Bibliotecă de scriitor – Marin Mălaicu-Hondrari: „Am nu doar locuințe temporare, ci și biblioteci temporare”

Marin Mălaicu-Hondrari e o rara avis pe care nu știam dacă o voi prinde vreodată la rubrica Bibliotecă de scriitor – Sângeorzul natal părea un loc îndepărtat, greu de atins, apoi, când am ajuns la Bistrița și s-a ivit posibilitatea unui interviu, am aflat că tocmai se mutase la Sibiu, ce-i drept Sibiul e mai aproape, dar ironia sorții a făcut ca pașii să nu mă poarte într-acolo timp de mai mulți ani. Iar anii au trecut, suficienți cât Marin Mălaicu-Hondrari să adune o mică bibliotecă în noua sa locuință tranzitorie, căci „începând de pe la vreo douăzeci de ani, mereu am avut locuințe temporare”, mi-a spus scriitorul când ne-am văzut în sfârșit, „așa că îmi cumpăr destul de puține cărți și întotdeauna le pierd și pe acelea puține, sau pe majoritatea, când mă mut.” 

Ne-am întâlnit într-o dimineață întunecată de mai, în apartamentul de la mansarda unui bloc sibian, și am vorbit în bucătăria spațioasă despre Bolaño, Cortázar și Onetti, Tennessee Williams și Sebald, trezindu-mi o poftă fantastică și curajul să-l citesc în sfârșit pe Faulkner (am luat între timp Lumină în august și Absalom, Absalom!, să văd de care mă apuc mai întâi), dar și Autonauții de pe Cosmodrum a lui Cortázar, una din cărțile preferate pe care le-a tradus din spaniolă. Mare parte a bibliotecii era sus, la mansardă, sub povârnișul unde Marin părea un uriaș desprins din filmele lui David Lynch. Discuția noastră m-a făcut să uit și de vremea mohorâtă, și de starea de răceală care mă cuprinsese de dimineață (acasă am zăcut vreo trei zile), și de drumul lung înapoi la București, căci omul are resurse nebănuite, iar cărțile sunt adeseori un medicament-minune.

Prin ce etape a trecut biblioteca ta și cum a ajuns să fie cea de astăzi? Ai mai multe biblioteci?

Cred că e puțin pretențios spus bibliotecă, în cazul meu. Pentru că nu am foarte multe cărți – câteva sute, să zicem. Am mai multe viniluri decât cărți, dar asta dintr-o întâmplare, desigur. Și nu am foarte multe pentru că, începând de pe la vreo douăzeci de ani, mereu am avut locuințe temporare. Nu am avut niciodată o locuință a mea, stabilă, unde să-mi pot ține cărțile, unde să-mi construiesc o bibliotecă. Așa că îmi cumpăr destul de puține cărți și întotdeauna le pierd și pe acelea puține, sau pe majoritatea, când mă mut. Am foarte multe cărți lăsate în Córdoba, în Spania. Nu cred că o să le mai aduc niciodată, deși îmi pare rău de Roberto Bolaño. Am foarte multe cărți la Sângeorz Băi, am multe cărți la București, dar partea bună e că-mi cumpăr din nou cărțile de care mi se face foarte dor. De exemplu, am cumpărat cinci-șase-șapte exemplare din Darul lui Humboldt, al lui Saul Bellow, sau Sebald, Austerlitz, Inelele lui Saturn, sau Faulkner, sau alți autori care pentru mine înseamnă foarte mult. Și da, după ce mă mut, le abandonez sau le fac cadou și apoi în noua locuință, care și aceea va fi temporară, întotdeauna, încep să le cumpăr din nou. Cam asta e povestea bibliotecii. Am nu doar locuințe temporare, ci și biblioteci temporare, ca să zic așa.

Wow! Stilul ăsta de viață implică o mare doză de detașare față de obiect…

Da. Nu mă leg foarte tare de obiecte. Și nu am niciun fel de proprietăți. După cum vezi, am niște cărți, niște viniluri, câteva plante de care am grijă, cam atât. Cel mai simplu e cu cărțile mele și cu cărțile pe care le traduc, pentru că pe acelea întotdeauna le fac cadou. Nu am niciuna din cărțile mele în casă.

Chiar aveam o întrebare, dacă ai un loc anume în bibliotecă unde ții cărțile pe care le-ai scris.

Nicăieri. Au loc în bibliotecile prietenilor, întotdeauna. S-ar putea ca acum să fie în casă un exemplar din Clandestin, pentru că e relativ recent apărut și pentru că i-a plăcut partenerei mele de viață, tovarășei mele de viață, cum zice Thomas Bernhard. I-a plăcut că e scoasă într-o ediție foarte frumoasă și a păstrat-o. Dar în rest le fac cadou pe toate, inclusiv edițiile în spaniolă, în polonă, nu păstrez niciun exemplar. Iar din traduceri nici atât, le dau pe toate. Bine, mi-ar complica foarte mult viața dacă le-aș ține, pentru că am tradus deja peste 35 de cărți din spaniolă în română, și-atunci ar însemna un raft întreg numai cu traducerile mele. 

Eram curioasă să aflu mai multe despre legătura ta cu limba spaniolă, pentru că, din câte am aflat, ai învățat-o singur, dar nu mi-e clar dacă dragostea pentru literatura de limbă spaniolă a venit înainte sau odată cu învățarea limbii?

Mult, mult înainte și îmi amintesc, de exemplu, că printre primele romane pe care le-am citit au fost Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa și Julio Cortázar cu Șotron. Apoi, desigur, l-am citit pe Gabriel García Márquez. Spaniola, într-adevăr, am învățat-o practic în Spania. Nu m-a interesat niciodată înainte de a pleca acolo și nici nu m-am gândit vreodată că o să traduc. Pur și simplu s-a întâmplat și e numai bine că s-a întâmplat așa. (Un destin neprogramat, adaug – n.r.) Exact. Destinele frumoase cred că sunt cele neprogramate. Deși când spunem destin, parcă deja e ceva predestinat. 

Și cu Roberto Bolaño cum a fost?

Pe Bolaño l-am descoperit abia în Spania. Nu știam de el. La noi nu era tradus și a fost una din lecturile-șoc. Am găsit pe internet un capitol din Detectivii sălbatici, l-am citit și am zis Wow, dar cine e omul ăsta? Cum poți să scrii așa? Realmente a fost o lectură fundamentală pentru mine. După aceea am căutat toate cărțile lui. Mi-am înnebunit prietenii cu Roberto Bolaño și toți se simțeau frustrați că nu era tradus și până la urmă Alina Cantacuzino, dacă nu mă înșel, a tradus prima carte de Bolaño. (Este vorba de romanul „Nocturnă în Chile”, apărut la Curtea Veche în 2008, reeditat recent în colecția Anansi – n.r.) Apoi a apărut la Leda și la Univers. Editurile și l-au tot pasat între ele pe Roberto Bolaño și cred că la noi nu a prins așa cum ar fi meritat, nu ca în restul Europei și în Statele Unite. Bine, el e recomandat de Patty Smith, ea recită din Bolaño la concerte, în fine. 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru citit? A fost cineva care te-a influențat în mod special?

Cred că a apărut cumva dintr-o copilărie destul de singuratică. De pe la vârsta de doi, trei ani până la șapte ani, când am intrat în clasa I, am locuit cu o mătușă în casa bunicilor, pe un deal aflat departe de oraș, cam la vreo două ore de mers de Sângeorz Băi. Era o casă destul de izolată, fără curent electric, și eram acolo singur cu mătușa mea, realmente doar noi doi. Nu erau alți copii prin apropiere. (Spun că sună a scenariu de film – n.r.) Da, și mi-amintesc că aveam un radio mare, cu baterii, iar mătușă-mea mă tot certa că i se terminau bateriile, se găseau greu pe atunci – vorbim de anii ‘75-’76. Și mă tot certa că ascultam radioul, dar cred că de atunci am început eu să inventez povești.

Sigur, dup-aia am revenit acasă la părinți, am intrat la școală și am învățat să citesc în clasa întâi, ca un copil normal, cum era pe atunci. Și mi-am păstrat nevoia asta de a spune povești. După ce am început să citesc cărți, țin minte că aveam un vecin, un prieten cu care mergeam cu oile, era un tip foarte inteligent. El avea oi, noi nu aveam, dar mergeam cu el pe dealuri și-i povesteam cărți, și mereu adăugam câte ceva la cartea pe care i-o povesteam, o făceam mai dramatică. 

Și mai târziu a fost acel profesor pe care l-ați avut la Sângeorz Băi?

Da, eram deja la liceu. E practic primul om care m-a influențat foarte, foarte mult. Și îi datorez enorm. Cred că și Ioana Nicolaie, pentru că am fost la același cenaclu – se făcea un cenaclu condus chiar de Doru Pruteanu, așa îl chema pe profesor, și la un moment dat ne-a dat o listă de cărți obligatorii, să zicem între ghilimele. O listă la care revin constant, pentru că – deci vorbim de anii ‘85-’86 – lista lui cuprindea, de exemplu, Le Clézio și Saul Bellow sau, nu mai zic, Kafka, Beckett, Faulkner, realmente lecturi esențiale, Max Frisch, Heinrich Böll, deci chiar era o listă extraordinară. Plus câteva SF-uri, pentru că Doru Pruteanu era un mare pasionat de SF. A contat enorm acea listă pentru că până atunci citisem cam tot ce îmi cădea în mână. Bine, ceea ce continui să fac, e adevărat. Nu citesc neapărat după un program sau… (După cele mai recente apariții, completez – n.r.) Nu, nu, în niciun caz. Doar dacă trebuie să le prezint, atunci da. Sau dacă mă roagă cineva să îi scriu pe coperta a patra, deși de asta mă cam feresc. 

Acele cărți de pe lista lui Doru Pruteanu erau accesibile în Sângeorz Băi? Le puteați găsi la bibliotecă sau vi le împrumuta chiar el?

Culmea, unele se găseau la bibliotecă. Îmi amintesc, de exemplu, de Darul lui Humboldt. Altele, într-adevăr, nu se găseau. Ne recomandase Dune, dar Dune era absolut de negăsit. Circula în variantă xeroxată, auzisem că ar avea-o grupul de SF de la Timișoara, sau cel de la Brașov. Astea erau așa, ca un fel de legende. Dar Kafka se găsea, la fel și Faulkner, care era tradus de Mircea Ivănescu, dacă-mi amintesc bine, era și Ulise al lui Joyce. Era o bibliotecă destul de bine dotată, culmea, deși Sângeorz Băi e mai degrabă o comună, doar că e declarat oraș pentru că e stațiune balneoclimaterică.

Cum alegi cărțile acum? Te bazezi pe fler, pe recomandări? 

Când le cumpăr, merg de multe ori pe recomandările prietenilor. Sau pe colecții în care am mare încredere, cum e cea a lui Bogdan-Alexandru Stănescu de la Anansi, unde cred că orice ai cumpăra, nu-ți va părea rău. Sau dacă nu am auzit de un autor, pur și simplu fac ca orice om care intră într-o librărie, răsfoiesc puțin cartea, citesc câteva fraze și îmi dau seama dacă mă interesează sau nu. 

Ce descoperiri ai făcut recent?

Nu sunt chiar descoperiri recente, dar în ultimii ani am citit câteva cărți care mi-au plăcut enorm, sau câțiva autori, dacă vrei, unul dintre ei fiind Sebald, care mi se pare foarte, foarte tare și îmi amintesc că l-am citit la recomandarea Laurei Albulescu, care era un editor extraordinar și un om extraordinar. Din păcate a plecat dintre noi în 2021. Tot de la Laura știu și de Thomas Bernhard, în colecția coordonată de ea a apărut romanul Extincție, iar acum tocmai citesc recenta traducere de la Curtea Veche, Ca tăietorii de lemne. 

Apoi, ce-am mai citit? Nici asta nu e o descoperire recentă, dar mi-a plăcut foarte mult Cormac McCarthy, cu Pasagerul și Stella Maris, sunt ultimele lui romane apărute la noi. Și, firește, poezie. La poezie încerc să mă țin cumva la zi, să citesc cât de mult pot. Bine, aici fac și un fel de muncă de documentare pentru festivalul de poezie de la Bistrița, căutând mereu poeți pe care să-i invităm. („Poezia e la Bistrița”, despre care am scris în 2022 – n.r.)

Ce poeți faini ai descoperit în ultima vreme? Vor fi invitați la Bistrița anul acesta?

O poetă de care știam, Cristina Drăghici, a debutat în urmă cu câțiva ani, iar acum a scos o carte foarte bună la Cartier, o vom invita. Apoi, Sorina Rîndașu, cu Regatul disfuncției, tot la Cartier. La poezie stăm foarte bine. Și proza începe să stea bine, dacă ne gândim la ce romane au apărut în ultimul timp, de exemplu Soarele negru al lui Bogdan-Alexandru Stănescu sau Silex al lui George Cornilă, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, de Maria Orban, sau, mai recent, Radu Vancu cu Paradis, Ioana Nicolaie cu Tot înainte. Începem să avem și prozatori buni – sigur, pe lângă Mircea Cărtărescu, Filip Florian și ceilalți clasici în viață. (Îi spun că datorită lui Filip Florian, cu „Degete mici”, m-am apropiat din nou de literatura română, pe care o ocolisem din școală – n.r.) Ce roman! Cred că e cel mai bun roman al lui. 

Sunt cărți întâlnite de-a lungul vieții tale la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, lecturi fundamentale, autori importanți pentru tine – mi-ai spus deja de Bolaño…

Jurnalul lui Kafka, fără îndoială. Și Beckett, mai ales Molloy – cred că îl recitesc dacă nu anual, măcar la doi-trei ani, integral. Da, Beckett mă încântă, pur și simplu. Îmi pare rău că i s-a pus eticheta asta de scriitor al absurdului… Pentru că el are de fapt foarte mult umor și chiar e uman, e foarte, foarte cald Beckett. Dacă-l citești și îl recitești, ajungi să-ți dai seama că îl interesează foarte mult condiția umană, ce se întâmplă cu noi, lucruri care până la urmă ne interesează pe toți. Apoi, Faulkner, mi se pare unul dintre cei mai mari prozatori. (Îl întreb dacă are o carte preferată de la Faulkner, pentru că n-am reușit încă să îl citesc, mi s-a părut foarte dificil – n.r.) Pe patul de moarte îmi place foarte, foarte mult. Sau poți citi, de exemplu, Lumină în august, în traducerea Iuliei Gorzo.

Sau astea, că tocmai ieri le-am primit. (Îmi arată un teanc de pe masă, unde sunt mai multe volume de Tennessee Williams – n.r.) Teneșiii Williams, așa îi zic eu, că mă distrează, Teneșiii Williams (râde – n.r.), mi se pare unul dintre cei mai tari dramaturgi, e extraordinar, are și cartea aceea, Memoriile unui bătrân crocodil, foarte faină, care e exact ce spune, un soi de memorii. Apoi, sigur, Julio Cortázar, e printre preferații mei. Juan Rulfo, un autor mexican de care se vorbește mai puțin, dar care a inspirat autorii așa-numitului realism magic. Rulfo își publică cărțile la începutul anilor 1950, și practic are două cărți, Câmpul în flăcări și Pedro Páramo, cu care a schimbat fața literaturii. Mulți autori, de la Juan Carlos Onetti, la Sabato sau Cortázar au zis apoi că da, Rulfo e într-un fel maestrul lor. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit ca să intri în posesia unei cărți?

Da, am furat-o. (Râde – n.r.) De fapt, nu am furat-o chiar eu, pentru că, vezi, eram laș și am rugat prietenii, care erau niște rockeri din Beclean. Eram într-o librărie din Beclean și ei mi-au zis, Ce carte vrei de-aici? Și am zis, Aia. Și mi-au furat-o. Au luat-o, au ieșit, mi-au dat-o. Nu ne-a prins nimeni. Și am mai furat o carte dintr-o pensiune care avea o bibliotecă mare pe hol, am furat un Paul Féval, care e un autor de romane de capă și spadă. Tocmai de-asta l-am furat, ca să-l recitesc, să văd cum mi se pare acum. Nu scria rău băiatul. Era chiar bun pe ce făcea. (Îl întreb dacă-și amintește cum se numea prima carte – n.r.) Nu mai țin minte. Nu cred că era o carte foarte importantă. Dar da, în ultimul timp cumpăr cărțile. Nu mai fur. Ceea ce e trist, bineînțeles, că ar fi mai fain jumate să cumpăr, jumate să fur. (Îi spun că are, așa, o aură de rebeliune chestia asta, ca un fel de Robin Hood al cărților – n.r.)

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

De lectură, nu. Pot să citesc cam oriunde, nu am o problemă, dar de scris da, în ideea în care scriu de mână. Prima dată scriu de mână, după care trec pe curat, pe laptop. Ceea ce e foarte bine, pentru că întotdeauna mi-e lene să trec pe laptop tot ce am scris în caiete și atunci îmbunătățesc foarte mult textul. E o primă editare, de fapt. Pentru că știi cum e când scrii, te lași dus de val, dup-aia când am de transcris pe laptop zic, băi, hai că adjectivul ăsta poate să cadă, fraza asta poate să cadă, de ce-oi fi scris eu scena aia, o tai, și mai cad pagini.

(Îmi aduce niște caiete scrise de mână și le răsfoiește – n.r.) Ăsta e unul dintre caietele pe care am scris Apropierea. Uite, mai tăiam direct în pagină. Scriu și pe agende, și pe caiete, pe tot felul. Acesta, de exemplu, cred că a fost al lui Smarandache, actorul principal din Parking, filmul bazat pe Apropierea, când lucrau ei la film. Își facea tot felul de însemnări. 

Păstrezi toate caietele astea, toate manuscrisele?

Pe unele da, pe altele le-am dăruit prietenilor. De exemplu, Lunetistul nu-l mai am, am dăruit și mare parte din Apropierea, vreo cinci, șase caiete. Dar manuscrisele de la Clandestin încă le am. Din fericire, reușesc să mă detașez repede de cărțile mele, după ce apar. Sunt un tată rău, nu am grijă de copiii mei. Îi fac cu mare drag, cu mare pasiune, dup-aia le fac vânt, hai, plecați în lume și descurcați-vă. (Spun că probabil e mai sănătos așa, îi lasă spațiu și libertate pentru următoarea carte – n.r.) Exact, exact. Plus că ai o relație destul de sănătoasă cu ce se scrie despre carte, nu te deranjează dacă cineva spune băi, ce carte proastă a scris ăsta. Sigur, dacă nu e grobian și dacă nu o face cu răutate gratuită. Atunci, da, aia e altceva. Dar puțină detașare nu strică niciodată față de propria creație. Ca să nu ne credem toți, nu știu, Michel Tournier sau mai știu eu cine. Adică să știm cam unde ne e locul.

Sunt curioasă dacă e măcar o carte pe care ai dus-o cu tine mereu, oriunde te-ai mutat.

De obicei, iau Gellu Naum și Angela Marinescu, astea sunt cărți la care țin foarte mult și pe care le port dintr-un loc în altul. Poezie, în general.

Acum, nu știu dacă ai idee care este cea mai veche carte din biblioteca de aici, ca an de apariție.

Am câteva cărți vechi din colecția Globus de la Editura Meridiane, cred că de prin anii ‘60, dar s-ar putea să am și mai vechi. (La etaj descoperă un Petit Larousse illustré din 1924. Poate nu întâmplător, motto-ul trecut pe pagina de titlu este «Un dictionnaire sans exemple est un squelette» – n.r.)

Sunt genuri literare spre care te întorci mereu și altele de care nu te apropii?

Cred că cel mai frecvent citesc poezie. Apoi urmează proza. Teatru citesc destul de puțin, chiar dacă citesc Tennessee Williams (pronunță din nou Teneșiii – n.r.), dar el e dincolo de teatru, cumva. Nu prea citesc critică, pentru că nu mă interesează, pur și simplu. Într-o vreme citeam foarte multe cărți polițiste, când aveam douăzeci și ceva de ani, dup-aia am citit mult mai puțin.

Deci care au fost etapele din viața ta de cititor?

Cred că au fost niște etape absolut firești, până pe la 14-15 ani, când am citit Bacovia și m-a dat peste cap. Era cu totul altceva decât ce citeam noi, cărțile adolescenței – Alexandre Dumas, mușchetarii, Karl May cu indienii, Winnetou, chestii din astea. Cred că una dintre primele cărți pe care le-am avut a fost Aventurile lui Telemah, fiul lui Ulise. Erau două volume la BPT, dacă bine mi-amintesc. Iar pe la 14-15 ani am dat peste Bacovia. L-am găsit într-un dulap la școală. Încă nu ni se predase – nici acum nu știu la ce clasă se predă Bacovia – și noi, elevii, nu știam de Bacovia. Și da, m-a dat cu totul și cu totul peste cap. Apoi, după vreun an, am citit Castelul lui Kafka, altă lectură fundamentală. Dintr-odată mi-am dat seama că se poate scrie și altfel, nu doar Sadoveanu și chestii din astea. 

Apoi următoarea etapă a fost Nichita Stănescu, care a contat foarte, foarte mult. Cred că am scris zeci de poezii calchiate după Nichita Stănescu, pentru că el te omoară, te strivește, pur și simplu. E un talent uriaș. Și, în paralel, mereu ascultam muzică. Culmea, deși vorbim de perioada dinainte de Revoluția din 1989, circulau în Sângeorz casete video cu concertul de la Pompei al lui Pink Floyd, cu The Wall, cu Genesis în concert sau Led Zepp. Cumva mergea și muzica mână-n mână cu ce citeam – mereu mi-a plăcut rockul, așa numitul rock progresiv, dar și jazzul.

Dup-aia, următoarea lectură importantă a fost Ulise, dar deja eram destul de matur, să spunem, ieșit din adolescență. José Saramago, apoi, m-a influențat mult cu Memorialul de la Mafra. Cred că s-a retradus ca Memorialul mânăstirii. După aceea,  Paul Auster cu Cartea iluziilor, mi-a plăcut foarte mult. (Îi spun că cel mai mult mi-a plăcut de la Auster „Trilogia New Yorkului” – n.r.) Da, da, și aia. Și recent am luat cartea asta apărută la Art, Inventarea singurătății, tradusă de Bogdan-Alexandru Stănescu. Dar pe asta am citit-o deja în spaniolă, când eram în Spania. Mai am ultima carte scrisă de Auster, Baumgartner, și Băiatul sclipitor, din care tot citesc, cărțoiul despre Stephen Crane, scriitorul american. 

(Arată iar spre teancurile de pe masă – n.r.) Recent am citit Spațiul viselor al lui David Lynch, e foarte haios Lynch. (Întreb cum e cartea, pentru că filmele lui Lynch mă fascinează – n.r.) E foarte faină, vorbește despre fiecare film, cum a lucrat de exemplu la Eraserhead.

Poți să-mi spui și câteva recomandări de cărți mai puțin populare? Nu trebuie să le ai pe toate aici, neapărat.

Pe una chiar o am și am văzut-o pe-aici. E un autor foarte fain, un japonez, Osamu Dazai. Cei de la Alice Books, o mică editură din Iași, i-au publicat mai multe cărți. Apoi, e o carte la care țin foarte mult, stai să văd dacă o am pe aici. Alfred Döblin, Berlin Alexanderplatz, care s-a reeditat recent la Corint. A apărut prima dată în colecția Secolului XX, la Univers. Cred că e aceeași traducere. Dar da, merită citită, plus că s-a făcut și un film, în regia lui Rainer Werner Fassbinder. (Aflu ulterior că este o miniserie de 14 episoade, care durează 15 ore – n.r.)

A, o carte mai puțin cunoscută, dar din punctul meu de vedere esențială, este Bartleby & Co. a lui Enrique Vila-Matas. Bartleby, ca Bartleby al lui Melville. Sigur, esențial e și Melville cu Bartleby, copistul. Și-ar mai fi Lucia Berlin cu Manual pentru femei de serviciu, deși cred că deja e destul de cunoscută. E o scriitoare extraordinară. 

(Îmi aduce trei volume groase, seamănă cu cărțile de telefon – n.r.) Astea sunt trei volume la care țin foarte mult, care chiar sunt o raritate pe piață, pentru că toate sunt despre muzică. Fața văzută și nevăzută a muzicii. E ceva incredibil. Autorul e Costin Grigoraș. Iar prefața sau posfața, una dintre ele, e scrisă de Paul Cernat, dacă-ți vine să crezi. Uite, sunt numai formații muzicale, trupe. Underground-ul. Aici e Stardom-ul, aici Underground-ul, partea a doua. E un proiect gândit foarte fain, pe țări, pe curente – bine, majoritatea trupelor sunt de rock, dar apar și marile trupe pop. Cele britanice și americane sunt cele mai multe, clar. E ireal ce a făcut omul ăsta. Ar trebui reeditată în condiții ca lumea, să poată fi folosită. A apărut la Editura Edi Trex, în urmă cu 20 de ani. (Îl întreb dacă s-a gândit să facă câte un soundtrack pentru cărțile sale – n.r.) Nu, ascult orice, adică muzica pe care o am sigur se potrivește, rockul progresiv, jazzul.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Singura poveste cumva amuzantă e cea cu craniul din bibliotecă. E craniul unei doamne, așa am înțeles. Îi dau să fumeze din când în când și mă distrez că-i iese fum prin găvane. (Îndrăznesc să întreb de unde provine craniul – n.r.) L-a cumpărat prietena mea când era în anul II la Medicină, am înțeles că e ceva obișnuit printre studenți să cumpere cranii, femururi, tot felul de oase. Habar n-am dacă e legal sau nu. (Întreb dacă au botezat-o – n.r.) Îi spunem Doamna. E foarte cuminte, stă acolo, în bibliotecă. O tigvă e mai puțin amenințătoare decât un om. (Deliberez dacă să-i fac sau nu o poză când îi dă să fumeze Doamnei, recunosc că am un respect exagerat pentru oseminte – n.r.) Și eu am respect față de morți, nu mă înțelege greșit. Dar de ce să nu facem poze? Hai să ne-amintim de curajul Angelei Marinescu. 

Sunt autori mari sau cărți importante pe care n-ai reușit să le citești încă? 

Nu îmi vin acum în minte, dar cu siguranță mi-au scăpat multe cărți mari. Ah, ba da, Pynchon. Mi-am tot propus să citesc Curcubeul gravitației. A, de fapt, stai, am citit deja ceva de Pynchon, Viciu ascuns, după care s-a făcut și un film. Dar cumva simt că ar trebui să citesc și Curcubeul gravitației.

Legat de Roberto Bolaño, pentru cine nu l-a citit încă și se sperie de cărțile lui mari, cu ce i-ai recomanda să înceapă?

El are cărți de povestiri foarte frumoase, oricare dintre ele, Convorbiri telefonice sau Târfe asasine, e foarte bun și în povestiri. Poemele lui sunt iarăși foarte bune. Era un scriitor complet, care a muncit enorm, se vede asta în 2666, romanul lui neterminat din păcate, pentru că a murit înainte să îl încheie. E un autor care pare că a scris mult, dar el lucra zilnic și scria zilnic, mai ales în ultimii ani ai vieții. 

Mi-am amintit că John Berryman spune într-un interviu, când l-au întrebat Cum v-ar plăcea să-și amintească lumea despre dumneavoastră, că ar vrea să rămână drept un tip care a lucrat foarte mult, hard work, hard work, tot repetă asta și da, cred că așa era și Bolaño și, de câțiva ani încoace, cred că asta mi-ar plăcea să se spună și despre mine ca traducător, pentru că în privința traducerilor am un program mult mai riguros decât la scris. Dacă lucrezi de acasă, cum lucrez eu, tendința e să o tot lălăi. Procrastinarea e minunată și mereu tentantă. 

Dintre cărțile pe care le-ai tradus, care-ți sunt mai apropiate?

De Julio Cortázar am tradus Autonauții de pe Cosmodrum, care e un soi de joc al lui Cortázar împreună cu prietena lui, Carol Dunlop, o scriitoare canadiană. Au făcut un drum cu mașina de la Paris la Marsilia, în 33 de zile pe autostradă. Transformaseră o dubă Volkswagen veche într-o rulotă. De la Paris la Marsilia sunt vreo 600 de kilometri, poate nici atât, dar ei se jucau, și ideea era să parcheze tot în a doua parcare de pe autostradă. Uneori mergeau doar 14 minute, de exemplu, și apărea a doua parcare. Și opreau acolo, dormeau, scriau, mâncau prin benzinării și a doua zi mergeau mai departe. Nu aveau voie să iasă de pe autostradă, ăsta era jocul lor. Și 33 de zile au tot mers așa, din parcare în parcare… Au ținut un fel de jurnal, care e super haios. (Spun că n-am știut că în spatele acestui titlu ciudat se ascunde o asemenea nebunie de carte – n.r.) Și vreau să spun că, atunci când a făcut călătoria asta, Julio Cortázar avea aproape 70 de ani. Deci avea o minte super. Cam ca Gellu Naum, care a scris Zenobia tot pe la 70 de ani. Un roman de dragoste extraordinar.

Apoi, sigur, mai țin la Poetul la New York a lui Federico García Lorca. Ediția de la ART are niște ilustrații superbe de Fernando Vicente. Tot la poezie am tradus un poet cordobez foarte, foarte fain. Pablo García Casado, cu volumul Periferii. Îmi place foarte mult poezia lui. 

Mi-au plăcut mult și cărțile de eseuri ale lui Mario Vargas Llosa pe care le-am tradus, de exemplu Orgia perpetuă, eseul despre Flaubert și Madame Bovary, sau Călătoria către ficțiune, o carte-eseu despre Juan Carlos Onetti, foarte, foarte faină. (Îi spun că pe Onetti încă nu l-am citit, deși am luat mai multe cărți ale lui la reducere, însă n-am știut cu care să încep, iar acum am senzația că e un autor complet uitat la noi – n.r.) Poți să citești Viață scurtă, Șantierul fantomă… Păcat că nu e mai cunoscut, pentru că Onetti e un foarte bun scriitor – uruguayan, dacă nu mă înșel – și există o anecdotă cu el, una dintre anecdotele mele preferate cu scriitori, cu el și cu Mario Vargas Llosa. Se întâlnesc ei la Pen Club la New York și Onetti îi spune lui Mario Vargas Llosa: Mario, știi care e diferența între literaturile noastre, între ce literatură fac eu și ce literatură faci tu? Și Llosa zice Nu, care e? Și Onetti răspunde: Tu faci o literatură de familie, eu fac o literatură de amanți. (Râdem – n.r.) Și culmea e că tocmai Mario Vargas Llosa povestește asta în cartea despre Onetti de care am pomenit, Călătoria către ficțiune. 

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă? Dacă mai ai ceva demn de menționat în afara Doamnei…

E o fotografie extraordinară pe care o țin în bibliotecă, în care apar alături de bunii mei prieteni, Dan Coman, John-Florin Partene și Ana Dragu. E una dintre puținele fotografii pe care le am în casă. E făcută în Pădurea Bogata, o pădure între Sighișoara și Brașov. 

Și-mi mai place un obiect – bine, dincolo de nenumăratele viniluri, care toate îmi plac –, ilustrata asta. Țin la ea pentru că mi-a adus-o Mara Coman, fiica lui Dan Coman, de la Viena. Când a văzut-o, a zis, s-a gândit imediat la Războiul mondial al fumătorilor, că ar fi o copertă bună. Pe lângă faptul că e o ilustrată frumoasă, mi-amintește de Dan, de Mara.

Uite, Dan Coman ar trebui menționat la autorii care au ridicat nivelul literaturii române. „Parohia” mi-a plăcut enorm.

Da, Parohia e un roman extraordinar. Dar mie mi-e groază să-mi pomenesc prietenii, sigur că Dan ar merita menționat și la poezie. Dar eu evit să-mi pomenesc prietenii foarte buni, pentru că dup-aia lumea zice, Da, bă, uite, ăștia se recomandă între ei… Oricât ar fi de buni, tot comentează. (Zic că ar trebui găsită o modalitate prin care și prietenii să poată fi menționați fără a mai trezi suspiciunile publicului vigilent, Marin râde – n.r.) Da, exact, exact. 

Și ar mai fi ceasul ăsta, ceasul care practic nu se vede de ferigă. (Ridică frunzele ferigii și-mi arată un ceas care altfel nu se observă mai deloc – n.r.) E un ceas pe care l-am primit cadou de la Ioana Bot și Florin Bican. Ne uităm înspre el și intuim cam cât e ora. Pentru că, până la urmă, timpul trebuie intuit. E mai puțin important să știi dacă e nouă fix, dar e important să intuiești timpul, vremurile în care trăiești.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.