Bibliotecă de scriitor – Marius Chivu: „Biblioteca este garajul meu cu scule. Niciodată nu știu ce-mi trebuie și prefer să am la îndemînă cît mai multe.”

Interviu și fotografii de Ema Cojocaru

Din rațiuni financiare & spațio-temporale, e mai greu de ajuns la autorii din afara Bucureștiului (între noi fie vorba, visul meu e să pornesc prin țară într-o caravană „Bibliotecă de scriitor”), dar iată că anul acesta am depășit barierele capitalei și am fost în vizită la Marius Chivu, care din primăvară până-n toamnă își mută reședința la Slătioara, un sat pitoresc din Oltenia de sub munte.

Am avut șansa să vizitez Slătioara cu ocazia unei tabere de scriere creativă și tot atunci am văzut biblioteca impresionantă pe care autorul a construit-o pe locul fostului grajd din gospodăria bunicilor săi materni. A fost o provocare să surprind în imagini atmosfera din acea încăpere imensă dedicată cărților, unde se mai află tejgheaua de lucru și uneltele moștenite de la bunicul Toma. E atât de frumos acolo, încât pentru o clipă ți-ar putea trece prin minte să te transformi (la propriu) într-un șoarece de bibliotecă. O idee întru totul neinspirată, fiindcă ai toate șansele să fii înhățat de Kiwi, pisicuța melomană botezată după antologia omonimă.

Pentru că Marius Chivu e prezent peste tot, scrie mult și se scrie adeseori despre el, impresia generală e că există suficiente informații despre biblioteca și preferințele sale literare. Însă nu-mi pare rău că am tot amânat să-l invit la acest interviu, pentru că între timp a apărut biblioteca de la țară, unde un ochi atent observă cai în varii forme și mărimi – așa cum pe rafturile Simonei Popescu am găsit răspândiți căluți de mare.

Editor, jurnalist, cronicar, poet, prozator și traducător, Marius Chivu este un povestitor extraordinar și o sursă inepuizabilă de anecdote literare & detalii inedite pe care le livrează concis, cu foarte mult umor. E o plăcere să-l asculți pe acest om erudit, care de la distanță poate părea intimidant. Dar gata cu vorba, să trecem la interviul propriu-zis. 🙂

Biblioteca ta – mă refer la colecția în sine, fără o localizare spațială – are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai și cărți din alte biblioteci?

Cînd eram copil, biblioteca părinților mei număra două rafturi într-un dulap, mai puțin de o sută de cărți, dintre care o treime fuseseră primite ca premiu de ei în școală (clasicii de manual), o parte fusese cumpărată de mama (romane de dragoste, nu neapărat comerciale), iar o parte erau cărți de specialitate sau de propagandă comunistă cumpărate la pachet cu „cărțile bune”, așa cum se obișnuia în perioada anilor ’80. Spre exemplu, biografia lui Lawrence Olivier se vindea într-o punguță împreună cu o carte despre creșterea cactușilor sau despre cuvîntările nu știu cărui congres – erai obligat să le plătești pe amîndouă. Cînd am început să citesc, acestei „biblioteci” i s-au adăugat romanele lui Jules Verne din faimoasa colecție cu coperte cartonate albe și alte romane clasice ale copilăriei (Aventurile lui Habarnam, Cei trei purceluși,Singur pe lume, Cuore, Tom Sawyer, Colț Alb), iar mai tîrziu, în liceu, clasicii modernității din colecția de buzunar de la RAO (Hesse, Kafka, Mann, Woolf), pe care le comandam prin poștă, cărți de la Humanitas (a cărei librărie din Râmnicu Vâlcea se afla în beciul Casei Memoriale „Anton Pann”), Polirom, Institutul European, Univers. Cînd am ajuns la facultate în București și am început să merg la tîrgurile de carte (Bookarest la Motoare) și să colind anticariatele (unul dintre ele fiind faimosul anticariat din subsolul Facultății de Litere), abia atunci cred că am început să capăt conștiința propriei biblioteci.

În ultimii douăzeci de ani s-au adăugat exemplarele de protocol primite în mod regulat de la edituri și cărțile cumpărate sau comandate din străinătate (cînd am descoperit Amazon, comandam saci întregi). De la un punct încolo însă, numărul cărților duse la anticariat, donate sau dăruite prietenilor e direct proporțional cu numărul cărților primite sau cumpărate. S-au strîns prea multe și am devenit foarte selectiv.

Ai idee cîte cărți sînt în bibliotecile tale? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Probabil în jur de șase mii. Sînt organizate în funcție de edituri, colecții, genuri literare, mărimi, importanță. Pe vremea cînd țineam cărțile în turnulețe pe lîngă pereți chiar și acele grămezi aveau o noimă: în engleză, noutăți etc. Într-o iarnă cînd am luat-o pe mama să stea o vreme cu mine, în timp ce eram plecat de-acasă, mi-a rearanjat cu singura ei mînă toate turnulețele acelea de cărți în funcție de mărime și de culorile copertelor. Nu mai găseam nici o carte, dar nici nu mă puteam supăra pe ea.

Cînd am rearanjat biblioteca și am făcut selecția cărților pe care urma să le mut la țară, mi-am dat seama că aș putea împărți cărțile într-o serie de categorii inedite – am făcut atunci o postare pe FB, iat-o: cărți citite pe care am uitat că le mai am, cărți necitite pe care nu știam că le am, citite dar din care nu-mi amintesc mai nimic, citite dar din care-mi amintesc lucruri false, necitite dar pe care le știu, citite pe alocuri sau neterminate, cărți pe care nu-mi amintesc să le fi citit, dar poartă însemnările mele, cărți care-mi lipsesc, necitite dar deja iubite, necitite dar deja antipatice, autori (aproape) compleți, autori citiți parțial sau integral, autori citiți în original și/sau în traducere, autori din care am păstrat o singură carte, cărți în mai multe ediții/traduceri, pe care le am și în original, primite cadou sau moștenite, cărți de care nu-mi pasă, cu care nu știu ce să fac, pe care mi-e rușine că le am, pe care sînt mîndru că le am, cărți pe care nu le voi citi niciodată, pe care sper că le voi citi odată, pe care le-am recitit, pe care regret că le-am citit, pentru care nu sînt pregătit, cărți inutile dar amuzante, utile dar plicticoase, așa și așa (dar) cu autograf, cu autografe neprețuite, cu autografe care nu-mi sînt adresate, cu autografe unde numele meu e scris greșit, cărți pe care e bine să le ai, pe care dă bine să le ai, cărți pe care o să le vînd, pe care le voi dona, pe care le voi face cadou, pe care le voi recicla…

Apropo de aruncat cărți, un gunoier columbian pe nume José Alberto Gutiérrez a adunat toată viaţa cărţile aruncate la gunoi (prima găsită a fost romanul Anna Karenina) şi, 25000 de cărţi mai tîrziu, a deschis o bibliotecă comunitară numită La Fuerza de las Palabras, adică „Puterea cuvintelor”.

De cînd te-ai mutat la Slătioara, ți-ai creat aici o nouă bibliotecă, care impresionează nu doar prin conținut, ci și prin felul în care arată. Intri în încăperea asta și zici Wow! Cum ai gîndit-o? Și ce s-a întîmplat cu biblioteca din București?

Înainte de pandemie, cînd trăiam înconjurat de turnulețele cu cărți, am decis să zugrăvesc și atunci am reorganizat biblioteca operînd trei selecții: cărțile care rămîn în București, cărțile care merg în casa de la țară și cărțile pentru biblioteca școlii de la țară. Între timp, la țară dărîmasem și reconstruisem fostul grajd și acolo am amenajat ceea ce îmi doream de mult timp: o bibliotecă separată, în care să se poată și dormi.

Împreună cu tatăl meu am încărcat în remorca mașinii cîteva zeci de cutii de cărți și le-am transportat 250 de kilometri, de la București la Slătioara, și tot împreună cu tata, care are aparat de sudură, am construit structura de fier și rafturile din scînduri de lemn ale bibliotecii.

Așa se face că acum am două biblioteci, dar știu foarte bine ce cărți se află în fiecare. În principal, am dus la țară cărțile mai vechi, la care țin, pe care nu vreau să le înstrăinez, dar pe care cel mai probabil nu le voi (re)citi curînd, poate chiar niciodată. La București am păstrat toate cărțile în engleză și cele foarte noi, precum și cărțile instrument: dicționare, istorii literare, antologii.

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură?

Cartea care a marcat ieşirea mea din copilărie (cînd am citit zeci de Jules Verne, dar şi Petre Ispirescu, Vladimir Colin, Alphonse Daudet, Hector Malot, Jack London, Gaston Leroux sau Michel Zevaco), cartea care mi-a marcat adolescenţa şi datorită căreia am ajuns să dau admitere la Facultatea de Litere a fost Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, roman citit mai mult din întîmplare, doar pentru că îmi plăcuse Maitreyi, recomandat de partenera mea de la cursurile de dans. Micul ochelarist Mircea, care scria eseuri despre piatra filozofală şi care citea toată noaptea schimbînd din cînd în cînd culoarea becurilor şi punînd ceasul să sune în fiecare dimineaţă cu un minut mai devreme, m-a fascinat şi m-a provocat. M-am deprins repede cu cititul şi cu fişatul, mi-am făcut chiar un program strict de lectură şi am terminat de citit tot raftul Eliade de la biblioteca liceului în numai cîteva luni. Chiar dacă citeam de-a valma şi nu înţelegeam cine ştie ce din Biblioteca Maharajahului sau din Alchimie şi cosmologie babiloniană.

Aşa am ajuns, încet-încet, să citesc (fără să înţeleg prea multe) Proust, Joyce, Dostoievski, Gide, Mann, Malraux, Sartre, Camus, Papini sau Gombrowicz. Îmi plăceau însă foarte mult Hesse, Marquez, Kafka, Čapek… Ei au fost primele mele lecturi şi cred că acelor ani datorez în mare parte formarea mea, pentru că niciodată n-am mai citit aşa haotic şi cu asemenea pasiune.

Atunci i-am citit, tot întîmplător, pe Hortensia şi pe Anton Holban (cu romanele Logodnicul, respectiv O moarte care nu dovedește nimic) înainte să-i studiez la şcoală – cine ştie cum aterizaseră în biblioteca noastră, așa cum rămîne un mister cum în biblioteca alor mei era și nuvela Moderato Cantabile de Marguerite Duras, care m-a intrigat. Poezia am descoperit-o citind volumul din 1965 al lui Marin Sorescu, Poeme, care mi-a plăcut foarte mult. Şi poezia tot foarte amestecat am citit-o: Rilke, Byron, Verlaine, Doinaş, Blaga, Tzara, Bogza…

Am citit însă şi foarte multe prostii: romane de duzină, în general poliţiste şi de dragoste (Sandra Brown, dar şi Petre Belu), poezii de Lucian Avramescu şi Adrian Păunescu, povestiri de Paul Everac şi Mihai Tatulici (care a debutat cu un volum de proză scurtă intitulat Vin rîmele), personaje pe care le ştiam de la televizor… Cum ziceam, nu avea cine să mă îndrume nici acasă (ai mei se bucurau să mă vadă că citesc), nici la şcoală, căci am absolvit un grup şcolar cu profil economic.

Sînt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul?

Țin foarte mult la o ediție din 1968 de la Editura Tineretului intitulată Focul și care conține trei povestiri de Jack London traduse de Petre Solomon și cu ilustrații de Ristea Dumitru. Eram în clasele primare cînd am găsit-o printre cărțile de rugăciuni ale bunicii și am citit-o într-o vacanță de iarnă. M-a impresionat foarte mult și am recitit-o în prima iarnă a pandemiei.

Sînt scriitori care au învățat lecția sălbăticiei și pe cea a violenței de la Cormac McCarthy, dar eu i-o datorez lui London.

Mai țin la volumașul Poeme de Marin Sorescu, cu numele tatălui meu trecut pe copertă, primit de el ca premiu în școală. De asemenea, colecționez prima ediție, cea din 1971, a celor Nouă povestiri de Salinger. Țin mult la cărțile copilăriei, pe care le-am păstrat: o carte pop-up cu Tom Degețel, Capra cu trei iezi, o ediție ilustrată, prima carte citită singur, poemul „Mama lui Ștefan cel Mare”, prima poezie învățată integral pe de rost, seria Povești nemuritoare, un almanah al filmului de animație, care avea multe pagini de BD românesc…

Ce fel de cititor ești?

Sînt un cititor disciplinat, căci cei douăzeci de ani de cronică literară săptămînală, la România literară și Observator Cultural, între 2000-2007, și apoi la Dilema veche pînă în 2020, și-au pus amprenta.

Am învățat să citesc scriind despre cărți: perspectiva scrierii unei recenzii m-a făcut un cititor mai bun.

Azi scriu sporadic despre cărți românești și lunar despre cărți străine în revista Familia și pe blogul Editurii Litera, dar și cînd citesc doar pentru mine, citesc tot cu creionul în mînă, fac notițe în pagină și la sfîrșitul cărții și nu citesc mai multe cărți deodată, doar pe rînd. Iar cînd îmi place un scriitor, tind să-i citesc toate cărțile.

Apropo, cititorii pasionați au căpătat în istorie mai multe nume, în funcție de limbă, aproape toate asociate unui animal: dacă noi le spunem șoareci de bibliotecă, indonezienii le spun viermi de carte, germanii – șobolani cititori, danezii – cai cititori, iar italienii – băutori de cerneală.

De cînd am descoperit acest lucru, îmi place să mă gîndesc la mine ca la un căluț de bibliotecă cu botul mozolit de cerneală.

Te-au schimbat în vreun fel, ca cititor, emisiunile tale „All You Can Read”? Ai dialogat cu o mulțime de nume mari din lumea literară, te-au influențat în vreun fel întîlnirile astea?

Emisiunile „All You Can Read” (peste 150 realizate pînă în acest moment) au fost și sînt o combinație între munca mea de cronicar și cea de intervievator, așa cum am practicat-o lunar pentru revista Dilemateca între anii 2006-2013, unde realizam în fiecare număr și anchete cu scriitori, punînd în general întrebări personale (Ce-ați mai visat?) sau propunînd jocuri de imaginație, așa cum folosesc deseori în chestionarul de la finalul emisiunii. M-au influențat în măsura în care și munca de recenzent și cea de intervievator m-au ajutat să înțeleg mai bine literatura.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Da, mă aflam într-un city break la Brașov și într-o cafenea mi-a atras atenția pe un raft, printre obiecte vechi de decor, o cărticică de călătorie, Priveliști iugoslave, a unui autor român de care nu știam nimic. Cum colecționez și cărți de călătorie românești din perioada comunistă, am vrut s-o cumpăr, dar barmanul a zis că e parte din decor și că nu poate să mi-o dea și nici n-a vrut să-l sune pe patron să-l întrebe. Atunci am făcut o poză cărții și am plecat, dar am trimis poza unei prietene din Brașov rugînd-o să treacă ea pe la cafeneaua respectivă în altă zi și, pur și simplu, să o fure pentru mine. Întîmplarea a făcut că prietena mea îl cunoștea bine pe patronul acelei cafenele și cartea mi-a fost dăruită în mod decent.

Ai obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării sau anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)?

Cred că cel mai simpatic obicei este acela că citesc cărțile autorilor din țările pe care le vizitez. E un criteriu la fel de bun ca oricare altul de a citi cumva metodic. Cînd am făcut călătoria în Anzi am citit zeci de cărți scrise de autori peruvieni, ocazie cu care am citit aproape tot ce s-a tradus din Llosa.

Un alt obicei, dar de cu totul altă natură, este faptul că mă interesează dedicațiile cărților din anticariate. Îmi place mult să trag cu ochiul la dedicații, iar unele mi-au rămas în minte – de pildă, o carte de caricaturi ale lui Matty pe care scria „Pentru că îți place să rîzi. Mama”.

Pe o altă carte, o dedicație de dragoste a Lui fusese tacit corectată – îmi place să cred că de Ea: virgula la vocativ fusese adăugată ulterior, cu alt pix.

Dar peste cea mai frumoasă poveste ascunsă într-o dedicație am dat în chiar prima ediție, cea din 1935, a romanului Cara-Su de I. Valerian (1895–1980), poet, prozator şi gazetar prolific (în anii ’30 a fost secretar general al Societăţii Scriitorilor Români şi editorul revistei Viaţa literară). Acesta a rămas singurul său roman, iar G. Călinescu a spus că este „primul roman al islamismului nostru pontic“. Ei bine, pe carte era o dedicație chiar a lui I. Valerian pentru o anume Dusza Czara, despre care nu știam nimic, dar m-am documentat și așa am aflat că fusese o poetă, Józefina Dusza pe numele ei real (1908-1967), născută în Bucovina, mare traducătoare de poezie în și din polonă. Căsătorită, ulterior momentului dedicaţiei, cu pictorul Eugeniusz Stec, al Doilea Război Mondial i-a prins în București, casa lor devenind un fel de hub cultural pentru refugiații polonezi din mediile artistice și literare. Împreună cu soţul ei a fugit din România stalinistă în 1950, moment după care eu i-am pierdut urma.

Tu ești cel care face cronică de carte și recomandări de lectură, dar ai la rîndul tău vreo sursă de inspirație, oameni de la care-ți iei recomandări? Urmărești rubrici, critici literari din afară?

În luna noiembrie 2019 s-au împlinit 20 de ani de cînd am recenzat săptămînal cărți românești (spre o mie de cărți recenzate), moment în care am decis să mă opresc, voi mai scrie doar ocazional. De-a lungul acestor ani am citit cărți și autori recomandați de regretata mea profesoară de teorie literară Antoaneta Tănăsescu (așa l-am descoperit pe Philip Roth), de regretații mei prieteni Alex Leo Șerban (datorită lui am citit prima dată Jonathan Franzen) și Laura Albulescu, plus Radu Cosașu și Adriana Bittel (cu care vorbesc regulat la telefon și facem schimb de recomandări), Paul Bailey, Bogdan-Alexandru Stănescu și Vlad Niculescu, librarul de la Cărturești & friends și Modul, cu Elena Marcu și Anca Dumitrescu de la Black Button Books, cu Cristina Ștefan, fosta mea colegă de la Dilema veche – cu aceștia vorbesc constant despre ce merită neapărat citit și ce mai descoperim fiecare. Altfel, îi urmăresc în revistele americane și în cărțile lor pe criticii Daniel Mendelsohn, Tim Parks, James Wood, Christian Lorentzen, John Freeman.

Care este cea mai veche carte din colecția ta?

Dintre cărțile românești, prima ediție a dramei Apus de soare – 1909, cumpărată cu cîțiva lei dintr-un anticariat. Dintre cărțile străine, o ediție din 1879 a unui roman istoric de Sir Walter Scott, primită cadou de la o prietenă care trăiește în UK.

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Cîteva titluri în engleză cumpărate de la librăria Cărturești & friends, printre care și biografia lui Philip Roth scrisă de Blake Bailey, carte retrasă de pe piață și trimisă la topit după ce despre autor au apărut zvonuri legate de abuzuri sexuale din trecut. Plus o ediție cu scrisorile legendarului editor Max Perkins, primită cadou de la Oana Doboși, legendara librăreasă de La Două Bufnițe din Timișoara. O carte recent intrată în bibliotecă este volumașul de debut al lui Radu Cosașu, Opiniile unui pămîntean, apărut în 1957 și pe care am luat deja dedicație de la autor. De altfel, am aproape toate cărțile lui Radu Cosașu, pe care îl consider printre cei mai originali scriitori români ever, în primele lor ediții.

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Proza scurtă, jurnalele de călătorii, antologiile sînt preferatele mele și cred că acest lucru e evident. Spre exemplu, am peste 50 de antologii numai de proză scurtă americană în original, la care se adaugă alte zeci de antologii de proză scurtă tradusă din alte literaturi.

Teatru și literatură motivațională nu citesc. Și abia aștept să treacă moda cărților memorialistice motivaționale, acele văi-ale-plîngerii-cu-happy-end.

Îmi poți recomanda cîteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Aproape toate cărțile care merită cu adevărat citite sînt prea puțin populare. Dar pot alege cîteva cărți românești mai vechi de proză foarte bună, niciodată reeditate, de autori necunoscuți sau de redescoperit, precum Teodor Mazilu, Mircea Ciobanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosașu, Paul Georgescu, Tudor Octavian, Ion Lungu, Radu Albala, primii care-mi vin acum în minte.

Ce spune #TataAchim despre biblioteca ta? Și, în general, despre pasiunea ta pentru cărți?

Tata n-a fost un elev bun la învățătură, în liceu rămînea mai mereu corijent și a dat de mai multe ori la o facultate de educație fizică, fără succes. Singurele cărți citite de el după terminarea liceului, adică în ultimii 55 de ani, au fost cărțile mele de călătorie („Am vrut să văd ce-ai făcut tu pe-acolo”) și Atlasul frumuseții, primit cadou de mama mea anul trecut de la o cititoare a Vînturesei de plastic.

A fost însă un lăcătuș-mecanic foarte priceput, iar gospodăria lui e plină de invenții, are tot felul de mașinării pe care le-a construit singur: mori de măcinat cereale, dispozitive de strivit fructe, aparate de sudură. Dacă are la dispoziție un motor și niște fiare îți construiește o mașinărie de făcut ceva și, probabil, a suferit că nu i-am moștenit pasiunea pentru mecanică.

Între timp însă a înțeles cum stă treaba și cu cărțile.

Obișnuia să mă întrebe ce fac cu atâtea cărți dacă pe unele le-am citit deja, iar pe altele poate nu le voi citi niciodată. Și atunci am găsit o analogie cu garajul lui în care se află sute de scule și de componente metalice, rulmenți, țevi, șaibe, șuruburi, piulițe, sîrme…. I-am spus că biblioteca este garajul meu cu scule. Niciodată nu știu ce-mi trebuie și prefer să am la îndemînă cît mai multe.

Dar dacă tot ai invocat haștagul, uite o secvență din seria #TataAchim: „Fii atent aici la situația asta: eram în liceu și aveam teză la istorie. E, și io am știut ce subiect urmează să ne dea: istoria patriei – intrarea în război, ieșirea… Așa, și am scris toată teza de acasă. Și la școală profesoara a văzut că nu scriam nimic, mi-a luat caietul de teză și m-a întrebat cum de-aveam io scris totul în caiet. Am fost cinstit și i-am spus: «Am presimțit că asta ne dați și am scris teza de acasă.» Mi-a dat nota 2. E, și următorul trimestru nu mă mai asculta deloc, zicea: «Chivule, io te-aș asculta, dar mi-e c-ai presimțit și-ai învățat!». Abia am trecut la istorie anul ăla și mi-era ciudă că, în timp ce copiasem teza acasă, învățasem fără să vreau subiectul. L-aș fi putut scrie la perfecție, dar mi-a fost lene.”

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Acum niște ani am găsit la o terasă din Vama Veche micul roman al poetului ieșean Lucian Vasiliu, singurul roman din cariera sa, Să alergăm împreună, publicat în 1985 și mi l-am însușit. Pentru ca a doua zi să mă întîlnesc întîmplător cu el și cu soția lui chiar în Vamă, veniseră din Mangalia pentru o scurtă plimbare. Mi-a scris dedicația pe plajă.

Dar cea mai spectaculoasă întîmplare este legată de memoriile de război ale colonelului Dumitru Păsat, publicate acum mulți ani la Humanitas și descoperite de mine întîmplător în casa criticului Eugen Negrici, fostul meu profesor de la Litere și editorul volumului, cînd l-am vizitat în această primăvară. Descoperirea acelui volum a fost un mic șoc, întrucît colonelul Dumitru Păsat a fost vecinul nostru în anii ’80, pe cînd locuiam la bloc în Râmnicu Vâlcea. Tata se împrietenise cu el și îl mai ajuta cu câte o reparație prin casă, iar colonelul îi cedase garajul vechiului său Moskvich în curtea unei case, nu departe de blocul nostru. Mi-l amintesc bine pe acel domn, un tip elegant și manierat, care mi-a făcut cadou Dicționarul Explicativ, o ediție pe care o folosesc și acum.

Șocul a venit din faptul că 1) nu aflasem niciodată despre publicarea memoriilor sale într-o colecție pe care, de altfel, o urmăream (căpitanul din titlu fusese înaintat în 1977 la gradul de colonel) și 2) pentru că acele memorii sînt incomplete și numai eu știu unde se află continuarea lor: în biblioteca mea de la Slătioara. Ce s-a întîmplat? Colonelul Păsat a dat o parte din memoriile sale unui nepot cu intenția de a-i fi publicate la o editură din Craiova și, cum acela nu reușea să le publice (era prima jumătate a anilor ’90), colonelul și-a pierdut orice speranță și i-a dăruit tatălui meu restul memoriilor, două agende scrise mărunt cu creionul, ca un fel de cadou, probabil pentru mine. Dumitru Păsat a murit cînd eu eram la gimnaziu, nepotul lui a vîndut apartamentul, noi am plecat din Râmnicu Vâlcea, dar am păstrat acele agende, iar acum va trebui să discut cu Humanitas și cu nepotul colonelului posibilitatea reîntregirii ediției.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.