Bibliotecă de scriitor – Mircea Pricăjan: „Stephen King a pus piatra de temelie a bibliotecii mele”

La finalul lui septembrie am călătorit până la Oradea și i-am făcut o vizită lui Mircea Pricăjan, în satul unde locuiește, pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Pe parcursul a câtorva ore am cunoscut un cititor pasionat, cu aptitudini de arhivar, care într-un moment al vieții a încercat să trăiască fără cărțile fizice, dar nu a reușit. Biblioteca pe care am văzut-o este de dată mai recentă, după ce mare parte din colecția veche a fost donată școlii din sat. Însă, asemenea unui membru dispărut, acele cărți există încă în memorie, ca într-o bibliotecă-fantomă. Din fericire, Mircea Pricăjan (care este și redactor-șef al revistei Familia) a păstrat și mi-a putut arăta mașina de scris și cartea care i-au trezit dorința să devină el însuși scriitor.

Am vorbit cu Mircea Pricăjan despre muzică, am testat un Remarkable, mi s-a trezit o mare poftă să revin la cărțile lui Stephen King, am aflat de autori total necunoscuți mie și că în România există un sat numit Gothatea, am văzut manuscrise, vocabulare și primul roman bătut la mașină, mi-a fost dezvăluit sistemul de inventariere a cărților, iar la final am cunoscut-o pe Leea, cățelușa Border Collie care a stat la poze încremenită ca o statuie. M-am întors la Oradea purtând cu mine bucuria unei discuții pline de pasiune despre cărți și literatură.

Biblioteca are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai cărți din alte biblioteci sau sunt doar cele adunate de tine de-a lungul anilor?

Toate bibliotecile au o poveste, care se scrie cu fiecare carte intrată pe rafturi. Biblioteca pe care o vezi acum nu e cea pe care am avut-o în urmă cu câțiva ani. Am pornit de la câteva volume pe care le aveau ai mei, nu foarte multe – cred că toată lumea le avea în anii ‘80, erau cărți din biblioteca școlară, în principal. Taică-meu a fost militar, era și este încă pasionat de chestii tehnice, și cărțile din casă nu mă atrăgeau. Le țineam la căpătâiul patului – nu știu dacă mai ții minte acel raft închis cu sticlă în care lumea își punea ori bibelouri, ori cărți. A trebuit să descopăr eu unele cărți ca să încep să citesc serios și să-mi fac o bibliotecă. Și asta s-a întâmplat după Revoluție, în ‘93-‘94. Înainte de asta n-am fost un mare cititor, nu-mi plăceau nici lecturile școlare, Colț alb m-a scos din minți, Singur pe lume la fel, Creangă și Ispirescu mă atrăgeau cu atât mai puțin, și a fost nevoie să înceapă editurile să traducă intens și să-l descopăr până la urmă pe Stephen King. Acolo e rădăcina. El a pus piatra de temelie a bibliotecii mele. Pe atunci se vindeau cărți peste tot, le găseai la chioșcurile de ziare, la chioșcurile de bilete de tramvai în Oradea, și chiar dintr-un astfel de loc am cumpărat cartea de care o să vorbim poate mai încolo. Așa că, pe o bază minimală, a trebuit să găsesc niște cărămizi colorate care să-mi placă mie și să le așez una câte una pentru a-mi face o bibliotecă.

Să înțeleg că pasiunea pentru lectură a început de fapt cu Stephen King? 

Înainte să vină Stephen King, a venit muzica rock. Lucrurile sunt legate în felul următor. În ‘92 am descoperit întâmplător muzica rock – în ‘92 a venit Michael Jackson în România, da? Pe atunci nu se găseau casete originale, era un studio care înregistra muzică pe o casetă Raks goală, iar dacă mai rămânea spațiu, îți adăugau ei niște piese. M-am dus să-mi înregistreze Michael Jackson, iar la final a mai rămas loc de două piese, și-atunci mi-au pus un Alice Cooper și-o Metallica. Și de pe caseta cu Michael Jackson, mie mi-au plăcut cel mai mult ultimele două piese, alea mi-au declanșat pasiunea pentru muzica rock, după care, evident, am făcut un pas spre literatura horror, pentru că în muzica rock sunt teme preluate din horror și fantasy. Metallica, de exemplu, are foarte multe piese inspirate din Lovecraft, ca Mitul lui Cthulhu, Iron Maiden are The Rime of the Ancient Mariner, de la Coleridge. Și-atunci am descoperit literatura asta care mi s-a potrivit foarte bine. Și Stephen King face trimiteri la muzica rock – în Christine, de pildă, care a apărut la noi în ‘93-‘94, fiecare capitol începe cu câte o piesă, ori de Bruce Springsteen, ori de Bob Dylan sau ZZ Top, ori altceva din perioada în care se petrece acțiunea. Christine e povestea cu mașina posedată, care începe să umble singură și își ajută proprietarul, un adolescent bullied, cum am zice acum.

Despre ce carte de Stephen King voiai să-mi vorbești?

Am vorbit de muzică, am vorbit de citit și cartea asta face legătura cu scrisul. E vorba de romanul Misery, în care un scriitor suferă un accident de mașină și e salvat de fanul lui cel mai înfocat. Dar, în loc să cheme ajutoarele sau să îl ducă la spital, Annie – așa o cheamă pe asistenta asta dementă – îl ține captiv și îl silește să producă o capodoperă doar pentru ea. Lui Stephen King îi ies cel mai bine personajele scriitori și personajele copii. Mi-a plăcut foarte mult perspectiva asta a scriitorului care suferă, a scriitorului captiv – e o parabolă, de fapt. El nu scrie ce-ar vrea el să scrie, ci ce îi cere piața. (Îi spun că am văzut filmul și că mesajul cărții s-a cam pierdut, după ce am fost oripilată de o scenă anume care implică un ciocan – n.r.) Da, din păcate o ecranizare se îndepărtează de mesajul cărții, dacă nu e bine făcută. Misery merge mult pe psihologia victimei. Mai târziu am văzut și eu filmul, în italiană – pe-atunci de-abia apărea ProTv, dar noi aveam în Oradea televiziuni italiene, ale lui Berlusconi. 

Misery a fost prima carte de Stephen King pe care ai citit-o? 

Da, a fost prima. Și a intrat în bibliotecă cu numărul 171, deci mai aveam și alte cărți înaintea ei. Dar a fost prima dată când o carte m-a prins atât de tare. În acei ani n-aveam acces decât la cărțile care se traduceau, nu găseam volume în engleză. Cum apărea cam o traducere din Stephen King pe an, până o citeam pe cea nouă, le reluam și pe celelalte. Așa că, până în anii 2000, am citit o dată pe an toate cărțile de Stephen King traduse la noi. (Râde – n.r.) Era o obsesie, într-adevăr.

Spuneai că Misery a intrat în bibliotecă cu numărul 171 – înseamnă că ai sau ai avut un sistem de inventariere a cărților? 

Am avut. (Oftează – n.r.) Îmi notam ziua în care am cumpărat cartea și numărul de intrare în bibliotecă, puneam o ștampilă cu numele meu și-mi mai notam și data la care citeam cartea. (Întreb în ce moment al vieții a apărut acest sistem – n.r.) Un pic înainte de adolescență. În ‘95 aveam 15 ani, presupun că am început cu câțiva ani mai devreme. Îmi pare rău că nu mai am toate cărțile de atunci, să văd care a fost prima inventariată. Nu mai am nici catastiful în care le notam. (Mă minunez că în sfârșit am dat peste cineva care a avut un repertoar – n.r.) Da, am avut. Cum spuneam, taică-meu a fost militar și rigoarea asta militară s-a transferat cumva și la mine, aveam apucături de arhivar. Am ținut sistemul ăsta până pe la volumul 3000, când a intervenit o mutare și-apoi încă una și a devenit foarte complicat să mai țin socoteala. Acum, cel mult îmi notez pe o carte data la care am citit-o, să știu peste ani cât a trecut de atunci. 

Înainte să începem înregistrarea mi-ai spus că o parte din cărți nu mai sunt în biblioteca ta, pentru că le-ai donat. Îmi poți spune din nou povestea? 

După ce ne-am mutat aici – se fac șaisprezece ani de-atunci –, am trecut printr-o fază în care voiam să minimizez, să esențializez viața și să trec pe lectură digitală, adică pe Kindle, să nu mai am nimic pe hârtie – era și o fază ecologistă, în fine. Și-am zis: hai să facem ceva cu cărțile astea, nu le ducem la anticariat, că cine știe ce se întâmplă cu ele, mai bine le donăm. Așa că tot ce strânsesem în anii de dinainte, cărțile alea inventariate de care îți spuneam, am pus în cutii, am luat legătura cu școala din sat, ei au trimis o mașină și câțiva elevi, au luat cutiile și mi-au eliberat biblioteca. Din tot ce aveam, am păstrat doar vreo două sute de volume. 

Dar faza minimalistă mi-a trecut, dacă aveam un pic de perspicacitate îmi dădeam seama că nu e de mine, însă nu puteam să mă duc la școală să le cer înapoi, așa că am început să le adun iar, să cumpăr din nou cărți pe care știam că le aveam. De atunci merg în paralel cu lectura. Am cărțile în format fizic și digital, asta e combinația potrivită pentru mine. Aia a fost o mișcare riscantă pe care o regret. 

Mie-mi pare că aveai și o pornire de colecționar, pe lângă cea de arhivar… Uneori facem lucruri împotriva firii noastre. 

Da, aveam foarte multe cărți în liceu și în gimnaziu. Strângeam banii pe care îi primeam de la părinți pentru mâncare și-mi cumpăram cărți de la anticariate cu plasele. Aveam ediții succesive. Cărțile care-mi plăceau le cumpăram în orice ediție le găseam. (Îi cer un exemplu – n.r.) Nu știu nici acum de ce mi-a plăcut atât de mult Întunecare de Cezar Petrescu. Un roman de război, l-am citit când aveam 15-16 ani, mi-a plăcut, și când dădeam într-un anticariat de acest roman în altă ediție decât cele pe care le aveam, îl cumpăram. Cezar Petrescu a fost un autor foarte prolific și foarte prizat de regim și retipărit, iar romanul respectiv a avut unsprezece ediții și eu le-am luat pe toate. Nu l-am mai citit de atunci, mă tem de ce-o să găsesc – am probat de curând perioada respectivă și nu se mai susține. 

Mai era și plăcerea descoperirii în anticariate. Așa am dat de o carte de Victor Eftimiu, care venise prin anii ‘70 la Băile Felix, autografase și dedicase acel exemplar unei persoane din zonă, iar respectivul a dus cartea la anticariat și așa a ajuns la mine. (Întreb dacă și cartea asta e acum la școală – n.r.) Da, e la școală, în folosul obștesc. (Râdem – n.r.)

Era o mare plăcere să intru în anticariatul din Oradea și țin minte că, atunci când am debutat la 22 de ani, marea mea ambiție a fost nu neapărat să-mi văd romanul în librării, ci să-l văd în anticariatul acela. A apărut în 2002 la Editura Universității din Oradea, care n-avea distribuție, dar nici nu mă interesa. Pe mine mă interesa, cum zic, să-l văd în vitrină la anticariatul unde mergeam eu. Și l-am văzut în vitrină în două exemplare. Anticariatul nu mai e acolo, s-a mutat. Și întâmplarea face să primesc recent o fotografie de la un prieten de-aici din zonă, cu un exemplar din romanul meu în raft, într-un anticariat din Oradea de care nici nu știam că există – se pare că-i același. (Râde și glumesc că dorința i se îndeplinește și astăzi – n.r.) Nu știu unde e anticariatul acum, mă tem de întâlnirea asta, să dau cu ochii de acea carte. (Întreb dacă și-a renegat romanul între timp – n.r.) Da, e unul dintre regrete. Pe lângă biblioteca donată, e și regretul cu primul roman publicat. 

Înseamnă că ceea ce se află în această încăpere e o colecție mai nouă? 

În mare parte, da. Am păstrat câțiva clasici, Tolstoi, Sadoveanu, opere care erau cât de cât complete, dar am dat toată colecția „Biblioteca pentru toți”. Din Întunecare am păstrat un singur exemplar, în rest s-au dus toate. Acum am următoarea problemă: în mintea mea, biblioteca aceea încă există, iar cum fiu-meu ajunge la vârsta unei cărți pe care știu că o am, îi spun: Stai liniștit, că tata o are. Și vin aici și scormonesc și am imaginea ei în minte, știu cam pe unde ar trebui să fie și nu e. Și-atunci îmi dau seama că face parte din acea bibliotecă pe care am donat-o. (Remarc cât este de interesant că trăiește în cap cu o bibliotecă fantomă – n.r.) Și cred că toți trăim cu ce acumulăm, nu neapărat cărți, ci orice se lipește de noi la nivelul ăsta de pasiune și aplecare spirituală, chiar dacă ne despărțim la un moment dat de acele lucruri. 

În schimb, am păstrat obiceiul – știu că ai o întrebare despre asta – ca de fiecare dată când ajung într-un oraș să caut un anticariat și să-mi iau de acolo o carte, două, o plasă, depinde – fiindcă am recăzut în patima asta. Iar dacă intru într-o librărie, o altă obsesie este să iau ceva, o carte cât de mică. Și-atunci sunt așa, un fel de client captiv. Ultima oară am fost în Baia Mare și tot raftul ăla de-acolo e luat de la un anticariat – Stendhal, Petru Dumitriu, Breban, Kazantzakis –, întâmplător era la câțiva pași de hotelul unde am stat, am sunat proprietarul și l-a deschis pentru mine. Problema e de spațiu. După cum vezi, aici încep deja să intre pe două rânduri și nu-mi place, vreau să am acces vizual la ele, să nu uit ce este în spate. În sufragerie am ochit niște pereți unde ar intra câteva rafturi, dar mai am niște demersuri de făcut ca să ajung acolo. (Râde – n.r.)

Pe lângă volumele lui Stephen King, sunt și alte cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, care te-au marcat, de care se leagă o poveste anume… 

Sunt mai multe, cam tot ce am citit în anii de liceu, să zicem, fiindcă atunci chiar am fost un maniac al lecturii. Dar m-am uitat prin bibliotecă, așteptându-te, și trei cărți m-au făcut să vreau să le scot din raft și să le frunzăresc. Și, culmea, văd acum că pe toate trei le-am citit în același an, 1997 – am notat pe coperta doi, vezi bine. Mai mult, pe toate trei le-am citit în luna iulie, așa că hai să le iau cronologic. Prima, terminată conform notației pe 10 iulie 1997, e Jurnalul lui Mihail Sebastian. Nu cred că știam mare lucru despre autor atunci, cu siguranță nu-i citisem romanele, probabil că doar Steaua fără nume o ascultasem ca teatru radiofonic, dar nu mă marcase destul cât să-i asociez numele cu ea. M-a atras povestea din jurul volumului, faptul că era un jurnal inedit din anii interbelici pe care, ca mulți în anii ’90, îi idealizam și eu. Ce-am descoperit m-a șocat, în special în legătură cu Eliade, al cărui Roman al adolescentului miop îl citisem deja cu mare pasiune. Am fost cucerit însă de stilul notațiilor lui Sebastian, de viața pe care o simțeam palpitând în fiecare frază. Era acolo mai multă naturalețe literară, în niște notații despre realitatea cotidiană, decât în mai toată literatura care ni se preda atunci la școală. Ca să nu mai spun că prin această carte a lui Sebastian am devenit cu adevărat conștient de oroarea prin care au trecut evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Șase zile mai târziu, în 16 iulie, terminam Trei dinți din față, romanul lui Marin Sorescu. Îmi dau seama acum că nu țin minte nimic exact din cartea asta, nici un personaj, nici o situație, decât că mi-a deschis apetitul pentru jocul cu limba(jul). De cel puțin doi ani scriam și eu, iar proza lui Sorescu m-a convins că am voie să fiu zglobiu și inventiv – sigur că n-am și reușit asta, dar posibilitatea în sine a fost eliberatoare.

Mai departe, după doar trei zile de lectură febrilă, halucinantă, închideam Aripa stângă a Orbitor-ului lui Mircea Cărtărescu. Apropo de eliberarea limbajului și a imaginației! Cartea asta m-a dat pe spate. Nu semăna cu nimic din ce citisem până atunci. Am luat-o ca un vis amestecat, ca un torent căruia m-am abandonat, lăsându-mă purtat când la suprafață, când – mai adesea – în adâncurile lui strălucitoare și fantaste. Orbitor I e singura carte căreia i-am făcut o fișă specială, dedicată exclusiv cuvintelor necunoscute. E puțin spus că m-a năucit, încântându-mă în același timp. Printre lucrurile pe care mi-aș dori să le retrăiesc, de s-ar putea, ar fi acele trei zile în care nici nu știam ce mi se-ntâmplă. Acum știu că a fost vorba de-o experiență cathartică pură.

Mi-am făcut o idee despre ce fel de cititor ești, dar uite că nu m-am lămurit dacă ești posesiv sau generos când vine vorba de cărțile din biblioteca ta. 

Sunt mai degrabă posesiv. Dar încerc să mă tratez. Adică, dacă-mi cere cineva o carte, știu că i-am dat-o și știu multă vreme după ce i-am dat-o că i-am dat-o. Nu uit. Am în schimb o jenă să cer cărțile înapoi, dar cu delicatețe mai abordez subiectul și mi le recuperez cumva. Dacă sunt pierdute definitiv, le cumpăr din nou.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

După cum ziceam, citesc în ambele formate. În ultima vreme, pe lângă varianta tipărită a cărții, pe care o cumpăr sau o primesc, dacă are o versiune e-book mi-o cumpăr și pe aceea. Și citesc când pe hârtie, când pe e-book reader. Am recurs la metoda asta fiindcă de multe ori n-am timp de citit decât seara și, cum Kindle-ul îmi permite să citesc pe întuneric, e un timp pe care îl câștig. Dimineața, dacă am un răgaz, mă duc la varianta tipărită, caut pagina la care am ajuns și continui pe hârtie. E o investiție mai mare într-o carte, dar în felul acesta reușesc să o citesc. De plăcere citesc destul de haotic, sar de la o carte la alta, le citesc în paralel. Între timp am învățat să și renunț la cărți, înainte nu puteam să fac așa ceva, rigoarea aia cazonă mă forța să ajung până la ultima pagină, dar m-am lecuit și de asta. 

Alte obiceiuri de lectură… Până prin 2010, toate cărțile aveau și o fișă. Notam situații, legături dintre personaje, citate, observații care să mă ajute să mă orientez în carte dacă mă întorc la ea mai târziu. Dar am pierdut și obiceiul ăsta. (Spun că e un obicei care necesită timp – n.r.) Da, și trebuie să ai tot timpul un pix sau un creion la tine. Și, cum ziceam, citesc pe apucate – pe Kindle mai pot sublinia pentru un viitor improbabil în care o să mă-ntorc la carte, dar în rest e destul de dificil. 

Și obiceiuri de scris? 

N-am suficient timp cât să-mi formez un obicei. Ca să ai ritualuri, trebuie să ai un timp pus deoparte ritmic. Din păcate nu am luxul ăsta. Am avut într-o vreme și-mi amintesc cu plăcere cum mă afundam într-o poveste și abia așteptam să mă întorc la ea, erau povești calde, mă primeau cu brațele deschise. Acum, de fiecare dată când reiau ceva la care lucrez, m-apropii ca de un lucru rece și trebuie să mă reîmprietenesc cu el, să-i dau târcoale, să fac toată joaca aia, și din păcate mereu cu gândul că n-o să pot rămâne mult timp acolo și-o să urmeze o ruptură și-același dans peste nu știu cât timp. Dar vine pensia și-atunci o să citim toate cărțile și-o să scriem toate cărțile. (Râdem – n.r.)

Totuși, ar fi un ritual de scris, deși e mai degrabă o tehnică. Îmi place să scriu de mână și ultimele cărți au fost scrise în mare parte de mână, numai că asta îmi răpea din timp – uite că ne tot întoarcem la timp –, fiindcă trebuia să transcriu, dar de doi ani încoace tehnologia a venit în întâmpinarea mea și m-a salvat. Acolo, lângă tine, e Remarkable, e superb, știe să-ți deslușească scrisul de mână oricât ar fi el de alambicat și se descurcă bine pe limba română, cu foarte mici scăpări. Mai nou au și tastatură, dar rămâne plăcerea scrisului de mână. (Mi-l arată, scriu câteva rânduri, sunt extaziată – n.r.) E o invenție wow. Are și o baterie care durează o lună, poți să citești și e-books, să faci însemnări pe pagină. (Îi spun că e prima oară când văd așa ceva la un scriitor pe care-l vizitez – n.r.) Și-au luat Remus Boldea și Horea Sibișteanu, după ce l-au văzut la mine. Alții nu mai știu. Mulți scriu direct la calculator și-atunci n-au nevoie de ajutorul ăsta. (Scoate de pe raft un manuscris cu copertă tare – n.r.) Uite, ăsta e un roman pe care n-o să-l public niciodată. 

Pe raftul acesta ții cărțile tale? 

Le-am pus aici pentru că locul ăsta era la îndemână, n-am altă rațiune. Acesta e primul meu roman, de care ți-am povestit. (Sunt uimită că e în două volume, remarc că a fost foarte ambițios – n.r.) E un roman de groază, uite, are un cavou pe el. Am încercat să-l rescriu, să-l restrâng cumva, dar n-am reușit s-o fac convingător pentru mine. Nici acel stil nu mă mai reprezintă. A apărut în 2002, în 2003 am terminat facultatea și imediat am început să traduc, deși tot în 2003 am venit la revista Familia, dar, nah, revistă de stat, salariu mic, mai trebuia să fac ceva pe lângă. Și am tradus Stephen King. Înainte apăruse la Nemira, dar editura pierduse copyright-ul și el fusese câștigat de editura asta din Oradea, Aquila ’93. Primisem de la cineva Culoarul morții, o traducere execrabilă și, cum făcusem lucrarea de licență pe Stephen King, m-am dus la Aquila: Eu vreau să traduc Stephen King! Hai că vrem. Prima care-a apărut a fost Capcane pentru vise, Dreamcatcher, are și o prefață despre viața lui – și-așa am intrat în vârtejul ăsta al traducerilor.

Deci toate cărțile din raftul ăsta sunt traduse de tine?

Da, inclusiv Joyce Carol Oates, vreme de zece-unsprezece ani am tradus intensiv. A fost o altă meserie, de fapt. Dacă m-ar fi solicitat revista zi de zi la redacție și-ar fi trebuit să plătesc biletul de tramvai, nu mi-ar fi ajuns salariul. Asta era situația atunci. Așa că stăteam și traduceam. N-am putut să scriu în perioada aia. Calitatea luminii a apărut în 2016. Iar înainte am scris romanul ăsta de care ziceam că n-o să-l public niciodată, pentru că nu-mi place cum a ieșit. E un thriller pe care l-am scris după rețetă. Am luat cursuri de creative writing care existau atunci pe internet, prin 2011, am făcut schiță de capitole, am executat tot romanul, l-am lăsat un pic să stea, l-am recitit… Cadavru, mort, nu-mi spunea nimic. Iar ăstălalt cu care am debutat de fapt, Calitatea luminii, are viață, mi-a plăcut ce-a ieșit. 

Și ai lăsat baltă toate rețetele.

Da.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Doar să nu o mai duc înapoi la bibliotecă. Îți spuneam că în liceu am făcut o pasiune pentru Sadoveanu. Și nu găseam nicăieri Anii de ucenicie, cartea lui autobiografică. Mai târziu, pentru că îmi plăcea așa de mult Sadoveanu și mă înțelegeam bine cu profesorul meu din liceu, mi-a zis: Predă tu cursul despre Sadoveanu. Bun. Era lecția din manual, era cartea lui Manolescu despre scriitor, dar eu voiam să-i cunosc viața în cuvintele lui și cartea nu era nicăieri. Am găsit-o în cele din urmă doar la biblioteca județeană. Am împrumutat-o și nu am mai dus-o înapoi. A plecat și ea la școală odată cu celelalte, fiindcă îmi trecuse pasiunea pentru Sadoveanu între timp, iar de Anii de ucenicie m-am despărțit ușor.

Ai idee care este cea mai veche carte din biblioteca actuală?

Da, fiindcă am căutat-o și am găsit mai multe chiar. La un moment dat, fiu-meu a trebuit să meargă la școală cu cea mai veche carte din bibliotecă și i-am dat-o pe asta: un volum de Vasile Alecsandri, Teatru, din 1911. Opere complete, văd că e volumul al doilea. Știam de ea, dar credeam că cele mai vechi sunt astea, care sunt totuși din 1927 – Amintiri de Lambrino, n-am citit-o – și din 1937, Istoria literaturii române contemporane de Eugen Lovinescu, în 1937 se și oprește. Mai e o ediție Slavici din 1940, luată de la anticariatul Oradea. Ăsta e anticariatul la care mergeam. Aici e prețul: 1950 de lei a costat atunci, în 1997. Era numărul 630 în bibliotecă, luată în 9 septembrie 1997, iar aici e semnătura. Iar dacă nu mă înșel, la pagina 29 ar trebui să fie o ștampilă. Și încă una la pagina 92. (Râdem, îl întreb ce fel de cifru e ăsta – n.r.) 29 fiindcă sunt născut în 2 septembrie și 92 care-i invers. Dacă cineva rupea pagina care mă identifica drept posesor al cărții, știam să o recunosc după celelalte două pagini. Ca firul de păr pe care-l pui înainte să pleci ca să vezi dacă sunt mișcate lucrurile în lipsa ta. (Îi spun că are o minte de detectiv – n.r.) 

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Sunt cele de ieri! Deci Péter Demény cu Vârtej în reluare și Scrisoare din savană, iar înainte de ele Femei la graniță, cartea Alexandrei Rusu și a Mariei Tănăsescu, Chiorpangiu de Florin Duțu, câștigătorul cel mai recent al concursului de debut de la Polirom, și un volum dintr-un lot mai mare pe care l-am primit: A Darker Shade, New Stories of Body Horror from Women Writers. Joyce Carol Oates face și antologii, în asta sunt și nume cunoscute, Margaret Atwood, Lisa Tuttle, Tananarive Due, Elizabeth Hand, Megan Abbott. 

Bine, mai am cărți și pe Kindle. Cea mai nouă, mai nouă decât astea de ieri, este cea care mi s-a autolivrat în dimineața asta, pentru că dădusem precomandă. E un horror, Dean Koontz, cea mai recentă carte a sa, Forrest of Lost Souls. (Îl întreb dacă citește tot ce publică acest autor – n.r.) Scrie foarte prost, a ajuns la vârsta senectuții, are aproape 80 de ani și scrie mai prost decât în tinerețe, când măcar avea vervă și era inventiv, dar sunt captiv și-n cazul ăsta. Cum am aflat că apare o carte nouă, am făcut precomandă.

Joyce Carol Oates e o autoare care-mi place foarte mult, am și cărțile ei recente în engleză, Babysitter, Breathe, Night. Sleep. Death. The Starts, Night, Neon… (Îi spun că m-am tot învârtit în jurul acestei autoare și nu am ales nimic, îl rog să-mi recomande ceva cu care să încep – n.r.) Chiar asta, Fiica groparului – și nu pentru că am tradus-o eu, ci fiindcă cei care au citit-o au spus că le-a plăcut foarte mult. Nu știu dacă se mai găsește în librării. Eu nu mai aveam niciun exemplar și am găsit vreo două într-un Carrefour, unde erau la reducere.

Văd că ai un corp de bibliotecă dedicat literaturii horror. Și îmi dau seama că nu am vorbit încă de structura bibliotecii tale, dacă ai organizat cărțile în vreun fel anume. 

Da, e singurul gen care are parte de un corp al lui. În rest, am încercat să le aranjez, dar nu prea s-au potrivit. Am vrut să grupez literatura română aici, la vedere, dar cărțile sosite de curând au luat fața celor din spate. Colecțiile Polirom Ego.Proză și Fiction Ltd, aici ar trebui să fie Humanitas-ul cu colecția Andreei Răsuceanu și celelalte cărți din literatura română, poezia e acolo, astea sunt noile colecții ale lui Perța, apoi colecția n’autor a lui Eli Bădică, acolo traduceri de ficțiune, apoi nonficțiune. Cam 80% e ficțiune, nu prea citesc eseuri sau filozofie. 

Aș avea nevoie de un raft pentru colecția Anansi, dar deocamdată arată bine și așa, împărțită. Aici sunt cărțile rămase din vechea bibliotecă, am păstrat colecțiile astea pentru că mi-au plăcut cum arată: Lyceum și 100+1 Capodopere ale romanului românesc de la Gramar. Hârtia e oribilă, la fel de galbenă era și pe vremea aia, dar atunci mi-a plăcut. Uite, asta e citită de trei ori: în 1997, 1999, 2001. E aceeași ștampilă pe care o foloseam la data de intrare în bibliotecă. (Spun că avea într-adevăr aptitudini de arhivar – n.r.) Eu stăteam în camera mea și citeam, îndosariam, când alți copii se jucau pe afară. 

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

N-am fost niciodată în stare să citesc romane de-astea erotice, gen Sandra Brown. Cred că se mai scriu și astăzi, dar nu le mai văd eu. Prevăd un viitor în care n-o să mai pot să citesc nici Dean Koontz-uri, cred că la un moment dat o să ajung la saturație, plus că pe măsură ce înaintezi în vârstă se împuținează timpul și mai bine îl dai în altă parte. (Spun că se uzează probabil și noutatea subiectelor și e tot mai greu să fie surprins de răsturnările de situație – n.r.) Deja nu mai sunt surprins. E o lectură afectivă, un fel de comfort food pentru creier, umple un gol și a doua zi e din nou gol. În rest, nu mă cramponez de un gen anume. 

Din zona literaturii thriller, ce autori se diferențiază? 

Păi, sunt cei încadrați acolo din rațiuni de marketing, care nu scriu de fapt thrillere. E cazul lui Stephen King. El a început cu o carte care a fost pusă în categoria horror fiindcă prindea la public. Apăruseră deja vreo două-trei cărți în stilul ăsta care se vânduseră bine – Exorcistul lui William Peter Blatty, The Other de Thomas Tyron – și Stephen King a fost încadrat acolo. Carrie are un filon fantastic și protagonista are puteri telekinetice, dar miza cărții e alta, fata trece prin transformări la pubertate și manifestările extreme din final sunt expresia transliterată a revoltei ei (inclusiv hormonale). Apoi a mai scris câteva cărți în genul ăsta, Salem’s Lot, Christine, dar în rest nu e autor de horror sau thriller, e scriitor-scriitor. 

Ce cărți și autori ai mai recomanda din zona asta?

Am pus deoparte un român și un englez. Brian Lumley e un autor britanic foarte bun, nu e cunoscut la noi și scrie despre România, în mare parte. Eu l-am descoperit prin ’96, când am participat la o școală de vară cu niște profesori veniți din Scoția. Unul dintre profesori, de care am fost mai apropiat, dăduse peste cartea asta într-o librărie din Edinburgh și o luase ca să se pregătească pentru venirea lui în România. A adus-o cu el și așa am aflat și eu de Brian Lumley, care scrie un amestec de thriller tehnologic, horror, spionaj și contraspionaj rusesc, cu niște vampiri care au rădăcini în România – e o chestie foarte complicată dacă încerci să o descrii, dar foarte coerentă în lumea asta a lui. A scris foarte mult, inclusiv spin off-uri, pe-alea nu le-am citit și nu știu cât de bune sunt. Pe el vreau să-l recomand, doar că nu e tradus deloc la noi. A murit recent, nu era genul de scriitor care să iasă în față pentru publicitate, stătea și scria – pe Youtube sunt filmări cu el din urmă cu treizeci de ani. 

Și un scriitor român tot de horror, Răzvan Țuculescu, fiul lui Radu Țuculescu, cu o carte foarte bună de proză scurtă, Gothatea. Sună a ceva gotic, dar e de fapt o localitate din Cluj, chiar așa se cheamă, Gothatea. Sunt niște povești din localitatea aia care au un twist pe macabru, foarte bine scrise. Cartea e din 2008, Editura Ecumenica. Am încercat să-l conving să mai scrie, am ținut legătura cu el, dar din păcate n-a mai scris nimic de-atunci. 

Îmi poți recomanda și alte cărți mai puțin populare sau mai puțin cunoscute care merită citite? 

Da, uite, e o autoare scoțiană foarte discretă, care mie-mi place enorm. Scrie aproape exclusiv proză scurtă și-n liceu i-am tradus ca temă de casă, rând pe rând, toate povestirile dintr-un volum, Our Lady of the Pickpockets. De ce ca temă de casă? Pentru că nu-mi plăceau exercițiile sterile de gramatică la engleză și am avut noroc s-o am profesoară pe Magda Danciu, care mai apoi mi-a coordonat dizertația despre Stephen King și care are de ani buni o super-rubrică în Familia, ți-o recomand, e un alt fel de critică literară. Dar să revin. E vorba de Dilys Rose. Cel mai recent volum al ei e Sea Fret. I l-am citit anul trecut cu oarecare reținere, de teamă să nu mă dezamăgească după atâta timp. Nici vorbă. Nu, nici vorbă. Păcat că deocamdată avem în română doar o povestire, Studiostraat, tradusă de mine și apărută în numărul 2 al Familiei din 2018, alături de un interviu pe care i l-a luat autoarei aceeași Magda Danciu.

Ar mai fi apoi o autoare de origine turcă, Ayşegül Savaş, pe care am descoperit-o cu o povestire într-un New Yorker din urmă cu câțiva ani. M-a cucerit cu proza ei, așa că am comandat cele două romane pe care le avea publicate atunci – între timp a apărut al treilea, The Anthropologists. Walking on the Ceiling și White on White sunt, ambele, romane scurte despre experiența unei tinere, alta de fiecare dată, cel puțin ca nume, care se mută într-un oraș nou – Paris, la fel ca autoarea – și descoperă nu atât societatea, cât cultura noului loc, reprezentată de un scriitor în primul roman și de un pictor în al doilea. Îi iese de minune explorarea intimității ăsteia transplantate într-un alt sol, cu tot ecosistemul lui.

Sunt autori mari cu care nu rezonezi? Sau cărți de referință pe care nu le-ai citit încă, din diverse motive?

Da, sunt. Am încercat de mai multe ori, am zis că poate n-a fost momentul, am încercat și mai târziu, dar n-a mers. E vorba de Tolstoi cu Război și pace. Într-o iarnă, acum câțiva ani, chiar am făcut un fel de legământ că o să citesc în sfârșit romanul, se lasă frigul, ritmul încetinește, intru în bârlog și citesc Război și pace. N-am reușit. La fel cu Ulise al lui James Joyce. Am încercat și în traducerea veche, și în original, am luat mai multe ediții, am zis că poate corpul de literă e de vină, poate formatul cărții, poate alte chestii, evident că eu eram de vină, nici în traducerea nouă n-am reușit să ajung prea departe, probabil că nu sunt încă pregătit. Cărțile niciodată nu sunt de vină, de vină e cititorul. Sunt ca două capete de pod care pornesc spre mijloc și nu se întâlnesc, unul e prea sus, altul e prea jos.

Alți autori… Goethe n-am citit, clasicii ăștia grei. Uite, un autor pe care-l văd acolo, Cehov – am încercat, dar în afară de câteva povestiri și piese de teatru, nu m-a prins, să vreau să-l iau în spate și să-l duc multă vreme. (Spun că poate i-ar fi plăcut mai mult în adolescență – n.r.) Nu știu, în perioada aia mi-a plăcut mult și Dostoievski, de ce tocmai atunci, suprapus cu Sadoveanu… Dacă nu mă înșel, chiar cu Adolescentul am început.

Dar autori preferați care s-au păstrat de-a lungul anilor? Pe lângă Stephen King și Joyce Carol Oates. 

Da, sunt câțiva autori pe care îi urmăresc: David Lodge, când îi apare o carte nouă o cumpăr, Jonathan Coe, tot așa. John Banville, care nu a mai fost tradus de mult, din păcate, apărea la Nemira. Citesc mai ales din spațiul anglo-saxon, asta mă atrage mai mult. O descoperire foarte plăcută în ultimii ani, de când a luat Nobelul, e Abdulrazak Gurnah. Când am aflat că a primit Nobelul, mi-am comandat de pe Nautilus cărțile în engleză. Atunci am citit trei sau patru, mi-au plăcut foarte mult, după care au apărut în traducere, dar nu le-am recitit.

Iei imediat la citit autorii care au primit Nobelul? 

Dacă nu am citit nimic de ei, încerc măcar o mostră, să văd dacă sunt de acord cu cei care au dat premiul. (Râde – n.r.) Da, orice premiu e un stimulent pentru un cititor care vrea să descopere lucruri noi – mai ales dacă e un autor de care n-ai auzit. Iar de Abdulrazak Gurnah nu auzisem deloc, nu știam cine e. Înainte de el nu mai știu cine a primit Nobelul. (Spun câteva nume și încercăm să ne aducem aminte – n.r.) Cineva de care am uitat cu toții, cam asta e ideea. (Râdem. Ulterior caut pe net și aflu că e vorba de Louise Glück – n.r.) 

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Ori mașina de scris, ori chestiile astea, sunt niște bile chinezești anti-stress. Au înăuntru un mecanism care sună, ar trebui să te calmeze. Le-am primit de la soția mea, care pe atunci nu era soția mea, eram doar colegi de facultate. A fost primul cadou de la ea, chiar în primul an, de Crăciun – bilele astea și cei trei înțelepți de-acolo. (Mă uit la înțelepții de pe raft și sub ei descopăr o carte de Sandra Brown de care Mircea Pricăjan n-avea habar, ne amuzăm, sugerez că a înregistrat-o subliminal și probabil de-asta a pomenit-o mai devreme – n.r.) Dacă nu veneai, eu nu știam că am o Sandra Brown în cameră.

Iar mașina de scris e motivul pentru care m-am apucat de scris. Și-o cumpărase taică-meu să scrie niște lucrări pentru un modul de Drept pe care-l făceau toți cei din unitatea lui. N-a apucat să scrie nimic, pentru că i-am confiscat-o, am adus-o la mine în cameră și am țăcănit la întâmplare, îmi plăcea cum suna, cum mirosea, și din aproape în aproape am început să scriu o poveste care a devenit până la urmă romanul ăsta. Aici e exemplarul dactilografiat și legat. La început nu am avut diacritice și le puneam cu creionul. (Citesc titlul: „În umbra deasă a realității” – n.r.) Se chema altfel, Noaptea maledicției. Mi se părea prea banal să-i spun Noaptea blestemului și am căutat un sinonim mai deosebit. Bine că m-am deșteptat și l-am schimbat. 

Am scris romanul imitând. Asta e versiunea a treia, când a apărut era versiunea a șaptea, pentru că tot adăugam, și de la un volum am ajuns la două. Dacă-l publicam în 2004 în loc de 2002, aș fi avut versiunea a unsprezecea și trei volume. (Râdem – n.r.) Am avut mai multe mașini de scris de-a lungul timpului, dar am renunțat la ele, am păstrat-o doar pe-asta. Și o s-o las moștenire.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.