astăzi. Apoi, Erich Kästner, Emil și detectivii. Erau traduceri făcute prin anii ‘60, am impresia.

Cărțile astea m-au marcat, alături de cele menționate mai sus – Tom Sawyer a fost una din cărțile vieții mele, am citit-o în buclă până m-a prins mama și m-a certat că n-am terminat-o și eu i-am zis: Acum o termin a cincea oară!

Și ce e grozav e că toate cărțile astea rezistă. Ei, și nu mai vorbesc despre cărțile cu care eu am o relație absolut specială, Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara Oglinzii. Le recitesc constant, am ajuns să le și traduc, chiar în două versiuni – cea clasică și cea a lui Tony Ross, prescurtată pentru copii. Prescurtată dar nu măcelărită, pentru că am văzut și astfel de prelucrări. Autorul declară că ține minte ce-l încurca pe el în copilărie la lectura acestor cărți și a făcut ediții ilustrate tot de el din care a scos pasajele respective, dar a păstrat toate poeziile fără nicio modificare: Aventurile Alisei în Țara Minunilor și Alisa în Țara Oglinzii.  

Când am tradus cele două cărți cu Alisa de Lewis Carroll, cea mai mare dificultate a fost să uit traducerea Fridei Papadache. Automat îmi veneau în minte versiunile ei, absolut încântătoare, inclusiv celebrul poem Jabberwocky pe care ea l-a tradus Trăncăniciada și pe care mi-am dat seama că-l știu pe dinafară, fără să observ cum s-a întâmplat asta. Un poem care constă în mare parte din cuvinte fără sens ai zice că nu-i ușor de învățat. Ei, bine, în traducerea ei îl știu și astăzi (îl recită, spre marea mea încântare – n.r.):

Era friglind, linsoase zăvi
Se tot girau, gymblau în ob –
Numai minsoare-n borogăvi,
Când momii sor deșciob.

Păzea, vrag fiu, de Trăncăvici!
Fălci care mușcă, Gheară-Rea,
Hâdul Bolbor zboară spre-aici,
Frumoaznicu! Păzea!

El spada-o luă cât ai clipi –
Lung îl cătă pe scârțălat –
Popas făcu la Dum-Dum-Tri,
Pe gânduri cufundat.

Și cât pe gând el sta hătdus
Cu ochii-n flăcări, Trăncăvici,
Șuflând venea-n halop pe sus,
Volvor prin grosdesiș.

Un-doi! Un-doi! Ca-n oase moi
Graval tăiș străpunge: zgrunț!
Mort îl lăsă și tigva-i luă –
Glapă ’napoi zglobunț.

Și-ai omorât pe Trăncăvici?!
O, fătul meu gloluminos!
O, zi fruslavă! Ohei! Ohu!
Hulubăia voios.

Era friglind, linsoase zăvi
Se tot girau, gymblau în ob –
Numai minsoare-n borogăvi,
Când momii sor deșciob.

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul?

Mi-e greu să aleg, mi s-ar părea ca o trădare. Cred că n-am mai termina discuția decât peste o lună, dac-ar fi să intru acum în bibliotecă și să-ți vorbesc despre toate. Pe unele le-am pomenit deja mai sus, Spuma zilelor, Maestrul și Margareta, Alisa. Sau Cautionary Verses de Hilaire Belloc, un autor din prima parte a secolului 20, care scria cu multă ironie despre sfârșiturile tragice ale unor copii neascultători – probabil genul de versuri la care ar obiecta părinții în ziua de astăzi (În spiritul lui Petrică Ciuf-Zbârlit, completez eu – n.r.) Exact, exact! Și asta este una dintre cărțile mele preferate, bunul doctor Hoffmann și al lui Struwwelpeter, despre care se tot discută c-ar trebui interzisă în Germania. 

Apoi Old Possum’s Book of Practical Cats de T.S. Eliot și versurile lui Roald Dahl, din care am tradus Rime revoltătoare și Lighioane spurcate. A fost o surpriză pentru mine să descopăr că Roald Dahl scrie versuri și mai ales că reciclează în ele povești clasice, de la Scufița Roșie la cei trei purceluși, Albă ca Zăpada, Hansel și Gretel.

Ce fel de cititor ești, care e relația cu cărțile din bibliotecă?

Cred că am rămas genul de cititor pentru care cartea e o jucărie.

Este exact relația cu o jucărie, o interacțiune care mă proiectează în spațiul interior al cărții și îmi dă de făcut foarte multe lucruri. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Cred că nu… Sau, dacă mă gândesc, am avut o experiență tulburătoare în copilărie. Mă trimiseseră ai mei să plătesc telefonul – pe atunci se plătea la Palatul Telefoanelor, deci mergeam de la Bellu la Calea Victoriei cu troleibuzul, apoi pe jos. Și în calea mea a apărut deodată un stand de cărți. M-am uitat din reflex, n-aveam de gând să-mi cumpăr ceva. Și am văzut două cărți care m-au fascinat: Peripețiile Alisei în Țara Oglinzii – eu știam doar de Țara Minunilor – și Sexologia. Cu mâini tremurânde le-am cumpărat pe amândouă cu banii de telefon, m-am întors acasă și am mărturisit că am cheltuit banii. A fost acceptată cumpărătura, probabil și părinții mei au fost fericiți că nu trebuie să-mi mai explice cum e treaba cu albinele sau cu păsările. 

Cred că ăsta e cel mai neobișnuit lucru, pentru că a fost o abatere de la comportamentul meu obișnuit, mai degrabă docil și cuminte, căci la mine marile rebeliuni se petreceau în minte. (Îi spun că și Carmen Tiderle a pomenit „Sexologia” în discuția noastră din mai – n.r.) Da, am citit interviul și chiar am discutat cu Carmen la Bookfest și se pare că e vorba de același volum, cel cu coperta maronie. Ei, a dispărut și din biblioteca mea – culmea, împrumutat de o persoană matură! Am fost uimit, dar, în fine – n-a fost o pierdere mare pentru că deja o învățasem de dinafară, ca pe traducerile Fridei Papadache. Zău dacă nu m-a ajutat să pricep mai bine și Decameronul lui Boccaccio, pe care l-am găsit în biblioteca părinților și mi s-a părut o lectură fascinantă.

Apropo de Boccaccio, cred că aceea a fost prima mea confruntare cu naratologia. Are o poveste, am impresia că în ziua a cincea, despre niște pelerini care mergeau în grup la o mănăstire, iar doamnele se plângeau de căldură, de praf. Atunci, un pelerin din cortegiu a spus: Doamnelor, dacă-mi permiteți o să vă spun o poveste care vă va face să uitați de greutățile drumului. Nu veți mai simți că mergeți pe jos, ci călare. Și ele au zis: Domnule, dacă există o asemenea poveste, spune-ne-o. Iar cavalerul a povestit-o. Boccaccio nu ne spune în ce constă povestea, descrie doar reacția doamnelor care îl ascultă vrăjite și deodată: Vai, dar am și ajuns! Aveți dreptate, domnule, cu povestea asta chiar am simțit că am mers călare și am uitat de toate neajunsurile călătoriei. A doua zi, un pelerin din ziua precedentă se alătură altui grup și, cum noile doamne se plâng și ele de căldură, vede ocazia s-o cucerească pe una dintre ele și plagiază: Doamnelor, știu eu o poveste care vă va face să vă simțiți că mergeți călare, nu pe jos. Se repetă scena, numai că acesta era un povestitor prost. Nici de data asta Boccaccio nu ne spune în ce constă povestea, doar că pelerinul se întrerupe mereu: Stai că n-am zis bine. Parcă… După care mai povestește puțin. Dar am uitat să vă spun că… Până când doamna respectivă îi spune: Domnule, fii te rog bun și dă-mă jos de pe calul ăsta, că zdruncină. Ei, pentru mine asta a fost cea mai importantă lecție naratologică: povestea nu trebuie să zdruncine. 

Ai surse de inspirație, oameni sau rubrici de la care-ți iei recomandări de lectură?

Cred că fără să vreau, dacă într-un interviu un autor menționează o lectură care mă intrigă, atunci caut cartea. Ca rubrici, îmi vine acum în minte doar site-ul Book Riot, cu articole care grupează cărțile tematic, de la science fiction, young adult sau cărți care seamănă cu. În felul ăsta descopăr titluri de care nu știam până atunci și din cauza asta cam citesc la întâmplare. Dar cel mai adesea, o carte recomandă alte cărți ale aceluiași autor. Așa mi s-a-ntâmplat de pildă cu Murakami – am pe raftul acela foarte multe din cărțile lui. Iată una specială, pe care mi-a făcut-o cadou una din bursierele ICR. Se numește Hotaru, care înseamnă Licurici. Ciudat este că în urmă cu câteva luni, o fostă colegă de facultate care acum predă în Japonia m-a rugat să am o întâlnire on-line cu studenții ei de la Universitatea Hotaru, care voiau să discutăm despre literatura pentru copii.

În afară de Murakami, William Gibson și Neal Stephenson, pe care i-am pomenit deja, în tinerețe am citit cam toate cărțile scrise de Iris Murdoch. Însă nu totdeauna funcționează sistemul ăsta de recomandare – prin anii ’80 am citit cartea lui Peter Beagle, Ultima licornă, care mi s-a părut extraordinară și ziceam: Vai, de-aș mai găsi o carte de el! După ’90, în Anglia, am dat peste The Folk of the Air, Poporul aerului. Ar fi trebuit să fie o dublă plăcere, pentru că era un fel de punere în scenă elisabetană, o perioadă la care eu țineam foarte mult, dar cu toate astea n-am putut s-o citesc! Nici la autor n-am mai revenit. În schimb, de Kazuo Ishiguro am luat aproape tot ce-am găsit.

Că tot le văd acum în bibliotecă… Înainte de ’90, revista Secolul XX era o sursă extraordinară de informații. Citeam acolo fragmente din romane sau aflam de un autor – așa i-am descoperit, de pildă, pe Elias Canetti sau Richard Brautigan. Mă întâlnesc periodic cu fani ai lui Brautigan – i-aș putea numi chiar fanatici – și mă surprinde entuziasmul lor, fiindcă e la fel ca al meu. (Îl rog să-mi spună mai multe despre acești fani – n.r.) Cu Jan Cornelius m-am întâlnit la târgul de la Leipzig și nu știu cum ne-am trezit vorbind de Brautigan. Ei, și mi-a spus cum a mers cale lungă până în Bavaria să-l întâlnească pe traducătorul lui în germană, care a fost absolut surprins că mai citește cineva Brautigan. Apoi, Adela Greceanu e o pasionată cititoare de Brautigan. Eu am început cu poezie și La pescuit de păstrăvi în America după ce am citit câteva fragmente în Secolul XX, apoi am citit tot ce-am găsit de el. Mie Brautigan mi-a ușurat câteva săptămâni de armată, după ce o fostă colegă de liceu mi-a trimis într-un pachet – era un act criminal, dacă te gândești – o carte de Brautigan de la Biblioteca americană. Cu Brautigan am și început să traduc – în liceu, stăteam nopți întregi să traduc proza scurtă din Revenge of the Lawn, în primul rând pentru mine, și-apoi pentru că voiam să-l împart cu cineva. Lăsam foile să circule prin clasă, fără să le mai recuperez. 

Cum faci față acelui sentiment care te copleștește uneori când îți dai seama cât de multe cărți vrei să citești?

Mă refugiez în lectură. Fug într-o carte. (Râdem – n.r.)

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii?

Science fiction, steampunk, new weird, literatura pentru copii în primul rând, pe care o numesc literatură pentru copii acceptând un compromis, o convenție. Cred că am trăi într-o lume mult mai bună dacă adulții ar citi literatură pentru copii. Foarte mulți o consideră un gen înjositor, dar, sigur, n-ai ce face. (Se pot schimba mentalitățile, zic eu cu optimism – n.r.) Mă uit la ce s-a-ntâmplat recent în Texas, dar nu doar acolo, când hoardele de părinți au tăbărât pe biblioteci să le spună ce să scoată din rafturi. Ba chiar în unele locuri s-a lăsat cu ardere de cărți, pentru că vor să-și protejeze copiii de presupusul rău care rezidă în ele. 

(Vorbim despre cărțile pentru copii și îi spun că am întâlnit multe povești fără cusur, deși n-aș putea explica de ce mi se par uneori mai satisfăcătoare ca romanele pentru adulți – n.r.) Exaaact, foarte bine-ai spus, senzația asta de perfecțiune. Cred că într-o carte așa-zisă pentru copii proporțiile pot fi controlate și respectate mult mai riguros. Să luăm de pildă cărțile lui Roald Dahl – și, sigur că da, acum știm și ce intră-n perfecțiunea asta, pentru că nu degeaba scria el cu creionul cu gumă la capăt, păstra scamele de gumă și le-arunca doar o dată pe săptămână. Se-aduna cam o găleată! Nu tăia pe manuscris, ștergea. 

Îmi plac foarte mult și cărțile pentru adulți care au protagoniști copii. Ar putea fi făcut un raft cu tematica asta. Uite, Jack Womack, Random Acts of Senseless Violence, o distopie tulburătoare, induscutabil pentru adulți. Protagonista cărții, o fetiță de 12 ani dintr-un New York apocaliptic, este în mod foarte subtil modelată după eroina lui Louise Fitzhugh din Harriet spionează. Sau Micul prieten de Donna Tartt, unde protagonista e tot o fetiță de 12 ani, cam ciudată, altminteri cu principii foarte sănătoase. (Îi spun că și mie-mi plac mult cărțile pentru adulți cu protagoniști copii, de pildă „Iubire” de Hanne Ørstavik sau „Palatul de gheață” de Tarjei Vesaas – n.r.)

Legat de genuri de care nu m-apropii, mi-ar veni să zic cărți de călătorie, dar cu câteva excepții – nu-mi vine acum în minte decât un urmaș al lui Byron, Robert Byron, cu The Road to Oxiana, un volum de amintiri de călătorie care m-a ținut în transă ca un roman polițist. A, aș zice că un alt gen de care nu m-apropii ar fi romanele polițiste, dar și aici sunt excepții. La urma urmei, Emil și detectivii e o carte polițistă! Chiar și The Little Friend. 

Mă atrag și cărțile de bucate. Sanda Marin, Cartea de bucate clasică, din interbelic. Sunt curios să citesc în paralel versiunea originală, publicată recent, și versiunile mai vechi. Comuniștii cenzuraseră multe rețete, cum erau cele cu denumiri franțuzești sau cu cărnuri care nu se găseau – decât să te ispitească, mai bine să nu știi că există. (Îl întreb dacă îi place să gătească – n.r.) Da, gătesc cu plăcere, dar nu prea am timp. O altă carte după care am gătit, rămasă în biblioteca din Germania, e cartea de bucate a lui Roald Dahl, Memories with Food and Drink at Gipsy House. E ilustrată tot de Quentin Blake, dar rețetele sunt foarte serioase, unele de-a dreptul complicate. 

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare sau mai puțin cunoscute care merită citite?

DBC Pierre e un autor de origine australiană care trăiește în Europa, am descoperit Vernon God Little într-un anticariat din Elveția și m-am mirat că nu auzisem de ea până atunci. De el am mai citit o carte despre meseria de scriitor, Release the Bats, care iarăși e o lectură superbă. 

Nu știu dacă e cunoscută Carmen Machado, Her Body and Other Parties (Corpul ei și alte desfătări), iarăși descoperită întâmplător. Walter Mosley cu Blue Light, un fel de roman polițist science-fiction și Devil in a Blue Dress (Diavolul în rochie albastră) – am uitat în ce context am aflat de Mosley și cine-l menționa, dar am fost curios. Doar atât am citit de el, a fost love at first sight. 

Andrei Kurkov, Moartea pinguinului. Matt Ruff cu Bad Monkeys și 88 Names, o carte în care personajele interacționează cu un joc electronic. Un autor dărâmător de bun, Tom Robbins, cu Jitterbug Perfume. (Caută în bibliotecă și dă peste alte titluri – n.r.) Uite, Dan Rhodes, Anthropology (Antropologie și o sută de alte povestiri), o carte care m-a surprins și pe care o folosesc la școală, când predau în Germania.

Îmi recomanzi și câteva cărți pentru copii mai puțin cunoscute?

Uite o carte pe care am studiat-o cu elevii mei din clasele mari în Germania, alături de Tabăra lui Louis Sachar. Are o copertă foarte nesatisfăcătoare pentru că e o ediție școală. Un autor complet necunoscut, Howard Buten, When I Was Five I Killed Myself.  (Exclam surprinsă când aud titlul – n.r.) Howard Buten e american și trăiește în Franța, unde lucrează ca psiholog și clovn. A scris cartea asta pe care i-au respins-o nu știu câte edituri americane, apoi i-a dat-o unui prieten francez s-o citească și acestuia i-a plăcut atât de mult, încât a tradus-o. A fost publicată în Franța și s-a făcut și un film după ea. Abia după aceea a început să primească solicitări de la edituri americane. Tot n-a avut succesul din Franța, dar copiilor le-a plăcut.

O altă autoare pentru copii care nu știu cât de cunoscută e la noi este Lauren Child. Eu am descoperit întâmplător câteva cărți ale ei și mi-au plăcut. Apoi, autorul norvegian Alf Prøysen. În mod ciudat, în România copilăriei mele toată lumea părea să cunoască povestea ieduțului care știa să numere până la zece. Era un desen animat rusesc care se dădea des la televizor. A trebuit să fac mari cercetări până am aflat de acest Alf Prøysen și ce a mai scris el. Cartea apăruse în română prin anii ’70, fără numele autorului pe copertă, iar eu credeam că o fi un autor rus sau că fusese scrisă pe baza filmului de desene animate.

Legat de copilărie, sunt curios să recitesc cărțile lui Nicuță Tănase, nu cred că mai știe cineva de el astăzi, scria povești cu pionieri, dar le citeam cu mult interes în clasele primare și în gimnaziu.

O altă autoare pentru adolescenți care nu e cunoscută și mă tem că n-ar fi agreată este Janne Teller, autoare daneză de origine germană, cu cartea Nothing, Nimic. E despre niște copii de clasa a opta dintr-un sat danez uitat de lume, care vor să-și convingă un coleg că viața are sens. La începutul anului școlar, copiii îl găsesc pe colegul lor într-un prun și află că nu mai vrea să vină la școală pentru că viața nu mai are niciun sens. E o poveste absurdă – se face iarnă și băiatul stă tot în prun, mănâncă numai prune și aruncă cu ele în colegii lui, care se chinuie să-l convingă că viața are sens și se apucă să facă un muzeu cu obiecte care pentru ei dau sens vieții. O fată aduce niște cizme pentru care economisise toată vara, un băiat își pune bicicleta de curse, dar lucrurile devin tot mai dure și mai grotești. Și ăsta e geniul scriiturii, firescul cu care sunt povestite toate astea, pentru că nu zdruncină deloc. Însă e greu să publici așa ceva la noi, chiar dacă cartea a luat premii în afară – cu părinții nu poți să te pui. În Bulgaria s-a tradus, dar n-a avut ecou. 

Și totuși s-a tradus la noi Maria Parr, tu știai de Inimi de gofre? E o scriitoare extraordinară, prestigioasă, nu doar în spațiul nordic. Însă faptul că într-un punct al poveștii moare bunicul cu care copiii trec prin tot felul de peripeții – deși nu el e personajul principal și moare de bătrânețe – ridică probleme de publicare la noi. (Vorbim un pic despre felul în care e abordată moartea în cărțile pentru copii și faptul că sunt lecturi necesare, pe care mulți părinți le resping – n.r.) Da, poate cazul cel mai cunoscut e cartea lui Wolf Erlbruch, Moartea, rața și laleaua, care în 2017 a primit premiul Astrid Lindgren, un fel de Nobel pentru literatura pentru copii. Mi-am zis că gata, precis se va publica de data asta – dar nu! Multe edituri vor să o publice, dar se sperie în ultima clipă.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

În măsura în care lectura este o adicție, dar pot spune că e și un obicei, adică aș citi încontinuu sau când nu citesc mă gândesc la următorul răgaz pe care-l voi avea ca să citesc. La scris, disciplina e un cuvânt mult mai greu de spus. Adică trebuie să mă disciplinez să scriu și un obicei urât pe care-l am când scriu sau când traduc este să o iau în zbor pe urma fiecărei referințe. Am impresia că e necesar să documentez ceva, dar recunosc că-i un pretext. Totul durează până când scrisul mă prinde și atunci uit să mă documentez suplimentar. 

Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi?

În librării de obicei mă controlez – cel mult rețin un titlu, două la o vizită în librărie și apoi le caut în format electronic. În anticariate, în schimb, nu reușesc. Nu știu dacă există la noi, dar în Germania sunt magazine de cărți second-hand care se vând la kilogram. Mi-a plăcut ideea, chiar am luat multe kile de cărți. Odată, Biblioteca Municipală a organizat un târg într-un weekend și a vândut toate cărțile vechi la care voiau să renunțe – erau niște standarde de igienă și nu le mai puteau ține. Măi, și mi-am luat atunci o mulțime de volume.

E o senzație foarte ciudată să cumperi un kil de carte. Dar dacă se poate cumpăra bere la metru, de ce nu și carte la kilogram? 

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Da. Fatalmente pe rafturile de-acolo sunt de-a valma cărțile cu manuscrisele, traducerile și antologiile în care am publicat texte. M-am gândit să le integrez în bibliotecă, dar e mai simplu așa, sunt la îndemână, plus că mi se pare cam anapoda să fie Bican alături de Blandiana și Boccaccio, oricât de onorantă ar fi compania asta, dar mă cuprinde așa, un soi de smerenie. 

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume? 

Am povestit despre procurarea lui Alice și a Sexologiei din banii de telefon, nu știu dacă mai e ceva… A, ar mai fi povestea acestei cărți, ediția pentru copii din Rabelais, Gargantua. Este traducerea lui Romulus Vulpescu, adaptată, cu ilustrațiile superbe ale lui Eugen Taru. Poate să se califice și ca cea mai veche carte din bibliotecă. Se întâmpla în clasele primare, eram la Târgu Jiu și-am mers cu bunica mea la oraș, unde am văzut cartea asta într-o vitrină și-am rămas absolut fascinat. Habar n-aveam de Rabelais, nici nu știam dacă Rabelais era titlul sau autorul, dar am intrat în librărie însoțit de bunica mea și am întrebat cu un aplomb care nu mă caracteriza cât costă cartea Ra-be-la-is. Vânzătoarea a spus: 25 de lei și țin minte că bunica a icnit – era probabil o sumă foarte mare pentru ea. Am fost însă și mai uimit când a scos banii și mi-a cumpărat-o. A fost o vacanță absolut fericită. Poate că în virtutea acestei lecturi timpurii am avut o relație specială cu cartea despre Rabelais a lui Bahtin. E critică, e teorie, dar am citit-o cu o plăcere extraordinară. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.