Bibliotecă de scriitor – Liviu G. Stan: „Nimic din copilăria mea nu anunța fie că voi citi, fie că mă voi apuca de scris”

Pe Liviu G. Stan am avut șansa să-l cunosc înainte de a debuta ca prozator, în urmă cu mai bine de treisprezece ani, și încă de atunci avea darul să trezească în interlocutorul său o poftă fantastică de citit – țin minte că la recomandarea lui am citit prin 2012 Un cerc în iarbă de Oek de Jong, o carte excelentă care a rămas „sub radar” până în ziua de astăzi. Nici nu-mi explic prea bine de ce am amânat atâta timp să-l invit la rubrica Bibliotecă de scriitor. Poate influențată de prezența lui discretă pe scena literară de la noi, mă așteptam la un refuz politicos, dar iată că Liviu G. Stan a fost de acord să ne întâlnim. Și astfel s-a născut unul dintre cele mai ample interviuri publicate la această rubrică, în care vorbim nu doar despre cărțile preferate și scriitorii de la care a furat meserie, ci și despre felul cum Liviu G. Stan se raportează la scris sau despre pasiunea lui pentru Urbex.

Pe rafturile bibliotecii pe care o veți vedea în imagini se află doar o mică parte din cărțile adunate de-a lungul anilor de Liviu G. Stan. Cele mai multe au rămas în orașul natal, Brăila. „Nu am o bibliotecă foarte mare aici”, mă avertizase el, „oare e mai mică decât a lui Marin Mălaicu-Hondrari”? Ne-am amuzat amândoi. În cazul bibliotecii, mărimea chiar nu contează, mai ales când e compusă din cărți una și una. Pot fi o mie de volume și o discuție aridă, sau numai douăzeci de cărți și o fermecătoare poveste – pe tărâmul literaturii nu există nicio regulă. 

Nici n-a început bine discuția, că Liviu G. Stan a început să scoată cărțile de pe rafturi, una mai necunoscută ca alta și una mai interesantă ca alta, fiecare cu o poveste, și în curând m-am trezit copleșită de un morman considerabil din care nu cunoșteam, sau nu citisem, decât o mică parte. Cred că vă imaginați entuziasmul care m-a cuprins, mai ales că mi-a amintit de autori care-mi plăcuseră și mie cândva (Niccolò Ammaniti, Luis Sepúlveda, Heinrich Böll) și mi-a trezit curiozitatea pentru autori de care nu auzisem niciodată (A.B. Yehoshua, Melania G. Mazzucco, Marco Missiroli, Pierre Gascar, José Sarney) sau pentru alții la care încă n-am ajuns (Don DeLillo, Georges Perec, Gonçalo Tavares, Witold Gombrowicz). Primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors acasă a fost să caut toate cărțile astea mai vechi la anticariatele online și bineînțeles că mi-am cumpărat câteva. Iar ca să înțelegeți puterea acestei discuții, în aceeași seară am scos din bibliotecă Fără sânge a lui Baricco și am citit-o pe nerăsuflate. 

Dar mă opresc aici și vă las să citiți acest interviu exuberant și personal, iar dacă recomandările lui Liviu G. Stan vă conduc spre propria listă de lecturi, aștept un semn de la voi, oriunde, oricând. 🙂

Care este povestea bibliotecii tale? Mi-ai zis că aici e doar o mică parte din colecția ta, cele mai multe cărți sunt la Brăila…

Povestea ei începe cu biblioteca alor mei, de acasă. Erau cărțile pe care le avea toată lumea, romanul Secolului XX, Editura Eminescu, Minerva, de acolo începe, după care am început să o extind cu achiziții. Când eram în Brăila, mă duceam la un anticariat care era chiar lângă blocul meu. Erau foarte ieftine cărțile acolo, plecam cu sacoșe întregi. Era singurul anticariat din oraș, deschis cred prin anii ’90. Din păcate, s-a închis anul ăsta. A fost o mică tragedie, au scris și în presa locală despre sfârșitul acestui anticariat, pentru că doamna respectivă s-a mutat în Constanța. Când am fost recent pe acolo și am văzut spațiul gol, cu anunțul „De închiriat”, Doamne, am simțit că o întreagă epocă a dispărut odată cu anticariatul ăla. 

Am adunat la Brăila foarte multe cărți – bine, maică-mea, recondiționând prin casă, evident că le-a exilat, sunt undeva pe la boxă acum, în saci și în genți de voiaj. Ori de câte ori mă duc la ai mei, mi-e groază să încep să sap prin groapa aia comună. După ce m-am mutat la București, biblioteca s-a extins treptat cu alte achiziții, dar ce am aici nu reprezintă nici cincizeci la sută din cărțile pe care le-am avut. 

(Spun că, din câte știu, s-a mutat prin București în tot felul de locuri – n.r.) Da, am tot bântuit. Cea mai mare parte din bibliotecă a rămas la fosta soție. Am locuit pe Șoseaua Chitilei în casa bunicii ei, o casă veche, tip vagon, unde trei generații și-au unit bibliotecile: a mea și a Iuliei, biblioteca bunicii ei și biblioteca tatălui ei. Și practic aveam o cronologie bibliografică care începea undeva pe la sfârșitul Primului Război Mondial și ajungea până în prezent. Tone de cărți.

Ai făcut descoperiri mai deosebite în acele biblioteci?

Da, da. Tatăl ei era consumator de romane polițiste și am descoperit acolo niște romane incredibile. Avea toată colecția de la Univers – cea cu literatură polițistă se numea parcă Enigma –, erau tot soiul de scriitori români de romane polițiste de care nimeni nu mai știe nimic acum, și nu mă refer la celebrități ca Rodica Ojog-Brașoveanu sau Haralamb Zincă. Avea colecții de Raymond Chandler, avea Dashiell Hammett, deci toți zeii romanului polițist. Am găsit și o ediție veche din Gog, a lui Papini, cred că din perioada interbelică, era superb editată și într-o stare foarte bună. 

Ce-am mai găsit pe-acolo? Romane mai vechi de Selma Lagerlöf (îi spun că tocmai am început „Povestea lui Gösta Berling”, o ediție din 1965 – n.r.), Exact, da, era și aia. Tot de la Editura Univers, jurnale de călătorie, au avut ei o colecție în care incluseseră, tot în zona memorialisticii de călătorie, și Shogunul lui Clavell. Sau Kanji. Era o colecție imensă, citeam despre triburi din Africa. Nu știu dacă au mai fost reeditate de-a lungul timpului, mă îndoiesc.

Ce cărți ai în biblioteca de aici?

Sunt cărți care m-au însoțit, cărți la care țin, cărți pe care le-am primit, cărți pe care le recitesc în fiecare an. (Ne ducem lângă bibliotecă, Liviu începe să scoată volume de pe rafturi – n.r.) La un moment dat eram obsedat să refac toată colecția de la Kriterion, Biblioteca Kriterion, unde apărea tot ce însemna minoritate etnică la noi. De pildă, Otto Alscher, Povestiri despre animale, un minoritar german. Ei au publicat foarte mult din proza grupului Aktionsgruppe Banat, din care a făcut parte și Herta Müller. Mai am aici Paraschiv, Paraschiv al lui Georg Scherg; am citit o bucățică acum câțiva ani, într-o antologie de proză germană din România scoasă la Curtea Veche și am înnebunit când am văzut cum era scris. L-am găsit până la urmă. Avea o supracopertă superbă, era roșie, roșie – nu știu ce-am făcut cu ea. (Scoate și „Camera cu oglinzi”, tot de Georg Scherg – n.r.) Nu prea mi-a plăcut asta, dar atunci aveam ambiția să refac toată colecția. Am mai uitat între timp de pasiunea asta de colecționar. 

Aveam două colecții pe care voiam să le refac. Biblioteca Kriterion și Globus, de la Univers, care este imensă. Îmi propusesem ca în fiecare lună, la salariu, să-mi iau un anumit număr. (Scoate un volum de Goffredo Parise, „Băiatul mort și cometele”, îi spun că nu mi-e deloc cunoscut – n.r.) Probabil n-ai auzit de multe de la Globus pentru că nu au fost reeditate. Pe-asta n-am apucat să o citesc. E debut. Parise l-a scris la 20 și un pic de ani, mi se pare. Dar asta… (Îmi arată „Ani de vrajă” a lui Pierre Gascar – n.r.) Am citit puțin din ea la cineva acasă și m-a fascinat, am căutat-o imediat. Este superb scrisă. Este practic o constelație de experiențe senzoriale ale unor copii la sat, vara. Sunt pagini întregi în care sunt descrise picăturile de apă pe fundul stropitorii, mirosul fânului încălzit de soare, cum se băgau în fân și stăteau în aerul ăla dogoritor. Pierre Gascar a făcut parte din Noul Roman Francez, dar era așa, un outsider.

(Scoate „Western Australia” de Bojin Pavlovski – n.r.) Ăsta e de la Cartea Românească, e un roman superb. Avem aici diaspora macedonenilor din Australia. Nici nu știam că există așa ceva. Iar la capitolul exotism: Apele de miazănoapte este scrisă de un fost președinte al Braziliei, José Sarney. (A fost președinte între 1985 to 1990, aflu ulterior – n.r.) Este un acid western, mi-a plăcut foarte mult. Are și ilustrații ediția asta de la Univers. (Îl întreb ce înseamnă acid western – n.r.) E un western mai sângeros, așa. În literatura braziliană au un soi de antierou, nu mai știu exact numele, stai să caut. Banditul cangaço, așa. De fapt, bandiții ăștia erau haiducii lor. E o întreagă literatură legată de genul ăsta de antierou, care s-a strecurat și în cinematografia sud-americană.

Există o structură în biblioteca ta?

Nu am nicio structură. Sunt puse la nimereală, așa cum am apucat. Dacă trebuie să caut ceva, e dezastru. Aici ar fi grupată poezia, dar am pus poezie și pe rafturile de jos. În rest e harababură, dar eu mă descurc. (Observ Biblia și alte cărți religioase pe raftul de sus – n.r.) Da, le am de la bunica mea, o femeie foarte credincioasă, dar și eu am fost mereu interesat de tot ce înseamnă nu neapărat religie, cât creștinism, fiindcă e o piesă foarte importantă din cultura europeană.

(Îl întreb ce e cu teancul de pe măsuță – n.r.) Astea sunt cărți mai recente. Am găsit într-un anticariat niște cărți cu reportaje din perioada comunistă, publicate la o editură din Iași. Am vrut să văd cum sunt reportajele astea, gândindu-mă că voi găsi acolo o atmosferă à la Bogza, dar sunt cărți foarte slabe. În același timp, temele spre care se îndreptau unii reporteri erau superbe. Este un volum care conține doar reportaje despre certurile de la asociațiile de proprietari, e savuros. Vieți pe scara de serviciu, al lui Gheorghe Fărtăiș. Pornește de la nu știu ce problemă cu o conductă de la subsol care crease un adevărat infern în bloc. Iar reporterul s-a dus să documenteze cazul în perioada comunistă. Și am zis, băi, stai, că aveam o editură cu o colecție specializată pe reportaje. Ia să vedem. Editura Junimea, Colecția Reporter XX. 

Așa. Am aici mult Cormac McCarthy, e unul dintre autorii mei de suflet. Dar nici cărțile lui nu sunt puse laolaltă. Uite, Copilul Domnului. Romanul e mai vechi, a fost ecranizat prin 2013, o ecranizare foarte bună. (Îl întreb cu ce carte ar putea începe cineva care nu l-a citit pe McCarthy, pentru că se teme de duritatea prozei lui – n.r.) Mie mi-a plăcut foarte mult Trilogia Frontierei, cu asta aș începe. Căluții mei, căluți frumoși e primul volum din trilogie. (Celelalte două sunt „Marea trecere” și „Oraşele din câmpie” – n.r.) Uite, și Meridianul sângelui, ăsta e cel mai sângeros roman al lui. 

Uite, recent am citit și mi-a plăcut teribil asta, Jean-Baptiste Del Amo, Fiul omului. O atmosferă în romanul ăsta… Wow! Pe-asta tot recent am citit-o. Lea Ypi, Liberă. Doamne, e superbă! Multe detalii le-am recunoscut pentru că am fost în Tirana, am umblat prin Albania. 

Ți-ai propus să pui cărțile în ordine la un moment dat?

Nu, nu am niciun fetiș cu biblioteca. Nu mă deranjează să le caut. A, uite încă un roman pe care îl citesc an de an și care m-a vrăjit de la prima lectură: Misiunea directorului de resurse umane, al lui Yehoshua, un scriitor din Israel. E un road novel cu un director de resurse umane care se duce să-l caute prin Caucaz pe fiul unei angajate de la fabrica de pâine, care murise. Și pornește din Tel Aviv spre Caucaz, pe fondul războiului dintre Rusia și Georgia. A fost și ecranizat, mi se pare. Foarte des revin la romanul ăsta, pentru că este scris extraordinar. (Bineînțeles că, abia întoarsă acasă, am căutat & comandat cartea, împreună cu „Un divorț tardiv” – n.r.)

Apoi, o scriitoare italiană care m-a dat pe spate rău de tot. O zi perfectă, al Melaniei G. Mazzucco, o frumusețe. E un roman-mozaic. Mai multe povești intersectate, cred că pe durata a douăzeci și patru de ore, în Italia. Oricum italienii sunt adevărați maeștri ai romanului de introspecție. Și m-a mai dat pe spate, recent, Fidelitate al lui Marco Missiroli. Au făcut serial după el pe Netflix și l-au reeditat la Anansi. În general, cam toate care vin de la Premiul Strega sunt romane foarte bune. (Îl întreb dacă îl atrage mai mult Strega decât Goncourt – n.r.)  Da, da. Mi se pare că e mai bun. Clar, clar. Am foarte mulți italieni aici. Uite, Sandro Veronesi, care mi-a plăcut foarte mult după ce-am citit Colibri.

Apoi, obsesia mea de mulți, mulți ani, cred că din facultate, față de Baricco. Am o fixație pentru Baricco, am aici multe cărți, Fără sânge, care este o bijuterie, am City și una dintre preferatele mele, O poveste. Și pe-asta o recitesc anual, se și vede după cum arată. (Spun că am impresia că multă lume îi ocolește cărțile din cauză că sunt atât de scurte, dar probabil că este o prejudecată – n.r.) Da, este. Alessandro Baricco știe să fie atât de complex și de profund în caracterul miniatural al cărților lui, încât nici nu-ți trebuie mai multe pagini. De ce să te întinzi kilometric într-o cărămidă de carte, când poți să rezolvi totul într-o nuvelă?

Uite un alt autor pentru care am un cult, Don DeLillo. Omul căzător, mai am aici Punctul Omega, am și în engleză de la el. (Remarc că citește într-o zonă mai puțin frecventată la noi – n.r.) Nu citesc după trenduri, nu citesc după recenzii, îmi caut singur cărțile. Mă uit pe coperta a patra, le răsfoiesc puțin și, în rest, mă iau doar după recomandările unor cititori cu care am eu ceva în comun. Reflexul ăsta mi s-a format la Biblioteca Județeană din Brăila, unde stăteam cu orele, citeam câte puțin din toate și așa am descoperit multe cărți de unul singur. Adeseori am ajuns la întâlniri aproape providențiale cu anumite cărți. Știi cum se întâmplă uneori, ai o dilemă în viață și găsești cheia într-o scenă dintr-o carte, sau într-un film, sau printr-o întâlnire cu un om. Mie chestia asta mi s-a întâmplat frecvent cu cărți și din acest motiv mi-au rămas la inimă, deși poate că nu sunt cărți pe care mulți le-ar include într-un top.

Îți amintești o astfel de întâlnire providențială? 

Prima carte – dar nu o găsesc aici, nu știu unde o fi – care pe mine m-a ajutat foarte mult emoțional și mi-a influențat felul în care percep viața este O singurătate prea zgomotoasă a lui Bohumil Hrabal. Am citit-o prima oară la 16 ani, o găsisem la Biblioteca Județeană din Brăila. Măi, a fost ceva incredibil. O liniște teribilă s-a lăsat peste mine în timp ce-o citeam. O recitesc des, e pe-aici prin casă, dar nu o văd acum.

Ce mai avem? Luis Sepúlveda. Îmi place mult. Am citit tot ce s-a tradus la noi, uite, aici este și Bătrânul care citea romane de dragoste. Mi-ar fi plăcut să pot scrie ca el, să am această lejeritate, simplitatea asta superbă și cinematografică a prozei lui.

Pascal Quignard e și el unul dintre preferații mei. Toate diminețile lumii e o bijuterie. (Îi spun că de la ei am citit acum mulți ani romanul „Vila Amalia” – n.r.) Foarte bună și Vila Amalia. A, Cartea de la San Michele, care mi-a plăcut teribil. (Scrisă de doctorul suedez Axel Munthe – n.r.).

Altul care mă obsedează este Niccolò Ammaniti. (În acest moment izbucnesc cu mare entuziasm, aproape că uitasem de acest autor care-mi plăcuse și mie foarte mult – n.r.) Să trăiască Gabriela Lungu, că ea insistă să-l traducă. Anul trecut a apărut la Humanitas un roman nou, Viața intimă, e superb! Și am luat din Italia o altă carte de-a lui, dar oare unde am pus-o? Stai, stai, că mai am. Uite, Anna e un roman postapocaliptic, l-am citit în engleză. (Îl întreb cum i s-a părut – n.r.) E incredibil. Mi se pare că îl bate la fundul gol pe Cormac McCarthy cu Drumul. Am mai spus-o, dar o spun rar și o spun în șoaptă, pentru că toată lumea e șocată. Cum? Ceva mai bun decât Drumul lui Cormac McCarthy? Da. Da, clar.

Vorbeam într-un comentariu pe Facebook cu Gabriela Lungu despre faptul că Ammaniti nu se vinde bine la noi. Nu pot să înțeleg de ce. Cum vrea Dumnezeu mi se pare unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii, nu știu, douăzeci de ani. Am fost în Napoli în septembrie și mi-am luat de acolo o carte de Ammaniti în italiană, Fango, pe care am citit-o cu Google Lens. (Mă arăt foarte uimită – n.r.) Da, da, cu răbdare, am făcut poze, le-am încărcat în Google Lens și să știi că stilul său era binișor surprins de traducere. Vocea lui Ammaniti este atât de personală și intră atât de adânc în tine, încât chiar și tradus cu Google Lens reușești s-o identifici. 

A, uite, pe-asta am luat-o tot din Napoli, Diabolik. Grafica este superbă. Visam să plec din Napoli cu toată colecția, că era micuță, dar n-aveam cum s-o car pe avion. (Citesc pe copertă „Il Giallo a Fumetti” – n.r.). Giallo este romanul lor noir, filmele giallo, Dario Argento, Mario Bava… 

Ce mai avem aici? Uite, în zona romanului fantastic. Mie nu-mi place literatura fantastică, dar ăsta m-a dat pe spate. E și puțin horror. Pielea rece a lui Albert Sánchez Piñol. Ecranizarea e oribilă, dar ăsta este scris jos pălăria. (Îi spun că am citit cartea la recomandarea lui Ciprian Măceșaru și chiar a fost wow, păcat că nu e mai cunoscută – n.r.) Pentru că n-a mai fost reeditată. 

Deci fantasy nu te atrage. Cu realismul magic cum te înțelegi? 

Nu m-am înțeles niciodată bine cu realismul magic. Mi-a plăcut doar la Juan Rulfo, la Marquez nu. Știu că spun acum o blasfemie, dar nu mi-a plăcut niciodată Marquez cu adevărat. De la el aș alege doar Toamna Patriarhului, aia într-adevăr e o carte cu totul specială, și mi-a mai mers la inimă o carte miiică de tot, Colonelului nu are cine să-i scrie. Nici Cortázar nu mi-a plăcut. (Sunt mirată, pentru că are și proze în cheie realistă – n.r.) Juan Rulfo e un ciudat, acolo este ceva cu totul și cu totul special. Realismul magic e aproape trăit mistic în cărțile lui. Ai senzația că omul chiar a trecut prin experiențe la limita realismului magic.

După care, Paul Auster, dragul de Paul Auster. E sus de tot în ierarhia mea, m-a dat peste cap moartea lui. Baumgartner este ultimul său roman. Se simte prezența morții, rău de tot se simte. Băiatul sclipitor, mai am acolo Palatul lunii, primul roman pe care l-am citit de la Auster, când eram în liceu – m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a plăcut foarte mult și Un om în întuneric. (Descoperă un alt Baricco, „Emaus”, am senzația că autorul italian e împrăștiat pe toate rafturile – n.r.) Iar Baricco! Știi, eu nu m-am mai uitat de mult prin bibliotecă și acum îmi sar în ochi tot felul de cărți. Sándor Márai, nu mai zic… (Scoate „Lumânările ard până la capăt” într-o ediție de la Humanitas care mi-era necunoscută – n.r.)

Uite un scritor spaniol care nu s-a mai tradus, din păcate, și care are un roman demențial. Antonio Álamo, Incendierea Paradisului. Vai de mine, ce roman! La RAO a apărut, în perioada când au tradus masiv Neruda. A, Serge Joncour, care îmi place foarte mult, și am aici un roman superb, Contează pe mine. 

Și altul din panteonul meu, Tavares. Pfua! Deci a fost șoc cultural pentru mine întâlnirea cu Tavares. Uite-o pe-asta, pe care am citit-o și recitit-o. Este dezintegrată. (Îmi arată „O călătorie în India”, pe care o remarcasem de cum intrasem, pentru că era așezată în bibliotecă cu coperta înspre cameră – n.r.) Este o epopee. Tavares este de-un umor incredibil și de-o inventivitate stilistică și lexicală… (Îi spun că am doar „Jurnalul pandemiei” – n.r.) Aia nu mi-a plăcut, n-am înțeles de ce a publicat-o.

După care, feblețea mea, Georges Perec. Nu pot fără el. E născut pe 7 martie, eu sunt pe 8 martie. Dar nu de-asta îmi place. Am pe-aici o cărămidă de-a lui. (În timp ce caută cartea, dă iarăși peste o carte de Baricco, glumim că s-a infiltrat peste tot italianul – n.r.) Uite, Viaţa mod de întrebuinţare. Aici își imaginează viețile dintr-un întreg bloc. De la obiceiurile fiecărui apartament, sunetele… Mai am la Brăila încă vreo trei cărți de-ale lui. Preferata mea este Un om care doarme, dar n-o am aici. Perec a făcut parte din grupul ăla de experimentaliști, Oulipo, împreună cu Raymond Queneau și, practic, fiecare carte a lui este un experiment. Les choses, la fel, este superbă. (Remarc că cea mai cunoscută carte a lui este probabil cea fără E-uri – n.r.) Da, nu m-a dat pe spate Dispariția. Am înțeles ce-a vrut să facă acolo, dar era un scriitor mult prea bun ca să se piardă într-o carte ca aia. 

Uite ceva care seamănă cu Ammaniti. Știi că a fost hit în Occident asta, dar nu-mi dau seama câtă lume a apreciat-o la noi. Este dementă cartea. Epoca viciului a lui Deepti Kapoor, crima organizată din India. 

Alexandru Ivasiuc, de care nu prea se mai vorbește, pentru că a avut trecutul lui cu Partidul Comunist… Are el un roman, Apa. Am avut o perioadă, în pandemie, în care-am vrut să citesc tot de la Ivasiuc. În Apa avem aproape un western sută la sută românesc, scris superb. Sunt niște scene acolo… Când personajul principal se duce într-o casă să vorbească cu un traficant și are o pușcă cu țeava retezată ascunsă. Intră, îl așteaptă oamenii ăluia și îl duc prin toată casa, la lumina lumânărilor. E o scenă superbă cu pușca aia retezată, parcă e dintr-un film cu Clint Eastwood. Scriitorii români nu-și băteau capul cu astfel de scene hollywoodiene. (Îl întreb dacă a citit și alte cărți de Ivasiuc – n.r.) Da, am citit Păsările, am citit Iluminări, Cunoaștere de noapte.

Iar asta… O, Doamne! Ciudățenia ciudățeniilor, este ceva… (Îmi arată „Oameni de hârtie” de Salvador Plascencia, îl întreb de unde le tot scoate – n.r.) Dar nici nu pot s-o descriu pe-asta. E ca și când iei Ugly Americans, Beavis și Butt-Head, South Park și le combini cu un roman SF. Deci uită-te și tu, este scris pe mai multe coloane, sunt tot soiul de personaje stranii, e o femeie făcută din hârtie, copilul Nostradamus, care nu zicea nimic, apar doar benzi negre în loc de cuvinte. Un roman ultraexperimental. (Îi spun că am și eu cartea, dar nu m-am încumetat s-o citesc – n.r.)

Și ăsta al lui Alexandru Lamba, care e un roman foarte bun, Azilul meu. A, Șerban Tomșa, foarte bun scriitor român și nedreptățit. A murit anul trecut sau acum doi ani. Orice carte de-a lui mi-a plăcut foarte mult. Asta este superbă, Casa noastră cea de toate zilele. (Îi spun că o am dar nu am citit-o, am și „Ghețarul”, care e mai veche – n.r.) Da, când i-a apărut romanul ăsta a avut un mic puseu de celebritate. N-am înțeles nici eu de ce a fost ignorat. Era din generația ‘80, dar pe undeva prin ultimul pluton, pierdut, așa.

Acum citești Samanta Schweblin? Văd pe canapea „Șapte case goale”.

Da, am citit tot ce s-a publicat de ea. Am început cu Păsări în gură, în pandemie. M-a lăsat mască prin modul cum extrage anormalul din normal. Practic, în toate povestirile ei, ea creează sindroame. Toate personajele ei suferă de-un sindrom. Dacă-ți mai aduci aminte, fata care băga păsări în gură, bărbatul care-și ucide nevasta și-o ascunde în servietă, după care devine artist conceptual. Povestirea aia superbă când se strică mașina în mijlocul pustietății, unde sunt toate miresele acelea. Și acum o simt perfect, este depusă-n corp. De fapt, cred că literatura bună asta face. Îți lasă o amprentă senzorială, știi? Și ori de câte ori îți aduci aminte, se declanșează ceva somatic în corp.

După care am citit Vis febril, cu acel băiat care, după ce bea apă contaminată, se comportă straniu… Felul în care scrie Schweblin, nenumind stările, ci doar descriindu-le, pe mine m-a dus cu gândul la școala lui Tolstoi din Moartea lui Ivan Ilici. Pentru că asta face și el acolo. E cartea mea preferată de la Tolstoi. Mutzunaki nu mi-a plăcut. Recent am început Șapte case goale, am citit prima povestire. Este stilul ei, la fel de bizar. Acum depinde cât va putea să ducă rețeta asta, pentru că genul ăsta de formulă estetică, bazată doar pe subiecte exotice, se perimează destul de repede. (Vorbim un pic și de Mariana Enriquez, care are niște povestiri foarte ciudate și greu de uitat, îi spun că volumul „Pericolul de a fuma în pat” a avut prea mult body horror pentru gustul meu – n.r.) Lasă, că e nevoie și de body horror în literatură.

De ce mă tot duc eu de câțiva ani buni spre italieni – pentru că mi se pare că, la ora actuală, au cea mai bună literatură axată pe relațiile interumane. Iau teme contemporane, le analizează minuțios și au o foarte bună cunoaștere a naturii umane, pe care n-o percep la francezi. Îmi plac foarte mulți scriitori francezi contemporani, dar italienii au ceva în plus. Cartea asta, Fidelitate, reunește două școli de gândire legate de ideea de fidelitate. Avem școala conservatoare, care zice că trebuie să reziști ispitei, pentru că asta întărește căsnicia. Cealaltă școală, mai liberală, zice că nu, că trebuie s-o consumi, pentru că și acest consum poate salva căsnicia. Iar în Fidelitate sunt aceste două școli de gândire care se ciocnesc continuu, continuu. Missiroli intră în niște chestii atât de subtile, încât nu le poți percepe decât dacă ai trecut printr-un divorț sau ai o căsnicie ruinată în spate. Sunt niște realități zguduitoare care ți se dezvăluie doar în acele momente.

(Întreb dacă autorii italieni se duc înspre ruși ca profunzime – n.r.) Nu, au ceva numai al lor. Ceva inconfundabil. De-asta mă tot duc spre ei. Sunt foarte atenți la schimbările care au loc în prezent. Au o relație mult mai strânsă și mai lucidă cu prezentul decât alte literaturi, iar asta cere foarte multă experiență în raporturile cu oamenii. Poate că acest ceva special vine din trăsătura lor culturală, care este orientată foarte mult spre viața socială, spre viața comunitară. Sunt adepții efuziunilor publice, pe când în estul Europei avem un stil de viață bazat mai degrabă pe izolare. Cred că asta se va vedea în literatura noastră la un moment dat. Apoi, locativ vorbind, noi nu mai trăim cum trăiau părinții noștri, în case multigeneraționale. Iar asta ne privează de-o anumită cheie a înțelegerii naturii umane.

Sunt foarte puțini scriitori care pot fi tandri în scris, care înțeleg tandrețea și blândețea, știi? Cum este Lorenzo Marone, de pildă. Sau Margaret Mazzantini cu Nu te mișca, e o frumusețe romanul ăla. Ammaniti, nu mai zic. Cum reușește să scrie despre marginali în Cum vrea Dumnezeu și să nu-i trateze ca pe-o categorie socială. În mod clar, are o bună cunoaștere a omului. Dar asta nu-ți vine doar pe fond de inteligență, ci mai ales din experiență, din momentele de maximă solicitare emoțională. Tu, scriitor, trebuie să-ți iei din timpul prețios de scris și să-l dedici vieții, să stai cu oamenii, să te lași consumat de ei. E foarte greu să nu fugi de ei, să-i iubești, să-i suporți în situații groaznice, să nu-i judeci.  

Să înțeleg că ai petrecut timp cu cel care stă la baza personajului principal din „Regele apei”?

Păi, Libanezu este inspirat de-un vecin de bloc, cu care am copilărit. Stăteam ușă lângă ușă și mă duceam foarte des pe la el. Era în clasă cu soră-mea, mai mare decât mine tipul, dar nu se simțea bine cu cei de vârsta lui și-și pierdea vremea cu noi. Era un tip foarte ciudat, dintr-o familie disfuncțională. În ce sens era ciudat: era foarte talentat la desen, deși nimeni din familie nu dădea doi bani pe asta, și avea două tipuri de personaje, care apăreau tot timpul: Iisus Hristos și Saddam Hussein, pentru că atunci era războiul din Irak. Desenele lui erau bizare, cu soldați irakieni în decoruri de Biblie. Avea o imaginație incredibilă, nu aveam cum să nu fiu fascinat de el. Avea și niște teorii aberante. De pildă, că diavolul era în Michael Jackson. Într-o zi l-a desenat cu creta pe-un zid, i-a făcut copite și aripi de drac și ne-a chemat pe toți să aruncăm cu pietre, să-l scoatem pe diavol din Michael Jackson. Apare și-n roman scena asta. Ei, și eu am petrecut mult timp cu țăcănitul ăsta. Îl chema Marian, i se zicea Somalezu pentru că taică-său lucrase în Somalia. Ta-su, alt țăcănit. Au trecut anii și mi-a rămas întipărit în minte, din când în când mă gândeam ce-o mai face. Când auzisem ultima veste despre el, era internat la spitalul de psihiatrie. Prin aprilie, după ce-am publicat romanul, mi-a trimis soră-mea niște poze cu el pe care le primise de la un prieten. Somalezu era tot în Brăila… Și cerșea. 

Ții minte cum a început pasiunea pentru lectură? Te-a influențat cineva în mod special?

Chiar zilele trecute vorbeam despre citit cu colegele de la muncă. Și erau puțin șocate pentru că le-am zis că nu citeam în copilărie. Uram să citesc. Când eram mic, maică-mea mă teroriza cu Shogun, era înnebunită de acel roman și tot timpul mă pisa cu el. Și eu nu și nu, eu voiam golănia din cartier, tot ce însemna până la urmă un oraș portuar. De-asta mie îmi place foarte mult Tudor Ganea, dincolo de faptul că e un scriitor bun, pentru că recunosc în cărțile lui hedonismul picaresc al orașelor portuare. N-aveam cum, crescând în efervescența anilor ‘90 în Brăila, să stau acasă să citesc când puteam arde gazul pe șantierul naval, pe vapoare abandonate. Cum să pierd ocaziile de-a comite vreo prostie?

Lucrurile au luat o întorsătură neașteptată în clasa a noua, după ce mi-a dat papucii o fată care era o mare devoratoare de cărți, pe motiv că eu nu citeam. S-a declanșat în mine o vanitate cât casa și-am zis: Daaa? Bun. Și-atunci am început să citesc ca un apucat. Mă duceam la bibliotecă și citeam tot ce-mi pica în mână. Ei, iată ce rol a avut până la urmă acea persoană, poate că mi-a declanșat nu doar microbul cititului, ci și nevoia de peste ani de a mă exprima prin scris. Așa cum la un moment dat în viață dai peste cărți care pun o piesă lipsă, la fel întâlnești și persoane care pun o piesă lipsă. Deci așa a început la mine pasiunea pentru citit. Ca o ambiție de puștan rănit în orgoliu. (Spun că e o poveste foarte tare – n.r.) Gândește-te, mulți poeți au început așa: scriind poezii pentru a agăța tipe.

De atunci nu m-am mai oprit din citit. Citesc în metrou – în autobuz nu pot să citesc, pentru că se hâțână într-un anumit mod și mă ia amețeala –, citesc și pe stradă în timp ce merg. Mi-am format obiceiul ăsta ca să economisesc timp. (Mă arăt foarte uimită – n.r.) Da, odată a dat o mașină peste mine în anul doi de facultate, m-a luat pe capotă, chiar lângă Uniunea Scriitorilor, mergeam și citeam, țin minte că citeam Poetica reveriei a lui Bachelard și eram atât de absorbit, că am trecut ca boul pe roșu, venea un jeep, a frânat ăla la timp, dar m-a săltat un pic. Am căzut, m-am ridicat, mi-am luat cartea și am plecat. Aveam doar o micuță vânătaie pe șold. 

Dacă mă uit în urmă, nimic din copilăria mea nu anunța fie că voi citi, fie că mă voi apuca de scris. Eram un elev problemă, țin minte când venea maică-mea la ședințele cu părinții. Foarte multe porcării făceam. La un moment dat organizasem un fight club în spatele școlii. Ne duceam într-un părculeț și ne băteam pe bani. Eu eram capul răutăților. În școala în care am învățat în Brăila, Școala numărul 3, care e un conac imens – a fost școala în care a învățat și Panait Istrati –, erau foarte mulți lilieci care ieșeau din pod și zburau prin școală. Și odată am găsit un liliac mort și i l-am pus în păr profesoarei de engleză. Diriginta era scoasă din minți. O să devii un proxenet, zicea, o să devii un interlop! Aveți grijă de el, îi zicea maică-mii, că la ce apucături are băiatul ăsta, sigur o să sfârșească prost. Mai ales că în școala asta, foarte mulți din generația mea s-au pierdut într-un fel sau altul în zona crimei organizate, îi vedeam mereu în presa locală. Așa că nimic nu anunța o astfel de schimbare. Până când acest bad boy, dar foarte timid de felul său, a luat contact cu această fată, Ana, care i-a dat papucii. Eram în clasa a noua. 

Ai și alte obiceiuri de lectură, în afară de cititul în mers? Nici nu înțeleg cum faci, mergi lent sau cum…

Se învață și asta. Se dezvoltă vederea periferică și îți dai seama când vine o mașină, când vine un om. Mie-mi iese. Uite, când lucram la Digi24, aveam un coleg, Laurențiu. După ce ieșeam de la metrou la Eroilor, mergeam amândoi spre redacție citind. Citeam, mergeam și vorbeam în același timp.

Audiobook-uri ai încercat?

Am avut o perioadă, prin 2011-2012, când efectiv ajunsesem la saturație cu cititul, nu mai voiam să țin o carte în mână, nu știu de ce. Și atunci am ascultat audiobookuri, iar asta m-a ajutat foarte mult la scris. Așa, ca obiceiuri de lectură… citesc foarte mult literatură contemporană. Nu recitesc clasici, numai pe Flaubert îl recitesc, pentru că este unul dintre scriitorii care nu au încetat să mă fascineze. Mă întorc adesea la Bouvard și Pécuchet, pentru că în începutul acelui roman mi se pare că avem de-a face cu inventarea cinematografului avant la lettre. Este scena aceea în port. Începe din aer, coboară spre port, descrie o corabie cu lemne, apoi atenția se mută spre o băncuță, vine un bărbat, își pune jos pălăria pe bancă și pe ea scrie Bouvard, vine un alt bărbat, își pune jos pălăria și pe ea scrie Pécuchet. Cine mai făcea în secolul XIX genul ăsta de început? Am rămas mască când l-am citit și de atunci am rămas îndrăgostit de Flaubert, de etica lui scriitoricească. Mi-a plăcut foarte mult și latura lui de aventurier. Și, ceea ce nu prea vezi la mulți scriitori, faptul că avea un adevărat cult al sportului. (Nu vreau să-l întrerup, pentru că vorbește cu multă pasune, și uit apoi să-i spun că și András Forgách mi-a vorbit minunat despre Flaubert – n.r.)

Spre Flaubert mă întorc mereu. Proust nu-mi place deloc, nu mi-a plăcut niciodată, îmi pare rău. Nici Joyce nu mi-a plăcut. Pot să trăiesc foarte bine și fără Proust, și fără Joyce, n-am învățat nimic de la ei. De la Flaubert am învățat foarte multe, la fel și de la Maupassant. 

Am și anumite cărți cu care mă antrenez atunci când scriu, printre care Partida de biliard de la ora nouă și jumătate a lui Böll. Cartea asta a apărut într-un moment în care scriam haotic proză și mi-am dat seama că nu pot să depășesc această etapă decât dacă o las să se consume natural, adică să scriu haotic. Și am găsit în Partida de biliard de la ora nouă și jumătate un mod de a organiza textul haotic. Mi-am luat un schelet de la Böll și din acest motiv e foarte personală cartea asta pentru mine. Pace parte din ADN-ul meu scriitoricesc. Mă întorc la ea an de an, are o atmosferă incredibilă. Felul cum conectează mai multe planuri narative, felul în care redă texturile, materialitatea arhitecturii, cărămizile, lemnul. E singurul scriitor care mă face să simt clădirile din cărămidă arsă. Străzile, tot ce înseamnă spațiu urban, cotloanele, coridoarele. Toată această spațialitate tridimensională pe care n-am simțit-o niciodată atât de pregnant ca-n romanul ăsta al lui Böll. 

Iar ca tabieturi de scris… De la carte la carte mi se schimbă ritualul. Romanul la care lucrez acum e primul pe care îl scriu pe telefon. Pe celelalte le-am scris pe agende, după care le-am trecut pe laptop. Au fost scene pe care nu le-am putut scrie, așa că le-am desenat. (Aduce niște agende și le răsfoiește – n.r.) Asta cred că este de la Salamandre. Scriam și la muncă, la ședințele de redacție. Când îmi venea rândul, aveam pregătit materialul, ziceam că fac asta sau ailaltă, ei credeau că notez ce zic ceilalți colegi, dar eu lucram la roman în timpul ăla. Aici sunt scene din Regele apei, iar pe asta, ia uite-o în ce hal arată, cred că am scris Filip Manakis: o poveste europeană. 

Reușești să scrii zilnic? 

La Salamandre am scris aproape zilnic, și la Filip Manakis. Dar pe Regele apei l-am scris cu picătura. Și acum scriu doar în weekend, două-trei ore, cel mult. Pentru că știi care-i treaba cu scrisul ăsta? În timp ce scriu, am această frustrare că stau pe tușa vieții. Mie-mi place viața mai mult decât scrisul. Tot timpul am avut oroarea asta, că scrisul mă sălbăticește și mă ține pe banca de rezerve. Acum n-am mai scris de șase luni, dar nu am nicio problemă cu asta, oricum m-am dus deja spre altceva, spre video. Poate că o să vină un alt roman, poate că n-o să vină. Pentru că, vezi tu, literatura îți aduce foarte multă amărăciune. Te simți nedreptățit, îți excită vanitatea și vanitatea e ceva atât de stupid, te împiedică să devii un pic mai înțelept. Dar, trecând anii, de la roman la roman, se tocește și vanitatea, ți se tocesc iluziile și rămâne ceea ce trebuie să fie scrisul, un organ intern, o a doua inimă cu care te raportezi la lume, la oameni. 

N-am avut niciodată cultul scriitorului. De aceea mi-a fost mereu jenă să spun că sunt scriitor. Sunt un om care scrie. Punct. Dacă îmi plăcea să sudez, ziceam că sunt un om care sudează. În general, nu mă simt bine în mediile unde vanitatea și orgoliile sunt scăpate de sub control și unde există un fel de imposibilitate a prieteniei. Prietenia e ceva vital, iar în mediile literare e mai rară. De-asta eu, cu naturalețe, m-am dus spre margine. În momentul în care ești în epicentrul fenomenului, asta îți influențează de multe ori și felul în care scrii. Pentru că poți să scrii foarte conflictual, iar eu nu vreau asta. Nu vreau să mă-mpiedice ceva, fie vanitate, fie prostie personală, vreau să văd viața lucid, cu iubire, cu bunătate, cu pesimism uneori, cu optimism alteori, știi?

Altceva mă macină pe mine: viața mea trebuie să fie pe măsura imaginației mele sau nu? Asta este dilema pe care nici acum nu am rezolvat-o. Căci să fii om bun, întreg, înseamnă de obicei să fii împotriva imaginației tale. Sunt sigur că mulți scriitori au dilema asta. Și sunt sigur că multe dintre lucrurile care nouă ni se par abominabile în viețile unor scriitori vin din dilema asta.

Chiar și pe cei mai buni scriitori, scrisul i-a orbit la un moment dat. Viața e mai mare decât scrisul. Viața e plină de neașteptat și de lucruri irepetabile, uneori bizare și șocante, încât nici cea mai fină imaginație de scriitor nu poate concepe așa ceva. Pe mine, viața m-a făcut șah-mat de fiecare dată. Și scrisul literaturii nu m-a ajutat niciodată să țin piept vieții, dar mai ales să-mi țin mie piept. (Îi spun că poate e momentul să scrie despre el – n.r.) Poate că da. Eu am fugit de persoana întâi. Dar în jurul vârstei de 40 de ani se întâmplă ceva. Deodată te trezești și vezi ce ruine ai lăsat în urmă, ce ruine ai în tine și întâlnirea cu ele devine inevitabilă. Nici eu nu credeam în asta până m-a lovit. E ca și cum se prăbușește un mit al imaginii de sine. Probabil că asta trebuie să se transforme într-o scriitură la persoana întâi. (Spun că autorii aceia italieni îl duc fără îndoială undeva – n.r.) Și eu cred că duc undeva, din moment ce m-am tot ținut scai de ei.

Ce tip de literatură preferi? Mi-ai zis că nu te atrage realismul magic, nici fantasy…

Specia de roman cu care mă înțeleg cel mai bine este romanul realist. Sub diferite forme, inclusiv thriller sau roman polițist. Și romanele distopice, romanele SF îmi plac, dar citesc mai rar. Mă simt bine în romanele absurde, romanele kafkiene, romanele bizare. Citesc cu plăcere și romanele giallo, romanele noir. De-asta m-a atras atât de mult Paul Auster, pentru că intriga romanelor lui este de tip noir. El a fost un consumator avid de romane polițiste și felul în care concepe misterul, în care construiește atmosfera, ține de romanul noir. Trilogia New York-ului are o structură pronunțată de roman noir. Și Nebunii în Brooklyn, și Un om în întuneric. Plus fascinația lui față de filme. Cam în toate romanele lui se discută despre filme și jucători de baseball.

Și Jonathan Franzen îmi place foarte mult, Libertate, o bijuterie romanul ăla. Și Crossroads, vai, ce poate să facă acolo, ce lume interioară bogată să ai ca scriitor ca să vezi toate lucrurile acelea între oameni. („Și să creezi personaje feminine atât de credibile”, adaug – n.r.) Ceea ce e o treabă foarte grea. E dificil să intri în pielea unei femei, să gândești autentic ca o femeie. Puțini scriitori pot face asta. Coetzee, și lui îi reușește asta foarte bine.

Am avut o pasiune și pentru Llosa. Dar nu neapărat pentru Conversație la Catedrala sau Războiul sfârșitului lumii. Romanul meu preferat de la el este Cine l-a ucis pe Palomino Molero. Este din seria aia de romane în care apare detectivul Lituma. Lituma în Anzi… Mi-au plăcut și Orașul și câinii, Mătuşa Julia şi condeierul. Umorul lui Llosa, nu mai zic de viața lui amoroasă, o demență. 

Și Lobo Antunes, la fel, e un scriitor extraordinar. Witold Gombrowicz. Pe la finalul anilor 2000 a fost o frenezie cu traducerile din Gombrowicz, se publica la greu, după care s-a potolit toată treaba. Pentru mine, Jurnalul lui stă pe același raft cu corespondența lui Flaubert. Este, cred, cel mai tandru jurnal plin de frustrări și de dușmănii scriitoricești. Dar are un stil atât de copilăros și de amuzant și de ridicol în pornirile lui dușmănoase, încât nu te poți supăra pe el. Vezi ce înseamnă până la urmă să știi să-ți verși frustrările cu inima caldă? Chiar și-n ranchiună a avut candoare Gombrowicz.

Mi-ai spus că nu ți-au plăcut Proust, Joyce, Cortázar, Marquez… Sunt și alți autori mari cu care nu rezonezi sau la care n-ai ajuns încă?

Foarte puțin am citit Stendhal. Bine, Mănăstirea din Parma mi-a plăcut. Roșu și Negru nu mi-a plăcut. Dostoievski, foarte puține lucruri am luat de la el. Adică eu, ca scriitor, încerc cumva să citesc foarte pragmatic, ca să polenizez lucruri potrivite temperamentului meu. De-asta mi-am construit o galaxie de scriitori cu care rezonez. Și am rămas în interiorul acelei galaxii, știi? N-am vrut să citesc scriitori clasici doar pentru că au influențat literatura universală, dacă eu nu rezonam cu ei și nu puteam să fur meserie. De la Flaubert am furat meserie. Am învățat cum să scriu vizual. Am învățat cum să fac fraze în care să nu repet cuvinte. Și multe altele.

N-am citit deloc Thomas Pynchon. L-am răsfoit, nu mi-a zis nimic, dar simt că ar trebui să mă apropii de el. Cu Kurt Vonnegut nu m-am înțeles bine. Deși, uite, Vonnegut e unul dintre preferații lui Baricco. E prea jucăușă scriitura lui, e excesiv de neserios în scris. Îmi place să fie și-un rictus de tragism pe-acolo – nu prea cred că poți să fii un scriitor mare fără să fii și puțin tragic. (Îi spun că Vonnegut are și cărți mai „serioase”, de pildă una cu un pictor, dar nu îmi amintesc titlul – n.r.) Barbă Albastră? Am citit-o, da, aia mi-a plăcut, să știi. A fost altfel. 

(Vorbim și de Christoph Ransmayr, pe care l-am descoperit întâmplător la bibliotecă, jucându-mă: îmi propusesem să aleg de pe rafturi un autor de care nu auzisem niciodată, și așa am ajuns să citesc „Ultima lume”, care a fost o surpriză uriașă – n.r.) Da, e un ciudat autorul ăsta. Mi-a plăcut foarte mult Ultima lume, e atât de bizară… Am citit dup-aia și Cox sau mersul timpului, cea mai recentă traducere. Este tot stilul lui, dar n-am avut eu starea potrivită. Mi-am cumpărat și Morbus Kitahara, e un roman postapocaliptic, dar încă nu l-am citit.

Sebald ai citit? 

Da, uite acolo, Austerlitz. Excelent scriitor. (Îi spun că și la el am regăsit o descriere a spațiilor care m-a marcat și mă gândisem la Sebald în timp ce-mi povestea de Flaubert – n.r.) Da, ei sunt scriitori care au lăsat în spate adevărate psihogeografii literare, au reușit să resemantizeze anumite orașe și spații urbane. Și Sebald are adevărate orașe recompuse în romanele lui. Nu mai știu în ce țară există un Institut de Psihogeografie Literară care studiază aceste orașe reinterpretate și reclădite de la zero în operele scriitorilor. Există și tururi ghidate de psihogeografie literară, care îți oferă o cu totul altă experiență senzorială a acelor locuri.

Asta mă duce cu gândul la Modiano, deși nu l-am citit încă…

Măi, nici eu. Nu știu de ce nu m-am apropiat de el. („Dar Handke?”, întreb, gândindu-mă la Nobel – n.r.) Daaa, Handke mi-a plăcut foarte mult. Prin liceu am citit o poezie de-a lui într-o antologie de poezie austriacă pe care am găsit-o la Biblioteca Județeană din Brăila. Cred că eram în clasa a noua. Și am rămas cu doi poeți de acolo. Era el, nu știam atunci că scria și proză, și Ingeborg Bachmann. Față de care am făcut o pasiune aproape amoroasă. Am avut și-un tricou cu ea. Era o femeie foarte frumoasă, dar a avut o viață cruntă, suferea de depresie și a murit arsă în pat din cauza unei țigări. („Pericolul de a fuma în pat!” exclam – n.r.) Da. Chestia este că romanul Malina, care trebuia să facă parte dintr-o trilogie, se termină cu o casă care ia foc. Și la puțină vreme, ea a adormit cu țigarea aprinsă. Probabil că avea această frică, pentru că lua pastile antidepresive și avea tendința să adoarmă fumând. Celan a fost marea ei iubire, în urma lor a rămas o corespondență superbă. Timp al inimii, parcă așa se numește. Chiar și după ce s-au căsătorit – ea cu Max Frisch, pe soția lui Celan nu mai știu cum o chema –, au continuat să corespondeze. 

De Annie Ernaux ai citit ceva?

Nici de ea n-am citit nimic. Când e un hype legat de o carte sau de un autor, las să treacă timp, și așa fac și cu filmele. Dacă un film a luat Palme D’Or și toată lumea se calcă în picioare să-l vadă, zic nu, nu, nu. Pentru că premiile și hype-ul te influențează. După ce nimeni nu mai vorbește de el, atunci îl văd, pentru că vreau să am o relație personală cu acel film sau cu acea carte. Probabil că mă voi duce și spre Ernaux la un moment dat. Dacă am acum tendința să scriu la persoana întâi, adică să mă uit mai atent la viața mea, înseamnă că voi ajunge cândva și la literatura confesivă, memorialistică. Până la urmă, imaginația trece într-un plan secund și rămâi cu tine însuți.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Salamandre și Regele apei sunt în bibliotecă, le-ai văzut, restul sunt într-un sertar. De astea două sunt cel mai mulțumit. Cu celelalte am diverse probleme; nimic grav, fiindcă ele trebuie să rămână fix ca o reprezentare a acelei vârste. Cu greșelile de tehnică literară de atunci. Până la urmă, un istoric literar, dacă se apropie la un moment dat de opera unui scriitor, trebuie să aibă instrumentele necesare să înțeleagă contextul în care au fost scrise cărțile, să înțeleagă greșelile de începător, zonele ratate. Care cu vremea nici nu mai sunt atât de grave pe cât par în momentul în care le-ai publicat, se metamorfozează calitativ. 

Pe mine nu mă deranjează, de pildă, când citesc un roman al unui scriitor și văd ceea ce eu consider a fi greșeli. Alea-s normale, sunt manifestări ale personalității scriitoricești și sunt strâns legate de momentul în care autorul a scris cartea. Ceea ce pentru un critic reprezintă o „burtă”, să zicem, pentru autor a fost o piesă importantă din toată structura romanului. Pentru că niciodată un editor sau un cititor, adică cineva din afară, nu va înțelege care sunt zonele de maximă importanță pentru autor din cartea aceea. Pot fi unele cu greșeli de structură, care pentru el au o importanță vitală.  

Un roman poate continua la nesfârșit, până la urmă. Niciun roman nu pare terminat, de fapt. Omul fără însușiri al lui Musil. El a scris ani și ani și ani la romanul acela, i-a luat și mult să-l publice, putea să mai scrie la el încă 20 de ani, oricum, tot roman fără sfârșit ar fi rămas. Căci finalurile, orice scriitor știe asta, sunt în general premeditate și grăbite. La un moment dat, romanul se consumă în tine pe neașteptate, ca o febră, și știi că atunci trebuie să încropești sfârșitul. 

Am înțeles că ești pasionat de Urbex? Deși asta ar fi o altă temă, mai puțin legată de literatură. Doar dacă nu cumva intri în casele abandonate ale scriitorilor. 

(Râde – n.r.) Urbexul, ca fenomen social, face parte din imaginarul postapocaliptic. Ai zone industriale abandonate, invadate de vegetație. Estetica acestor spații este o estetică postapocaliptică. Filmul care a pus bazele Urbex-ului modern este Călăuza lui Tarkovski. La Cernobâl a existat o adevărată industrie a Călăuzelor până a început războiul. Stalkeri pe care-i plăteai să te ducă în Zonă, Zona de excludere, cum sunt inițiați în tainele Zonei Profesorul și Scriitorul în filmul lui Tarkovski. 

Faci asta singur sau ai un grup?

Suntem patru. Urbex-ul implică niște riscuri enorme. Am ajuns și la poliție, am fost prinși de pază etc. Când te urci la trei sute de metri deasupra pământului pe o bandă transportoare ca să intri într-un CET abandonat, cum s-a întâmplat vara trecută în Ungaria, și banda se clatină și din ea pică bucăți și vezi pământul departe, sub tine, dar trebuie să mergi înainte, pentru că nu te mai poți întoarce… Noi ne-am dus în zona extremă a Urbex-ului, pentru a intra în locuri cu adevărat deosebite, care mai păstrează încă artefacte. CET-ul ăsta de care zic se numește Inota, e prin împrejurimile Budapestei, acolo a filmat Villeneuve în 2016 câteva scene din Blade Runner 2049. Am intrat și în Kelenföld, o centrală veche, în stil Art deco, printre puținele care au mai rămas în picioare în lume. Una dintre ele se află la Anina, la noi. La Kelenföld este ceva de vis, un tavan din sticlă sub formă de ochi, iar panoul de comandă este intact. Ca să intrăm acolo fără să ne repereze camerele, a trebuit să trecem pe sub sârmă ghimpată, ne-am tărât prin sistemul de ventilație, cred că erau 60 de grade, am ajuns undeva prin subsol și ne-am cățărat ca să ajungem în sala principală. (Îi spun că pare o adevărată aventură, cu riscuri reale – n.r.) Cu Poliția te înțelegi. De fiecare dată a fost ok. Le-am explicat, le-am arătat canalul de YouTube, au zis Bine, măi băieți, și ne-au lăsat să plecăm.

Cea mai urâtă experiență am avut-o anul ăsta în mai. Am fost în Serbia câteva zile. Și ca niciodată, de la prima zi și până la ultima, numai belele am avut. Am fost la o mină abandonată și a apărut paza, am luat-o la fugă și unul dintre noi și-a dizlocat umărul când a sărit pe fereastră. L-am târât prin mărăciniș. Când am ieșit de-acolo, eram tăiat tot, plin de sânge. I-am pus umărul la loc uitându-ne la un tutorial pe YouTube. Într-o altă zi am ajuns la o fabrică și ne-au fugărit paznicii cu răngi, dacă ne prindeau ne rupeau oasele. Apoi am stricat două drone. Una dintre ele s-a lovit în Belgrad de un bloc și era să-i cadă unei femei în cap de la etajul 11. A picat lângă ea, femeia era în stare de șoc, noi în stare de șoc, dacă ar fi căzut pe ea cred că o omora. După care, o fabrică în care intrasem a luat foc a doua zi după vizita noastră. Era acid sulfuric acolo și alte chimicale folosite în tipografie, deci dacă s-ar fi întâmplat cât eram noi înăuntru, n-am mai fi ieșit întregi din locul ăla. A fost demență totală în Serbia. (Îl întreb dacă pot include în interviu și poveștile astea – n.r.) Da, da, oricum toate sunt în episoadele de pe YouTube.

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Păi, am ceva de la Urbex. Uite, diapozitivele astea. Le am dintr-o școală din Bulgaria. Tot vestul Bulgariei, cum mergi pe firul Dunării, de la Ruse spre Vidin, este o pepinieră de locuri abandonate. Multe dintre școli au rămas ca în anii ‘70-’80, sunt adevărate capsule ale timpului. La ora actuală, Bulgaria are cea mai mare rată a depopulării din lume pe timp de pace. Sunt sate întregi cu bătrâni, cu case abandonate, sate înghițite de vegetație. Anul ăsta am fost de trei sau patru ori în Bulgaria. Și este inepuizabilă. Pe-astea le-am luat dintr-o școală. (Într-unul din diapozitive recunosc o barză într-un cuib – n.r.) Da, e o barză. Și aici e un om care pictează un avion utilitar. 

(Prinde diapozitivul într-un sistem cu lupă – n.r.) Am luat lupa asta pentru că voiam să fac un clip despre chiștoace. Merg des la pasarela Grivița, e unul din locurile mele preferate din București, sunt niște apusuri demențiale acolo. Și am observat acolo chiștoace de diferite dimensiuni. Cu urme de ruj pe ele. Fără ruj pe ele. Vestigii anonime de ADN. Însă nu-s doar atât: sunt mici ruine de gânduri și conversații, dărâmăturile unor întâmplări și întâlniri. Mă holbez la ele, le studiez, îmi imaginez piesele lipsă din puzzle.

Da, deci am fost în foarte multe școli din Bulgaria. Ce-am putut găsi acolo, e incredibil. Am mers într-un sat ca să vedem un fost cinematograf, dar era închis, îl transformaseră în centru cultural, și unul de-acolo a sunat-o pe fosta primăriță, care vorbea binișor româna, pentru că era din familie de vlahi. (Îi spun că tocmai revenisem din Bulgaria, unde văzusem un indicator spre satul Vlahi – n.r.) Da, și doamna ne-a dus la etaj, unde era o expoziție foarte frumoasă, cu fotografii de la nunțile care au avut loc în sat. Imaginează-ți un întreg perete plin cu mirese! Era superb. Era și ea acolo, tânără, la nunta ei. 

(Găsește o altă carte în bibliotecă, „Salariul groazei” de Georges Arnaud – n.r.) Pfuai, are și asta o poveste… Sigur vrei să ți-o zic? Hai la o țigară. Este ceva incredibil cu cartea asta. A fost un scriitor dement, acest Georges Arnaud. A dus o viaţă foarte rebelă, de aventurier. La un moment dat a scris texte și pentru Edith Piaf. Venea dintr-o familie de burghezi şi pe la douăzeci și ceva de ani a fost acuzat de uciderea tatălui său. Nici până în ziua de azi nu s-a aflat cine l-a omorât. Cert e că Arnaud a ajuns să fie acuzat și închis. Până la urmă, a fost achitat, numai că în pușcărie a încolțit în el o sămânță de ură față de sistemul juridic. După acel moment a început să ducă o viață la limita legii. Începuse ca jurnalist de stânga, dar, plecând de nebun, a ajuns prin America de Sud, unde a devenit contrabandist. Și a scris această carte, Salariul groazei, în care apare și un român. Acțiunea are loc în Venezuela anilor ‘50, după venirea la putere a lui Jiménez. Sunt patru bărbați care primesc misiunea să ducă un camion cu dinamită undeva în munți.

S-au făcut două filme după cartea asta. Primul este al lui Henri-Georges Clouzot în anii ‘50 și pe al doilea l-a făcut William Friedkin, cel cu Exorcistul, în ‘70 și ceva. Se numește Sorcerer. Friedkin s-a dus să facă acest film în jungla amazoniană, pe urmele lui Georges Arnaud, a vrut ca locațiile să fie cât mai autentice și cu cât mai puțină plasă de siguranță pentru actori, adică să joace expuși maxim riscului. Și au trecut prin niște chestii…Un pod în furtună, podul care apare în film, s-a rupt cu tot cu actori, e reală toată treaba. Friedkin era adeseori dat în judecată de actori pentru că îi forța peste limite. Salariul groazei e un roman extraordinar, și când vezi cum arată coperta, n-ai da doi bani pe el.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.