Bibliotecă de scriitor – Horea Sibișteanu: „La ultimul târg mi-am zis că nu mai cumpăr cărți, pentru că uite ce e-n Raftul Rușinii, și tot mi-am luat câteva”

A trecut mai bine de un an până am reușit să ne sincronizăm și să-l vizitez pe Horea Sibișteanu pentru rubrica Bibliotecă de scriitor, fiindcă tânărul autor călătorește des – și, după cum am aflat, locul său preferat de citit este în avion. Pe 7 ianuarie, imediat după ziua lui de naștere, am pătruns în lumea sa de cititor guvernată de tabieturi, cu volume riguros ordonate și reordonate, cu o secvență anume în care sunt citiți autorii, ba chiar și un corp botezat Raftul Rușinii, unde-ai crede că sunt cărți începute și abandonate, dar nu, acolo ține Horea cele mai noi volume din bibliotecă, pe care n-a apucat să le citească.  

A fost o plăcere să-l ascult povestind despre cărți și despre oameni, pentru că Horea Sibișteanu are un umor savuros și un talent de a reda situațiile într-un mod foarte viu. M-a purtat dintr-o poveste în alta, pe firul cărților citite, care unesc Bucureștiul, Iașiul, Bacăul și Japonia, unde Horea a cunoscut-o pe Raluca Nagy (nu demult, am avut un interviu atipic cu Raluca despre biblioteca ei invizibilă). Bineînțeles, n-am pierdut ocazia să-l întreb cum sunt cititorii și librăriile din Japonia și am vorbit îndelung despre literatura asiatică, preferata lui Horea. Am mai aflat despre primele cărți pe care le-a cumpărat, etapele prin care a trecut ca cititor și autorii care l-au influențat, plecând acasă cu pofta să-i citesc pe Ryū Murakami, Jeffrey Eugenides și Tahar Ben Jelloun – cel din urmă, o recomandare indirectă de la mama lui Horea, o mare cititoare și un formidabil personaj. Dar să n-o mai lungesc, căci adevăratele povești abia urmează.  

Care-i povestea bibliotecii tale? Cum a luat naștere? Și cum a ajuns să aibă forma de-acum?

Aș putea spune că asta e a patra bibliotecă. Prima bibliotecă a început cu primele cărți pe care le-am cumpărat, prin clasa a VIII-a sau a VII-a, și toate cărțile alea au rămas în continuare în apartamentul maică-mii de la Bacău. După ce am plecat la facultate, și în primele două, trei locuri unde am stat prin București, îmi cumpăram cărți și le duceam pe toate la mătușă-mea, care avea o casă undeva la ieșirea din Bacău. Deci aia ar fi a doua bibliotecă. Mai e biblioteca de pe Kindle, pentru că în Japonia am cumpărat foarte puține cărți fizice și doi ani de zile am luat e-book-uri la greu. Acela a fost unul din punctele de împrietenire cu Raluca Nagy, pentru că făceam schimb de e-book-uri cât am locuit amândoi în Japonia. Sunt foarte multe cărți din literatura română contemporană pe care le am doar așa, în format electronic, și-acum îmi pare rău, dar na, nu-mi vine să le cumpăr din nou. Apoi, prin 2019, când m-am mutat penultima dată, am zis că mai bine încep să-mi cumpăr piese de mobilier și am luat corpul ăla înalt, care acum e Raftul Rușinii, o s-ajungem și la el, apoi corpul ăsta, pentru că nu mai încăpeau cărțile. Și când m-am mutat aici, am găsit biblioteca asta în care încep de-acum să mă extind. 

Cred că o dată la trei luni le rearanjez. Eu încerc să le pun într-o ordine anume, dacă vrei vorbim și despre asta, și la un moment, când nu mai încap pe raft, încep să le pun deasupra, ca să nu m-apuc să mut totul. Și stau eu cu OCD-ul meu pe canapea, seara, și mă uit la ele și zic Mâine m-apuc să mut cărțile din bibliotecă! Și-mi iau, așa, câte o zi într-un weekend, sâmbăta de obicei, în care le scot frumos, le șterg pe toate de praf, le rearanjez. Ultima dată când am făcut chestia asta, am mutat asiaticii pe rândul de sus de-acolo, pentru că mi se mărise foarte tare poezia și nu-mi plăcea cum stăteau cărțile în raft și le-am făcut mai mult loc. 

Cărțile care erau la mătușă-mea sunt momentan în niște cutii, într-un depozit. Și tot îmi spun că într-o zi o să aduc cărțile de la Bacău, dar cred că mai întâi ar trebui să-mi iau ceva al meu sau să mă mut într-un loc care să-mi placă foarte mult. Și atunci când o să-mi fac biblioteca mea, o s-o construiesc până sus, cu scăriță de-aia să ajung la ultimele rafturi. 

Mă uitam zilele trecute în bibliotecă și mi-am dat seama că nu am cărțile cu care am început eu să citesc, primele pe care le-am cumpărat. Am aici a treia carte cumpărată de mine, dar sunt mult mai multe și toate sunt la Bacău. Tot ce am citit în adolescență. Am avut perioada Stephen King, perioada fantasy… Am citit la un moment dat romane polițiste, dup-aia am trecut la thrillere. În continuare am un obicei ca de fiecare Crăciun să citesc un thriller. Pentru că mi se par cărți mai ușurele, și în bibliotecă au un raft separat. Am fost fan Grisham, apoi Dan Brown, adică am trecut și prin etapele astea. Am început cu Stephen King și am citit cam tot ce apăruse de el până în momentul respectiv, dar nu mi-au plăcut cărțile lui cu monștri, cu extratereștri, dacă le știi – așa că am căutat altceva și l-am descoperit pe John Saul, cred că puțină lume știe de el, e un scriitor britanic, publicat la Rao. Mi-am cumpărat toate cărțile lui – într-o vreme, dacă-mi plăcea un autor, îl citeam integral. 

În liceu am citit tot ce apăruse de Cărtărescu și de Eliade, dup-aia m-am mutat, nu știu cum, pe zona asta de horror și fantasy. Cred că m-a influențat Harry Potter – a doua carte cumpărată de mine a fost primul Harry Potter, în clasa a VIII-a. Și le-am luat pe toate la rând, după care am auzit-o pe profa de română – aveam o profă foarte mișto în liceu, care ne provoca să citim mult –, am auzit-o zicând că ei îi place să citească romane polițiste, că o relaxează, și-am zis, da’ ce, eu sunt mai prost? Și mi-am luat tot ce-am găsit de Rodica Ojog-Brașoveanu și le-am citit pe toate. (Râde – n.r.) A, tot prin liceu aveam o prietenă pe care o admiram foarte mult și ea mi-a zis că citește autorii ruși, așa că mi-am luat toți rușii pe care i-am găsit și am citit într-o vară toți clasicii.

Dup-aia am făcut un curs de leadership și tipa cea mai apreciată de la curs a zis că ei îi place Paulo Coelho. Mi-am luat toate cărțile lui Coelho. Groaznic moment. Groaznic, dar am zis, băi, poate nu mi-a plăcut mie prima carte, poate n-am înțeles-o, așa că am citit-o și pe a doua, și pe a treia, cred că am citit vreo patru-cinci. Tot la cursul acela, trainer-ul a zis că îi place John Fowles. Am luat și toate cărțile lui Fowles, care mi-au plăcut foarte mult. Altcineva a spus că-i place Mika Waltari, le-am luat și pe alea, Etruscul, Egipteanul, erau și în formatul ăsta Polirom dubios, mai înăltuțe și greu de ținut.

Am fost acasă de Crăciun și mă uitam în bibliotecă și eram Doamne, ce combinație ciudată am adunat! Păi am așa: Cărtărescu, Eliade, Rodica Ojog-Brașoveanu, Stephen King, John Grisham, John Saul, toate Harry Potter-urile. (Îl întreb dacă chiar le-a păstrat pe toate – n.r.) Da. Nu le-am dat. Mai sunt cărți pe care le-am împrumutat și n-au mai venit niciodată înapoi. În clasa a XII-a, la atestatul pentru informatică, mi-am făcut o bază de date cu cărțile din bibliotecă și aveam o rubrică cu ce împrumutasem și cui, data la care dădusem cartea și data când mi-a fost înapoiată, dar după o vreme am renunțat. (Îmi arată pe telefon câteva fotografii cu biblioteca din camera lui de la Bacău și cu biblioteca mamei – n.r.) Mama le are puse pe două rânduri, deci mi se pare groaznic! Măcar aici sunt puse pe un rând, mi-e mult mai ușor să găsesc ceva în bibliotecă.

Care e prima carte pe care ai luat-o? Ziceai că a doua e Harry Potter, dar prima?

Prima e Lolita. Am și aici o poveste. Eu am crescut în mare parte la bunici, eram eu și vară-mea. Vară-mea e mai mare ca mine. Când ea era în ultima clasă de liceu și eu eram în generală, am auzit-o vorbind cu prietenii ei despre Lolita și Luni de fiere. Și mi s-a părut mie Lolita mai interesantă și m-am dus la librăria Alecsandri în Bacău, la doamna Mercedesa, n-o s-o uit niciodată, așa o chema pe doamna, Mercedesa, și ea nu a vrut să-mi vândă cartea, a zis că sunt prea mic să o cumpăr. Eu, șmecher, tocmai primisem alocația, era o perioadă în care Bancpost îți dădea alocația pe card și am vrut să plătesc cu cardul. Doamna Mercedesa m-a întrebat de unde am eu card și m-am uitat la ea și m-a dus mintea să-i zic Da’ m-a trimis mama să cumpăr cartea, nu-i pentru mine, e cardul ei! Și ea a zis, Bine, și mi-a vândut cartea. Lolita e prima carte pe care am cumpărat-o cu banii mei. 

Și a treia care e, că mi-ai zis că ai adus-o la București?

Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu. Am văzut că s-a reeditat tot în varianta asta cu ilustrații, că apăruse mai demult și varianta simplă, fără desene. Multă vreme, cartea asta a fost pierdută. De fapt, i-am împrumutat-o profei mele de română, am uitat că i-am dat-o ei – asta se întâmpla în liceu – și acum vreo patru, cinci ani a reapărut, mi-a zis maică-mea că s-a întâlnit cu doamna Marinov și i-a dus Enciclopedia zmeilor, făcuse curățenie prin casă și o găsise. A, acolo era? zic eu. (Mă minunez ce memorie are, de reține care sunt primele cărți cumpărate – n.r.) Da, am o memorie de-asta dubioasă, țin minte ce-am făcut acum treizeci de ani, dar nu țin minte ce-am făcut alaltăieri. 

Mi-ai zis că ai un sistem de organizare? Și sunt foarte curioasă să-mi povestești de Raftul Rușinii.

Începem de sus, din colț, din dreapta sus, da? Nu, aia e dreapta, aia e stânga. Încep cu antologiile în care am apărut și dup-aia vin cărțile mele, apoi autorii români în ordine alfabetică și se termină cu antologiile românești. Ocupă opt compartimente din astea. (Glumesc că s-a distribuit în rol de locomotivă pentru literatura română – n.r.) Măi, n-am știut unde să-mi pun cărțile și am zis să încep cu mine. Dup-aia, vine poezia, care ocupă un compartiment și jumătate – cealaltă jumătate sunt antologii scrise de autori străini. Și tot acolo e cea mai veche carte pe care o am în bibliotecă. Povestea e așa: am un prieten care s-a mutat în Spania, acum vreo șase ani, și când s-a mutat a zis: Veniți acasă și luați ce vreți de la mine. Au plecat unii cu canapele. Eu am plecat cu două cărți. Cu un număr vechi din DOR și cu asta (scoate o carte din raft și mi-o aduce – n.r.). E o carte foarte veche, Rogues and Vagabonds, George R. Sims (citesc anul, 1904, și editura, Chatto & Windus – n.r.). Prietenul meu își cumpărase un birou de la fostul ambasador al Angliei în România, un birou foarte vechi, și a găsit cartea asta într-un sertar. O ținea pe masă, de frumusețe. Și mi-a zis, Atâta vrei? Da.

Așa, după poezie ajungem la autorii străini, care nu sunt foarte mulți, după cum vezi, sunt trei compartimente și jumătate. Și corpul se termină cu raftul thrillerelor. După care ne mutăm în biblioteca cealaltă, unde avem două rafturi speciale. Sus am pus scriitorii asiatici, pentru că nu mai încăpeau dincolo. N-am apucat să-ți spun că am și un mod de lectură. Dacă în liceu citeam un autor cap-coadă, acum OCD-ul meu e la un alt nivel și citesc așa: un autor străin, un autor român, un autor asiatic. Exact cum le-am aranjat în bibliotecă. Recunosc că la autorii români – după cum vezi, sunt cei mai mulți – îmi dau voie să citesc un autor român, un autor străin care nu e asiatic, din nou un autor român și dup-aia un asiatic. Mă mai joc cu ordinea asta, dar întotdeauna am trei sau patru cărți planificate dinainte și știu de unde să le iau.

Rar mi se întâmplă să încalc ordinea. Am un grup de prieteni unde se discută despre cărți și eu, pentru că am deja planul făcut, ajung la o carte abia jumătate de an mai târziu, cum e cea pe care o citesc acum, Middlesex (Îi spun că am tot auzit de Jeffrey Eugenides, de la Florin Iaru și apoi de la Veronica Stănică, și vreau să-l citesc și eu – n.r.) Da, mai întâi a citit-o Veronica în grupul nostru, după aceea Nicoleta, apoi Ruxandra, apoi Simona și am zis, nu se poate, hai să o citesc și eu. Numai că am luat-o cu mine la Bacău, am uitat-o acolo, a prins-o mama, că am și o poveste cu mama și cu cărțile, și mi-a zis Nu, o citesc eu, o iei dup-aia. Și am luat-o abia când am fost acasă de Crăciun. După ce-am terminat thrillerul de sărbători, am zis, gata, continui Middlesex. 

Bun, stai că n-am terminat. Deci avem raftul de asiatici, după care al doilea raft special este biblioteca queer. Sunt cărți scrise de autori queer sau cu subiecte queer. (Mă mir că romanul „Kitchen” e queer, îl citisem mai demult și nu reținusem acest amănunt, doar că-mi plăcuse mult – n.r.) Păi nu ții minte că tatăl se transformă în mamă după ce-i moare soția? Am citit-o în PDF cât am fost în Japonia – asiaticii clasici, traduși de mult, așa i-am citit – și când am văzut că s-a reeditat, am luat-o, că mi-a plăcut foarte mult.

După care de-aici încep cărțile de teoria scrisului. Iar ăsta e raftul cu reviste. Avem Matca, Scena 9, DOR, Familia, Poesis-ul și mai sunt… Aici am dicționarele mele tehnice din facultate. Mai am iocanul și niște cărți de non-ficțiune. (Observ în bibliotecă un Converse – n.r.) Este un penar! E cumpărat din Japonia. Am mai avut unul de-ăsta în facultate, nu mai știu de unde-l aveam, era maro. Și am pățit-o la un curs la facultate, m-a dat profesorul afară de la oră, mi-a zis că sunt țăran că mi-am pus papucul pe masă.

Și ajungem în sfârșit la Raftul Rușinii. Aici sunt cărțile pe care le-am cumpărat și nu le-am citit. Care sunt puse și ele pe categorii. Avem autori români, autori asiatici, poezie, autori străini non-japonezi – tot în ordine alfabetică sunt aranjate. Inițial le puneam de la cea mai veche cumpărată la cea mai nouă și mă frustra că mă simțeam obligat să le citesc în ordine. Și am zis nu, hai să-mi dau libertatea să aleg orice de pe-aici. Oricum am eu piticii mei pe creier că nu l-am citit pe Marian Coman și i-a apărut cartea de nu știu cât timp („Ultima carte” – n.r.) și mă văd cu el și mă-ntreabă dacă am citit cartea și eu n-am citit-o. La ultimul târg mi-am zis că nu mai cumpăr cărți, pentru că uite ce e-n Raftul Rușinii, și tot mi-am luat câteva. L-am luat pe Liviu Ornea, pe Ioana Unk, antologia Cum am devenit feministă. 

Asta e cea mai recentă carte din bibliotecă, Bell Hooks, Dorința de schimbare, am primit-o cadou de ziua mea de la Eli (Bădică – n.r.). E de la editura asta nou apărută, Magga Books. (Văd o carte cu titlul „Vreau să-ți mănânc pancreasul” și exclam cât e de bizar – n.r.) Să știi că e foarte drăguță. Sunt fan al cărților Alice Books. (Îi spun că am văzut pe Facebook că recomandase „Pastă de fasole dulce” – n.r.) Mai e Migdală, care mi-a plăcut foarte mult, e un scriitor corean. Și Îndrăgostiți la Seoul, pe care am tot recomandat-o în ultima perioadă, dar astea sunt împrumutate, se plimbă. 

Spuneai că ai o poveste cu mama ta și cu cărțile…

Eu și sora mea am luat chestia asta cu cititul de la mama. Când eram mici, aveam lecturi de vacanță obligatorii și ne recomanda și mama ce să mai citim. Iar prin facultate, când am descoperit autorii români contemporani, am început un joc cu mama. Îi aduceam o carte de un autor român contemporan și ea-mi dădea să citesc o carte de un autor român din perioada ‘70-’80, pe care nu prea-i știam, că pe mulți nu-i studiasem la școală. Sălcudeanu, Nedelciu, Petru Popescu, Breban. Iar după ce terminam cărțile, le discutam. Și am rămas cu obiceiul ăsta să-i duc câte o carte, doar că între timp m-am multidezvoltat în mai multe direcții. 

A fost o fază amuzantă cu o săptămână înainte să plec în Japonia la Master. I-am zis maică-mii, Te rog frumos, trimite un mail la ăștia de la facultate și spune că am murit. Și mama face, Doamne ferește, de ce? Și zic, Nu pot să plec într-o țară străină fără să fi citit o carte din literatura lor. Și nu cred că avem vreo carte japoneză în casă! Și mi-a zis mama, Măi, ce să vezi, că am „Femeia nisipurilor” de Kōbō Abe. Am citit-o, mi-a plăcut mult, am ajuns în Japonia, unde m-am împrietenit cu niște români care locuiau acolo și traduceau cărți, Roman Pașca, Irina Holca, și-atunci ei mi-au recomandat literatură japoneză clasică, care e în biblioteca Kindle – Tanizaki, Mishima, Kenzaburō Ōe, el e unul dintre scriitorii mei preferați. Ceilalți clasici nu mi-au plăcut neapărat. 

Dintre contemporani, îmi place foarte mult Ryū Murakami. (Îi spun că eu îl iubesc pe Haruki, că el și Roald Dahl îmi schimbă mereu starea de spirit cu cărțile lor – n.r.) Eu o să fiu sincer cu tine: gluma mea este că Haruki Murakami este acest Coelho de Japonia. Mie mi se pare că toate cărțile lui sunt la fel. Eu am citit trei. Una se petrecea în facultate, era despre niște studenți – a, eu și Haruki am absolvit aceeași universitate, și voiam să văd ce scrie despre campus. (Nu-și mai amintește titlul, ajungem la concluzia că e vorba de „Pădurea norvegiană” – n.r.) 

Am mai citit Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj. (Îi zic că mi s-a părut cea mai slabă – n.r.) Dar știi de ce am citit-o? Pentru că eram în Japonia când s-a lansat. Și au fost niște cozi imense, cu oameni care au stat două zile la coadă să cumpere cartea. Două zile. Eu n-am văzut în viața mea așa ceva. Țin minte că în weekendul respectiv m-am plimbat prin oraș cu prietenii ăștia de care-ți spuneam că sunt și traducători, și peste tot erau cozi. Și întrebam: Ăștia tot la Murakami stau? Da. Ăștia tot la Murakami stau? Da. Așa îți dădeai seama că sunt librării acolo, după cozi. Când au tradus la noi Tsukuru Tazaki, mi-am cumpărat-o și eu. Și-am mai citit ceva cu Oaia, care e mai fantasy, aia a fost un pic mai bună. (Îi spun că Omul Oaie face parte din universul creat de Murakami și că cea mai echilibrată carte a lui mi s-a părut „Uciderea comandorului” – n.r.)

Mie Ryū Murakami îmi place mult mai mult. Am o carte a lui în engleză, Coin Locker Babies, cumpărată din Japonia. Am fost într-o librărie care e una din cele mai mari din lume, are vreo șapte-opt etaje și la ultimul etaj au cărți în limbi străine. La noi cred că e tradusă cu titlul Copii de aruncat. (Îl întreb dacă citește și în engleză – n.r.) Da, cel puțin pe clasicii japonezi în engleză i-am citit, pentru că nu erau toți traduși la noi. Și am mai citit un autor coreean cu ocazia unei vizite în Coreea. Am fost la o nuntă în Seul, de fapt. Înainte de zbor, m-am oprit într-o librărie din aeroport și i-am spus femeii de acolo să-mi dea orice autor coreean pe care-l are, tradus în engleză. Și mi-a dat Your Republic Is Calling You, era singura carte pe care o avea. Nu mai știu care era autorul… (Aflăm numele de pe net, Kim Young-ha – n.r.) Am deschis-o abia în avion, că eram în întârziere, și pe prima pagină am găsit un motto din Tristan Tzara. Mi-a plăcut foarte mult cartea și mi-am dat seama că îmi plac autorii coreeni, la fel de mult cum îmi plac japonezii. Am mai cumpărat o carte de-a lui care n-a mai ajuns, o luasem de pe Book Depository chiar în perioada când s-a închis site-ul și n-am mai primit ultima mea comandă. 

Ce părere ți-au făcut librăriile din Japonia, felul cum se raportează japonezii la lectură? Raluca Nagy era atât de răscolită de experiența japoneză, că nu mi-a putut spune foarte multe despre subiectul ăsta.

Am stat și eu doi ani în Japonia. Mie mi s-au părut interesante două lucruri. În primul rând, oamenii citeau foarte mult în metrou. Așa ceva nu văzusem niciodată. Acum nu știu care mai e situația, dacă sunt mai mulți oameni pe telefon, că au trecut 12 ani de când m-am întors. Dar atunci erau foarte puțini pe telefon și foarte mulți cu o carte în mână. Cam toți citeau edițiile de buzunar, cărți foarte micuțe, care chiar erau cât un buzunar de blug. Adică la noi, uite, avem acolo Middlesex – să-mi fie cu iertare, dar aia nu e ediție de buzunar. Țin minte că o prietenă româncă citea 1Q84 în ediția de buzunar, și fiecare volum avea câte trei părți, ca să-ți fie mai ușor să le citești. În al doilea rând, ce mi se părea interesant în Japonia era că nu știai ce citesc oamenii, pentru că toți aveau coperte pentru cărți. Lor li se pare cititul un lucru foarte intim și nu vor să se vadă titlurile. Băi, și au niște coperte atât de drăguțe, ori din piele, ori cu Hello Kitty – poate omul citește o carte cu un criminal în serie, dar are o copertă de-aia roz, cu ștrasuri, cu paiete. Și prietenii ăștia ai mei foloseau huse, pentru că era coperta foarte subțire, dar aveau din plastic transparent. 

Cărțile astea se găseau de cumpărat la toate chioșcurile de ziare de la metrou. Și oamenii, dacă terminau cartea pe care o aveau, se opreau și cumpărau o altă carte, la fel de ușor cum cumpărau un suc, o cola. În librării nu știu dacă se găseau edițiile astea de buzunar, mi se pare că se vindeau mai mult la chioșcurile de ziare. Știu că exista o regulă că ediția de buzunar apărea la vreo șase luni sau la un an după prima ediție. Când mi-am luat Coin Locker Babies, o citeam așa, fără husă, sfidător, să vadă toți japonezii că citesc un autor de-al lor și mulți se uitau la mine, dup-aia se rușinau că au citit titlul cărții, aoleu! 

Hai să-ți mai povestesc o fază din Japonia, apropo de citit, că mi se pare amuzantă. Am plecat într-o dimineață cu niște prieteni, fix după Anul Nou, la prima licitație de pește din noul an, când cel mai mare ton se licitează cu cea mai mare sumă. Am plecat pe la patru dimineața, trenul era deja full, și la un moment dat se eliberează un loc pe scaun. Lângă mine era o femeie care se ținea de bară, am așteptat să văd dacă vrea să se-așeze, nu dădea semne, mi-era somn, așa că m-am pus eu, mi-am scos frumos Kindle-ul și am început să citesc. Și la un moment dat o văd cu coada ochiului pe doamna respectivă, care și ea citea o carte, cum se rotește așa cu spatele și începe să se așeze pe mine și eu nu vorbeam japoneză și nu știam cum să-i atrag atenția, stai așa, că-s eu aici! Și s-a pus femeia peste mine, eu am încremenit, și când și-a dat seama că e la mine-n brațe, a început să țipe și-a fugit în capătul celălalt al trenului. Toată lumea se uita la noi, eu ridicam din umeri că n-am făcut nimic. Mai era și chestia asta în Japonia, că la orele de vârf erau vagoane în care bărbații n-aveau voie să urce, erau vagoane doar pentru femei. (Îi spun că asta-mi amintește de cartea lui Kenzaburō Ōe, „J. Ființa sexuală” – n.r.) Tocmai de-aia în Japonia nu poți să scoți sunetul de la cameră. Când faci o poză, se aude. Sunt setări din fabrică, pentru că foarte mulți bărbați fac poze pe sub fustele femeilor. (Doamne, ce maniaci! exclam eu – n.r.) Exact! Și îți dai seama, eu, bărbat străin, într-un tren plin cu japonezi, mai și începe femeia să țipe, de parcă era vina mea. Așa că am coborât la prima stație și am luat următorul tren.

Pe Raluca Nagy cum ai cunoscut-o?

Un coleg indian mi-a spus că e o româncă care vine la cursul de japoneză. Îl întreb cum o cheamă, zice Raluca Nagy. Și zic Nu e româncă, e unguroaică. Și o caut pe internet. La momentul respectiv, existau trei poze cu Raluca pe net și în toate trei arăta diferit. La scurtă vreme, m-am dus la ambasadă să votez la referendum, erau alegerile pentru suspendarea lui Băsescu, și o văd acolo pe Raluca. Era observator la alegeri. Și mă uit la ea, zic, Bună! Tu ești Raluca Nagy? Nici n-o băgasem în seamă pe doamna consul, era acolo, îmbrăcată foarte sexy, în rochie. Raluca face Da’ de unde știi? I-am zis de colegul indian, a reieșit că și el îi povestise de mine. Și zice, Hai să ne vedem la o cafea. Doar că eu plecam a doua zi în România, în vacanța de vară. După care Raluca zice, E doamna consul, o știi? Și eu mă-ntorc spre doamna consul și-i spun Promovați frumusețile țării! (Râdem – n.r.)

Am votat, am plecat în România, și când m-am întors am uitat complet cum o cheamă pe Raluca, îmi aminteam doar că are un nume unguresc. Și la câteva zile, într-una din cele mai aglomerate intersecții ever, fusese o ploaie, mi s-au rupt sandalele și eram cu sandaua desfăcută într-un magazin, să-mi cumpăr ceva de-ncălțat. Și în timp ce-mi luam niște crocși, crocși pe care-i am și astăzi, o văd pe Raluca trecând prin fața vitrinei și-i zic vânzătoarei, Dă-mi papucii, uite banii, aia mă tot bătea la cap cu sacoșica, să mă ducă până la ieșire, să facă plecăciuni, eu nu știam cum să ies mai repede. Și deodată a oprit în stradă un autocar, din care-au ieșit foarte mulți turiști. Raluca, nicăieri. O văd o clipă la un colț și-o iau la fugă după ea, dar nu știam cum s-o strig! În timp ce fugeam mi-am adus aminte că o cheamă Nagy, pentru că aveam o colegă de facultate cu același nume de familie, și-am început să strig Doamna Nagy! Doamna Nagy! S-a întors, era săraca de ea transfigurată la față, avusese o toxiinfecție alimentară, era prima zi când ieșise din casă. Ne-am văzut următoarea zi la o cafea la care am stat șase ore, parcă ne știam de-o viață. Și dup-aia am rămas prieteni forever, adică de fiecare dată când vine în țară trebuie să ne vedem, avem niște ritualuri ale noastre – ne uităm la un film românesc sau megem la o piesă de teatru, îi cunosc familia, am fost acasă la ea și mi-am făcut concedii acolo și fără să fie Raluca. 

În pandemie am zis Raluca, crezi că e ciudat dacă o sun pe mama ta să merg să stau câteva zile acolo? Și a zis că nu, s-o sun. Și-am sunat-o: Doamna Cornelia, dacă mă urc în avion, mă luați de la aeroport? Și m-a primit. Țin minte cum stăteam cu mama Ralucăi, fiecare în câte un hamac, citeam și comentam cărțile. În vacanța aia am citit Inimi cicatrizate de Max Blecher și volumul de poezie al lui Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane. Și la amândouă cărțile am plâns. Stăteam în hamac și plângeam și mama Ralucăi zicea Da’ ești în regulă? Ce-ai pățit? Și eu: E foarte bună cartea asta! 

Am mai pățit-o cu plânsul – eu fac multe paranteze. Călătoresc mult cu jobul și am mereu câte o carte la mine, pentru că-mi place să citesc în avion. Odată, în drum spre Cluj, tot în pandemie, citeam cartea Corinei Sabău, cea cu greierii. Și am ajuns la un fragment din carte – ai citit-o? (Îi spun că nu – n.r.) E vorba despre avorturile în perioada comunistă. Personajul principal, o femeie, nu-i spune soțului că e gravidă și hotărăște să facă avortul de capul ei. Tot romanul ai senzația că soțul e ușor abuziv. Și femeia are probleme în spital și vine bărbatu-său și ea îi zice, Acum mă urăști, nu? Și el îi spune, Nu, mi-e frică. Băi, deci când el a zis Nu, mi-e frică, el fiind făcut bau-bau până atunci, am început să plâng. Și însoțitoarea de zbor a venit la mine și m-a întrebat Totul e-n regulă, vă e frică? Și eu eram cu masca, cu ochii-n lacrimi, sughițam și încercam să-i zic: E foarte bună cartea, doamnă! Când să cobor din avion, îmi zice Vă opriți puțin să fac și eu o poză la carte? (Râdem – n.r.) Să știi că plâng la cărți, dacă îmi plac. Și mă enervează când n-apuc să citesc o carte în întregime, pentru că ies din lumea ei și dup-aia nu mai reușesc să intru înapoi. Am pățit-o cu multe cărți. 

(Remarc că suntem oricum foarte ușor distrași în vremurile astea, și e tot mai dificil să rămânem timp îndelungat într-o carte – n.r.) Eu mai am și deficit de atenție, nu vrei să știi cum citesc eu o carte. Când citesc un capitol, număr paginile, câte pagini are capitolul, și țin degetul unde se termină. Plus că mă forțez să citesc ori până la un număr de pagină care se termină cu 5 sau cu 0, ori la un capitol care să fie cu 0 sau cu 5. Reușesc să mă păcălesc și citesc câte cinci capitole de fiecare dată, dacă sunt mai scurte. Dacă sunt lungi, aplic schema cu paginile.

Să revenim la schimbul de cărți pe care-l făceai cu mama ta… Aveți și azi obiceiul ăsta?

Da, și e obișnuită ca de fiecare dată când vin acasă să-i aduc o carte, cel puțin o carte, și dacă nu-i aduc, e cu dramă. A fost o chestie drăguță acum, de Crăciun – i-am luat de la târg Istoria viitorului, de la Nemira. Mama a fost profesoară de istorie. Și tradiția spune că toate cadourile se adună la mama în cameră și dup-aia le sortăm și le punem în pungi în seara de Ajun. Când am ajuns cu cadourile, a trebuit să le desfac, ca să știe cum le aranjează. Și când a văzut Istoria viitorului, a luat-o și a pus-o lângă ea pe pat. Zic, Ce faci? Păi, mi-ai adus-o mie, nu? Zic, Nu, e pentru Crăciun. Mama: Și vrei să stau cu punga asta lângă mine să mă strige cartea și eu să n-o citesc până la Crăciun? Mai sunt trei zile! Și-am zis, Bine, o iau la mine-n cameră și-o țin în valiză. De Ajun – noi făcusem bradul, ea terminase prăjiturile – o văd că e agitată, și făcea Când punem cadourile? Când punem cadourile? Așa că am pus frumos cadourile, am chemat pe toată lumea, mama și-a luat punga și zice Eu mă duc în cameră. Zic Dar nu mai stai? Nu. De ce? Am de citit! Dimineața m-am trezit, mi-am făcut o cafea, apare și mama mai târziu, umflată, zic Ce-ai? Pân’ la patru am stat. Da’ ce-ai făcut? Am citit. De trei zile am așteptat cartea asta!

Wow, mama ta e o mare cititoare. Care sunt autorii ei preferați?

Măi, nu știu să spun, la modul cel mai serios. Recent i-am luat niște cărți de Tahar Ben Jelloun. Îmi spune mama într-o zi: Mă uitam prin bibliotecă ce să mai citesc – ea mai și recitește cărți – și am dat peste o carte pe care mi-am scris o dedicație: „S-o recitești la pensie”. Și m-a rugat să-i iau și alte cărți de autorul ăsta.

Îmi place când o nimeresc și îi aduc ceva ce îi place. O atrag cărțile care nu sunt mainstream, cum sunt cele de la Black Button Books, i-am dus și Americana, și Prinde iepurele, și mă mai întreabă, Dar cărți de-alea albe de la fetele alea două nu-mi mai aduci? Păi, mama, îi zic, n-au mai scos nimic în ultimul timp, că ți-aduceam. 

Recent i-am dus și Vârtej în reluare a lui Péter (Demény – n.r.). Mie mi-a plăcut foarte mult, pentru că îmi plac autorii maghiari, vai, deci Attila Bartis, m-a spart. Cartea cu câinele pe copertă, Sfârșitul. Știu perfect unde am citit-o. Am citit-o într-un city break în Berlin, eram cu prietena mea cea mai bună din copilărie și săraca de ea voia să vorbească cu mine în tren, să povestim de una, alta și eu i-am zis Vorbim când mergem, când stăm, citesc. Începusem cartea în avion și m-a prins atât de tare, că am citit-o pe toată în city break-ul ăla, în trenuri și pe drumul înapoi. Când am terminat-o pe la mijlocul zborului, prietena mea era: În sfârșit!!

Sunt cărți la care ții mult, dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au marcat, care te-au influențat?

La toate țin. La toate. Eu n-aș putea să dau nicio carte. Știu și când le-am citit și de ce le-am cumpărat. Păi, este Mircea Cărtărescu, datorită lui m-am apucat să scriu și am publicat volumul ăla în liceu. Știi că am scos o carte de proză scurtă în liceu, nu? (Îi zic că n-am știut, mi-o aduce, titlul e „A șaptea viață” – n.r.) O colegă de clasă a soră-mii a făcut grafica, acum tipa e arhitect în China. (Îl întreb dacă a recitit cartea – n.r.) După cum vezi, e un bilet de avion ca semn de carte, la un moment dat am recitit ceva din ea, dar este proză fantasy, scrisă în perioada când citeam în paralel proza fantastică a lui Eliade și cărțile lui Cărtărescu, care are și o lume a lui, și mi se păreau foarte mișto. Asta e direcția în care m-am dus, am povești în care iau mituri românești și le transform. Mi s-a părut atunci că am făcut cine știe ce chestie!

Apoi sunt autorii japonezi, pentru că îmi place să cred că, atunci când m-am reapucat de scris, adică după etapa Eliade-Cărtărescu, m-a influențat foarte mult literatura asiatică. Și multă lume observă că eu scriu altfel. Mie nu-mi plac foarte mult americanii, să știi, nici sud-americanii. De fapt, sud-americanii sunt complicați pentru OCD-ul meu, că au fraze foarte lungi și capitole foarte lungi și atunci îmi trebuie o stare anume pentru ei. Americanii nu știu de ce nu-mi plac. Nu-mi plac. În schimb, asiaticii îmi plac de mor și ar fi o carte anume care m-a marcat, dar nu o am aici, e la Bacău. Cum se cheamă cartea aia celebră a lui Kenzaburō Ōe, despre băiatul lui? O experiență personală, așa, e o carte la care țin foarte, foarte mult. (Remarc că nu și-a adus la București măcar cărțile care sunt importante pentru el – n.r.) Nu, pentru că vreau să le aduc pe toate odată, nu câte una, câte una. 

Dar cu cărțile care nu-ți plac, ce faci? Le dai?

Nu dau nicio carte. Dar nu mi se întâmplă foarte des să citesc o carte care nu-mi place deloc, pentru că le aleg destul de bine. De obicei cumpăr autori pe care i-am mai citit și îmi plac, ori, dacă e un autor nou și a fost recomandat de cineva, atunci îl citesc. Dar, uite, Philip Roth, Teatrul lui Sabbath. Nu mi-a plăcut! Și mi-a fost recomandată, adică un cititor de Philip Roth mi-a zis Ia-o pe-asta. Mai am cartea lui de teorie, De ce scriem, asta mi s-a părut interesantă. Nu mi-a plăcut nici Viciu ascuns – și toată lumea era înnebunită după cartea asta! Pe mine nu m-a atras nici Americana, deși maică-mii i-a plăcut la nebunie. Am citit-o în aceeași perioadă cu Rămâi cu mine de Ayọ̀bámi Adébáyọ̀, care mi-a plăcut maxim. Mi-a curs apă în geantă și primele pagini sunt ude și strâmbe. Apoi Lucia Berlin. O carte care nu mă așteptam să-mi placă, deși mi-au recomandat-o mai multe persoane, a fost asta, Eleganța ariciului. 

Ce mi-a plăcut mie foarte mult, Lydia Davis. Și Dragomán, Regele alb, o am de la Veronica (Stănică – n.r.). Uite, mi-a scăpat Mexican Gothic, trebuia să o pun aici, la thrillere. Mie nu mi-a plăcut. I-am văzut cusăturile și, când văd cusăturile, îmi dau seama ce o să se întâmple și îmi pierd interesul. Pe-asta o știi? (Îmi arată „Mustața lui Dalí și alte culori” – n.r.) Am pus-o în capăt pentru că e album de artă. Teodorovici este, în continuare, scriitorul român contemporan preferat mie. L-am descoperit când eram în Japonia. El a pornit de la picturile lui Felix Aftene și a scris o poveste pentru fiecare pictură. Mai am o carte interesantă pe care am primit-o anul ăsta la Festivalul Bac-Fest. E scoasă de Editura Bibliotecii din Bacău, în număr limitat de exemplare. Ăsta e exemplarul cu numărul 75 și au fotocopiat scrisul de mână a lui Bacovia. Mi s-a părut genial! În fiecare an scot din arhivă câte ceva de genul ăsta.

Uite, și asta! Nu știu câtă lume ți-a recomandat-o, mie mi-a plăcut foarte mult: Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă de Jenny Erpenbeck. Când mă uit în bibliotecă, sunt niște cărți pe care le-aș recomanda întotdeauna, cum ar fi Constantin a lui Bocai. Preferata mea ever, cu toate că o să zică lumea că e nepotism, dar nu e: Calul Ralucăi, adică am citit Un cal într-o mare de lebede înainte să apară și mi-a plăcut foarte mult. Mai e Cătălin Ceaușoglu, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea. (Îi zic că nu o știu – n.r.) De ce nu îl știe lumea pe Cătălin? Eu asta nu înțeleg, mi se pare că scrie foarte bine. A câștigat premiul „Cartea discretă a anului” acum doi ani. 

A, uite, mi-a mai plăcut o carte, Viața e un roman de Guillaume Musso. E mai ușurică, așa, dar cred că lumea nu știe de ea. (Îl întreb dacă asta nu i s-a părut tot în zona Coelho  – simt nevoia să-i fac puțină dreptate lui Haruki – n.r.) Să ne înțelegem, îmi plac și unele cărți mai ușurele, iar asta mi-a dus aminte de un film care mi-a plăcut mult, Stranger than Fiction. 

Mă întrebai de cărți proaste pe care le țin în bibliotecă. Uite, asta, Cartea oglinzilor de Chirovici. Nu mă întreba de ce am cumpărat-o. (Îl întreb în schimb ce-o să facă când se vor umple rafturile, nici atunci n-o să dea măcar cărțile care nu i-au plăcut? – n.r.) Poate le voi pune într-o cutie undeva, ascunse, sunt cărțile mele, cum să le dau?

Uite, Corinei Sabău i-am găsit într-un anticariat și cărțile ei vechi, Blocul 29, apartamentul 1 și Dragostea, chiar ea. Și aici am o poveste amuzantă. M-am dus cu o prietenă, cu Laura, în librăria aia cu cărți la 5 lei. Venise la mine în vizită și mă luase pe sus la librărie, nu mă-mbrăcasem cine știe ce. Ea căuta o carte anume, eu doar mă uitam pe-acolo, și am observat că tipa de la casă mă privea insistent. Și-i zic Laurei, Nu m-ai lăsat să mă-mbrac mai de Doamne-ajută! O să zică că fur cărți! Orice fac, se uită la mine. Și Laura: Ce să furi, cărți la cinci lei? Ajungem pân-la urmă la casă, și tipa spune, Aș vrea să vorbesc ceva cu domnul, dacă se poate. Și zic N-am furat nimic! Și ea, Nu sunteți Horea Sibișteanu? Și zic Ba da. Aș vrea să-mi dați un autograf! zice ea. Vă urmăresc pe Facebook și mi s-a părut atât de frumos că ați citit cartea Corinei Sabău în hamac și doamna Corina Sabău v-a comentat că neam de neamul ei n-a stat în hamac! Când i-am povestit Corinei, a zis Tu mereu ai o poveste cu mine! Și eu zic Ce să fac, Corina, dac-așa se-ntâmplă!

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Trebuie să mă gândesc, s-ar putea să fi făcut. N-am furat niciodată o carte, asta e clar. Dar la un moment dat mi-am dorit foarte mult o carte-album și nu voiam să mi-o cumpăr eu, că era foarte scumpă, și am bătut apropouri să mi se cumpere cadou, Vai, ce frumoasă ar fi cartea aia la mine-n bibliotecă și de-astea, dar nu se prindea nimeni. Era Codul lui Da Vinci, varianta ilustrată. Până la urmă am primit-o cadou, dar nu e aici, e la Bacău.

Mi-ai zis că ai o ordine anume în care citești cărțile. Ai și alte obiceiuri legate de lectură sau de scris? 

Eu nu prea pot să citesc seara, mi-e mai ușor să citesc dimineața și în timpul zilei. (Păi, nu te duci la serviciu? întreb eu – n.r.) Citesc în weekend, mai rar în timpul săptămânii. Și mi-a spus neurologa că pentru problemele mele cu somnul e bine să citesc seara, că mi se face somn. Și-am zis, Dar nu pot să citesc seara, că mă ia somnul! Și face, Păi, asta e ideea! Zic, Nu, că mă simt ca Becali care a zis că n-a citit nicio carte în viața lui, că-l ia somnul. (Râdem – n.r.) Am început să-mi pun o carte pe noptieră, în dormitor, și mă forțez să citesc un pic. De obicei aleg o carte de poezie și citesc două, trei poeme. Dar cel mai des citesc în weekend și îmi place foarte mult să citesc când mă deplasez undeva, în avion, în tren, în autobuz. În avion e locul meu preferat de citit.

Iar ca obiceiuri de scris, nu-mi place să fiu singur când scriu. Știu că sună ciudat. Dacă sunt singur în casă, dau drumul la televizor ca să am ceva pe fundal. Am încercat să merg într-un bar, cum fac alți autori, dar atunci atenția îmi e distrasă prea mult. Mă uit la cine intră, la oamenii de la mese. Și atunci prefer să scriu acasă, dar trebuie să mai fie cineva pe lângă mine sau televizorul deschis, că dacă e prea liniște nu pot să scriu. 

Sunt genuri literare de care nu te-apropii deloc?

Nu mai pot să citesc fantasy. Am fost fan Harry Potter, prima carte am citit-o înainte de Capacitate – a apărut când eram într-a VIII-a –, iar ultima în facultate, în tren spre Vatra Dornei, într-o vacanță de iarnă. Îți spuneam că țin minte unde am citit cărțile. Am încercat dup-aia să citesc Stăpânul inelelor, dar nu mi-a plăcut. Mai era o carte de la Rao care a jucat un rol foarte important, pentru că m-a ambiționat să scriu: Eragon se chema, era cu un dragon, și era scrisă de un puștan, Christopher Paolini, avea 16 ani când a scris-o și cartea a devenit bestseller. Păi, dacă el a putut să scrie un roman de-ăsta, mă apuc și eu să scriu! Dar acum nu mai pot să citesc fantasy de nicio culoare. 

(Îl întreb dacă realismul magic îl atrage – n.r.) Da, nișa asta a rămas, pentru că un fel de realism magic are și Cărtărescu. Iar la el nu mă deranjează nici frazele lungi. Și știi cine mai are fraze lungi care nu mă deranjează? Filip Florian. Toate bufnițele, Degete mici – nu le am în format fizic, pentru că le-am citit în Japonia. Apropo, am cumpărat Toate bufnițele pentru că în perioada respectivă Raluca Nagy avea o fixație cu bufnițele, și i-am făcut cadou cartea în format electronic. Și este cartea din cauza căreia am căzut pe scări la metrou. Pentru că nu se mai termina fraza. Am ieșit din metrou, eram cu Kindle-ul în mână și am zis, Sigur se termină fraza până ajung la scări. Și n-am văzut scările și m-am dus buuuf. I-am povestit lui Filip Florian chestia asta, când l-am văzut la un eveniment. Nu știa dacă să râdă sau nu.

Și cărți de dezvoltare personală am încercat, dar nu mă atrag. Nici non-ficțiunea nu mă atrage să o citesc – m-am chinuit cu Dulcele bar, deși e foarte mișto. Pe-astea în schimb merge să le ascult, că am și abonament pe Audio Tribe. Ascult dimineața când plec la muncă – lucrez undeva pe lângă Gara de Nord și merg pe jos la serviciu. Fac 45 de minute și, dacă nu am un podcast, ascult un audiobook. Eu nu sunt matinal, dimineața sunt foarte somnoros și acest drum mă ajută enorm să mă trezesc. Iar seara mă-ntorc tot pe jos. Mai ales când sunt zile foarte încărcate la muncă, pe drumul spre casă mi le scot din sistem pe toate. 

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Mamă, dar sunt foarte multe. Și toate au câte o poveste. Uite-aici: Ilinca Mănescu face și mărțișoare. În poza asta sunt eu și aici este un bursuc care citește Întinde mâna, Tiberiu. Mi-a făcut ea mărțișor personalizat. Ăsta e un vas de Cucuteni. Când a venit Raluca Nagy în țară și a fost la rezidența Cărturești cu Burceasca (Ruxandra Burcescu – n.r.), am fost într-o zi în Iași, iar în Parcul Copou era târg de olărit și am cumpărat vasul ăsta. 

Dacă te duci lângă Iași la Muzeul Cucuteni, acolo există pe un perete o poză cu o arheoloagă tânără, cu burta la gură, care stă și sapă, și aia este mama și era gravidă cu mine. Când ne-am dus împreună la muzeu, mama face, Vai, băiatul ăsta era copil pe-atunci, era din sat, eu l-am învățat ce să spună, ca să se ocupe de muzeu. Și a început tipul să ne explice și la un moment dat mama îi spune, Nu e așa, e așa. Și el se uită la mama și zice: O vedeți pe doamna asta de-aici? Ea m-a învățat ce să spun când vin vizitatorii, ea m-a învățat așa. La care mama face, O vezi pe doamna asta de-aici? Eu sunt! Și el, Haideți, doamnă, da’ erați tânără! Și erați gravidă! Și mama: Cu ăsta! Și arată spre mine. 

(Îl întreb dacă poartă pălăriile expuse pe bibliotecă sau sunt doar pentru expoziție – n.r.) Da, le port. Când eram mic, răceam foarte des și mă obliga mama să port căciulă. Am avut o perioadă în care nu mai suportam căciulile și-atunci mi-am cumpărat pălării. 

Ăsta e un joc cu care faci haiku-uri, l-am primit cadou de la o colegă de muncă la un Secret Santa. Pe-ăsta (un cub de lemn pe care scrie Writer Block – n.r.) l-am primit cadou la 100 de Sundays. (Creative Writing Sundays – n.r.) Mi-au dat diplomă de navetist, că stăteam la Focșani atunci când veneam la Sundays. Pana asta am primit-o cadou de la soră-mea, când am lansat Tiberiu, iar aici este un stilou micuț primit de la prietena mea cea mai bună din Elveția. Tot ea mi-a luat bufnița asta din America, gândăcelul e din Egipt. Majoritatea obiectelor de-aici sunt cadouri.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.