Bibliotecă de scriitor – Robert Șerban: „Biblioteca e ca interiorul unei inimi în care intru de câteva ori pe zi”

Prima dată când l-am invitat pe Robert Șerban la rubrica Bibliotecă de scriitor – se întâmpla prin februarie 2023 –, m-a refuzat politicos, pe motiv că îi este imposibil să ajungă la rafturi. Se adunaseră atât de multe cărți, mi-a spus el, că trebuia să deschidă mai întâi niște poteci prin încăpere: „Zău, aproape că nu mai pot intra în propria bibliotecă din cauza cărților!” Am crezut că glumește. În decembrie 2024, când am revenit la Timișoara și mi-a acceptat invitația reînnoită, am înțeles că vorbea cât se poate de serios. A fost suficient să pătrund în camera-birou-bibliotecă înțesată de cărți, să văd rafturile întinse pe trei pereți și teancurile care s-au strâns ca niște aluviuni la poalele bibliotecii. Un sanctuar al cărților iubite, care mi-a amintit de biblioteca Simonei Popescu. 

Am văzut volume într-un echilibru uimitor, ca niște începuturi de poduri suspendate, tablouri și obiecte de artă care se iveau ici-colo printre teancuri – căci autorul este nu doar un pasionat cititor, cu o nevoie acută de a-și ține toate cărțile în preajmă, ci și un mare colecționar de lucrări de artă, realizate în special de artiști români. Holul și sufrageria s-au transformat într-un adevărat spațiu expozițional, cu tablouri și sculpturi alese cu mare pricepere. Au fost o delectare pentru mine la finalul întâlnirii, când am putut să răsuflu după maratonul intens de discuții și fotografii – trebuia să ajungem cu toții la Festivalul de poezie REVerse și am avut mai puțin de trei ore la dispoziție pentru interviu. Timpul se lărgește însă alături de Robert Șerban, care vorbește iute, are un delicios stil oral și înghesuie într-o oră cât alții în trei, și-n plus e un „model” cu imaginație și mult umor. 

„Biblioteca e camera de singurătăți, melancolie, siguranță, forță”, spune Robert Șerban, despre care am descoperit cu uimire că are de-a face cu două dintre romanele lui Cătălin Dorian Florescu, Zaira și Maseurul orb – poveștile le veți afla în interviul care urmează, alături de alte istorii inedite despre cărți și scriitori.

Biblioteca are o poveste a ei? Cum s-a format? Ai inclus cărți din alte biblioteci sau sunt doar cele adunate de tine de-a lungul anilor?

Biblioteca s-a înfiripat în mintea mea pe când eram copil și vedeam cum crește cea a părinților mei. De când mă știu, am trăit între cărți, la noi în casă au fost cărți, iar tata a cumpărat cărți. Continuu. Premiile pe care le primeam la școală, încă din clasa I, erau în cărți. Darurile de ziua mea erau, de regulă, cărți. Iar de prin clasa a VIII-a am început să cumpăr și eu cărți. De poezie, în primul rând. Apoi, am întețit ritmul cumpăratului când am venit student la Timișoara, de la Severin, și când băteam anticariatele și librăriile. Am fost și sunt biblioman. Mi-am rupt de la gură ca să-mi iau cărțile pe care mi le-am dorit. 

Biblioteca mi-a crescut doar din ceea ce am cumpărat și primit de-a lungul a mai bine de 35 de ani. Am cărat cărțile astea în câteva locuințe în care am stat până acum. La ultima mutare, aici, mi-amintesc că umplusem o sută douăzeci de saci de rafie doar cu cărți. Am avut baftă cu un prieten, profesor la Sculptură, care m-a ajutat să-i car cu șase băieți vânjoși, studenți de-ai lui. Nu înțelegeau ce-i cu marea aia de saci albi. Și i-am lămurit: Sunt cărți!

Părinții mei au propria bibliotecă, la care mai adaug și eu cărțile pe care le dăruiesc lor. Amândoi citesc și vor titluri noi. Săptămâna asta le-am dus șase cărți groase, acum e rândul meu să le dau de lucru. 

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Sunt vreo trei, patru mii, probabil, nu le-am numărat, dar pot aproxima. Am făcut, totuși, Politehnica, mai știu și geometrie, și algebră. Contează și numărul, dar mai ales calitatea lor. Îmi place să cred că am cărți foarte bune, pe care le-am aranjat pe căprării. În două corpuri mari sunt cele de poezie, multe cu autograf, o parte îngrijite de mine, cât am fost editor la Brumar – și am fost vreo zece ani –, multe cumpărate din anticariate. După cum vezi, volumele de poezie au luat-o în sus spre tavan, aproape că îl ating. Traducerile de proză sunt în alte două corpuri de bibliotecă, scriitorii români, în altele. Cărțile de artă, cataloagele, albumele, sunt pe rândurile de jos, fiindcă sunt și înalte, și grele. Critica literară, eseistica și filosofia sunt într-un alt corp. Istoria și politologia, deasupra discurilor de vinil. Am pus cărți și în camera Crinei. Cum și în camera lui Tudor nu sunt doar cărți pentru el, am strecurat destule dintre cele pentru care n-am mai avut spațiu. 

Nu mai am demult loc unde să pun cărțile. În sufragerie sunt multe albume de artă. În dormitor, teancuri la care citesc. În câteva rafturi, cărțile Arianei. Cum îți spuneam, am invadat și camerele copiilor. În garaj mai e o bibliotecă. Asta după ce am dăruit aproape 15 saci cu cărți, din cei 120. Le-am făcut cadou unui alt biblioman, Marius Ciupertea. Știi care e partea care m-a surprins? Nu mi-a părut rău. Și nu-mi vine să cred! 

Una dintre marile și constantele bucurii ale vieții mele a fost să caut, să cumpăr și să citesc cărți. În studenție am mai făcut o gaură la curea fiindcă nu m-am putut abține să-mi iau cărți. Compulsiv-exaltat. Alergam fericit spre casă când îmi umpleam plasele cu cărți de la anticariate, și apoi stăteam între ele până noaptea târziu, ca să le citesc ori să le răsfoiesc. N-aș fi crezut vreodată că voi renunța la o parte din ele fără să-mi curgă o lacrimă. Fără să simt că-mi cade mâna cu care le dau. M-am despărțit de ele atât de firesc, încât nu înțeleg. Dar e mai bine așa. Prefer o fractură de logică decât o inimă frântă. 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? A fost cineva care te-a influențat în mod special?

Am trăit între cărți de când eram mic. Apoi am devenit cititor, unul haotic, din pură plăcere. În vacanțe citeam o carte pe zi. Lectura funcționa ca o hipnoză, intram într-o altă lume și de regulă asta mi se întâmpla noaptea. Deschideam cartea și eram gata, dus. Le mai povestesc copiilor mei cum începeam o carte noaptea la 12, iar până dimineața, când se lumina de ziuă, o terminam. Ei zâmbesc când admirativ, când ironic, când neîncrezător. Eh, de-aș fi avut și eu un smartphone, cât de mic…!

Am avut șansa că tata, fiind și scriitor, îmi recomanda ce să citesc. De unele cărți mă lipeam, de altele nu, îmi plăcea mai mult să descopăr pe cont propriu, dar pe tata l-am văzut tot timpul citind. Cum ajungea de la serviciu, după-masa, se punea în pat, dădea drumul la radio – asculta „Europa liberă” – și, concomitent, citea. Presă culturală și cărți, până mult după miezul nopții. De la el mi-a rămas obiceiul ăsta, să citesc inclusiv ziare și reviste, nu doar cărți. Când mergeam în vacanțe citea și mama, dar fiind, cum să zic, o lume mai tradiționalistă, ea, în afară de faptul că era profesoară și mergea zilnic la școală, se ocupa de mine, gătea, ținea casa. 

Și regimul politic de rahat în care am trăit primii 19 ani ai vieții m-a făcut să citesc continuu. Sigur că erau și tentațiile adolescenței, doar că la Severin, de prin ‘84-‘85, din octombrie și până prin martie, seara se lua curentul și câte șase ore, zi de zi. Ce să fi făcut, mai ales iarna? Unde să mă fi dus, că nu se inventase mall-ul în Oltenia natală. Așa că aprindeam lumânarea, lampa sau felinarul (asta fiindcă se spărsese sticla de la lampă și nu au găsit ai mei alta) și citeam. Toți trei: mama, tata și copilu’. După ce îmi făceam lecțiile. 

Îmi amintesc că am citit Crimă și pedeapsă în clasa a V-a, dintr-o pură întâmplare. Eram cu părinții în concediu la Călimănești. Nu mai știu ce carte îmi luasem cu mine, dar am terminat-o repede. Mama citea Crimă și pedeapsă, a terminat-o și-atunci am făcut schimb. Ani de zile, tot ce mai țineam minte din cartea asta a fost că un tip i-a dat în cap cu toporul unei bătrâne. Dar l-am citit pe Dostoievski în clasa a V-a! 

Când am crescut și am început să scriu, îmi amintesc că primul mare succes a fost un poem pentru mama. Eram în clasa a VII-a, se apropia 8 Martie și tata-mi zice, Uite, cred că s-ar bucura dacă i-ai scrie și tu o poezie. Am muncit vreo trei zile pe trei strofe. Când i-am citit-o tatei, n-a crezut că am scris-o eu. I se părea prea… bună, credea că m-am inspirat de undeva, dar i-am arătat ciornele. Atunci am și debutat, la 13 ani, într-un supliment pe care ziarul din Turnu Severin îl scotea de Ziua femeii. Mamei i-am dăruit-o chiar pe 8 Martie, o scrisesem pe o cartolină, iar ea a fost atât de emoționată, că a plâns. Dup-aia m-am luat în serios, zic, Uite ce succes am! (Râde – n.r.) Și tata m-a încurajat să scriu. 

Un impact serios asupra mea l-a avut întâlnirea cu Nichita Stănescu, am mai povestit asta. L-am văzut în ‘81, când a venit la Turnu Severin și când tata m-a luat cu el. Aveam unsprezece ani atunci. Știam cine e, la noi în casă se discuta des despre el, tata îi cumpăra cărțile. A fost o întâlnire fascinantă, pentru că era un personaj absolut ieșit din comun. Avea o aură care nu ținea de un portret literar, confecționat, ci pur și simplu de prezența lui teribilă. Toți o confirmă, dintre cei care l-au cunoscut. Am stat în dreapta sa, la nici un metru, dădea autografe și se uita din când în când prin mine. Avea într-adevăr ceva special – nu știu cât era histrionism, cât era teatru, dar am simțit că emite o vibrație cu totul și cu totul aparte, nemaiîntâlnită până atunci. Și la un moment dat a zis: Gata, am obosit, o să mai scriu și mâine autografe, dacă vreți. Îi tremura mâna, o mână care mi s-a părut uriașă, era deja bolnav, eu l-am văzut cu doi ani înainte de a muri.

Tata, care lucra ca ziarist, i-a cerut atunci cinci poeme pe care Nichita Stănescu le-a dictat unui poet din Turnu Severin, Laurian Stănchescu, care le-a scris pe șervețele. Taică-meu i-a plătit poemele, vreo două au apărut în ziarul din Turnu Severin, iar după Revoluție le-a publicat pe toate. Le avem și acum. Nu sunt scrise de mâna lui, cum spun, dar sunt concepute pe loc. Țin la acea întâlnire din 1981 ca la un dar de preț, fiindcă mi-a arătat ce fermecătoare poate fi poezia și cât de aparte pot fi scriitorii… 

Îmi mai poți povesti și alte întâmplări cu și despre scriitori pe care i-ai cunoscut?

Am cunoscut sute de scriitori, de când sunt copil trăiesc în lumea lor. Tata mă lua cu el în vizite pe la scriitorii din Severin sau veneau ei la noi în casă. Eram tânăr când l-am cunoscut, la Oradea, pe Cezar Ivănescu, aveam 26, 27 de ani și publicasem două cărți de poezie. A fost un fel de coup de foudre, Cezar Ivănescu era într-o formă grozavă. Participam la un târg de carte pe care îl organiza poetul Ioan Țepelea, nepotul lui Gabriel Țepelea, celebru lider al PNȚCD-ului, care, începând din anii ’90, făcea cel puțin o dată pe an o întâlnire literară unde chema foarte mulți scriitori. Și ne-am pus noi la o masă seara, iar Cezar Ivănescu a început să povestească din tinerețe, am stat până dimineața la cinci și am aflat o mulțime de lucruri inedite de la și despre el, inclusiv cum umbla cu o bară de metal înfășurată în revista „Luceafărul”, fără să o folosească, dar toată lumea știa ce are acolo. Mi-a mai povestit cum, student fiind, l-au invitat niște colege de-ale lui să le citească poezie într-o garsonieră și l-au pus să se descalțe. Și-am început să citesc poezie, mi-a spus don Cezare, citeam cu patos, ele erau absolut amorezate, transfigurate de ce auzeau. După vreo oră de lectură, am avut nevoie să mă duc la baie și era întuneric pe hol, mi-au arătat încotro e baia, eram în ciorapi și când am intrat în baie, am călcat într-o baltă. Mi-a fost jenă să le spun și-am stat ud la picioare până dimineața, citindu-le și recitându-le poezie. Era un tip cu foarte mult umor, am râs atunci toată noaptea. Făcuse box la viața lui, în tinerețe fusese destul de impulsiv. Și nu doar în tinerețe, de altfel. Ne-am tot întâlnit, apoi l-am avut invitat și la „A cincea roată”, emisiunea de televiziune pe care am făcut-o săptămânal la Analog TV. Facem emisiunea doar dacă pot să fumez, mi-a zis. Și a fumat în direct, în prime-time, iar dialogul a fost strașnic.

Am multe întâmplări, Dumnezeu știe pe care să o spun acum. („Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu?” sugerează Ariana, care tocmai atunci intra în cameră cu cafeaua – n.r.)  A, da, pe Mircea l-am cunoscut în 1988. Eram la liceu, mergeam în tabăra de creație literară pentru elevi „Excelsior”, selectat în urma concursului național „Tinere Condeie”. Mai fusesem la Timișoara în aceeași tabără, cu un an înainte, în ’87, unde-i cunoscusem pe colegii cu care mă revedeam după un an: Dan Lungu, Bogdan O. Popescu, Dan Mircea Cipariu, Ioan Buteanu, Fevronia Novac, Alice Valeria Micu, Gabi Grigore. Eu am plecat de la Severin și în București am urcat, ca majoritatea celor din sud, în trenul de Suceava, unde urma să se țină tabăra. Am început să umblăm prin vagoane ca să ne regăsim, eram super entuziasmați că urmează o săptămână de libertate, de prietenie, de cenaclu literar, de excursii, de beții. 

La un moment dat, am văzut în grupul celor de la București un băiețel, așa, subțirel și cu mustață, și-am început să-i spun: Băi, tu n-ai fost anul trecut în tabără. Zice: Nu, n-am fost invitat. Băi, zic, e cea mai tare experiență. Nu-ți poți imagina ce se întâmplă. E plin de fete, avem cenaclu, e discotecă cât vrei, poți să dansezi, e libertate. Da, da, zice. Din spate, îmi tot dădea coate un prieten din Severin, Cosmin Gheorghe, eram pe culoar, dar eu o țineam pe-a mea cu momentul publicitar: Fii atent aici, zic, trebuie să-ți fac instructajul, n-ai fost în viața ta într-o astfel de tabără, musai să știi ce se întâmplă! Și prietenul meu continua să-mi dea coate, așa că mă întorc și-i zic: Ce tot vrei, bă? Zice: E Mircea Cărtărescu. Am înghețat, îi știam numele: Scuzați, dom’le! Și Mircea: Niciun fel de problemă, sigur o să ne simțim bine. Și a fost grozav! 

Eu am urmat cursul lui, „Poezie și fantomatică”, pentru că în tabără participau cel puțin un poet, un prozator și un critic literar care ne țineau nouă, tinerelor condeie, un fel de curs, dar nu ca la școală. Dimpotrivă! Și fiecare mergea acolo unde îi era talentul. Mircea Nedelciu ținea cursul de proză – la Timișoara, pe cel de poezie îl ținuse Florin Iaru, apoi, fiindcă Florin a trebuit să plece, Șerban Foarță –, Bogdan Lefter ținea cursul de critică. Îți dai seama, era 1988, generația ‘80 era în vogă. De atunci mă știu cu Mircea și-am rămas prieteni și tot povestim scena asta în care l-am agățat, așa, mai năvalnic.

Mi-am mai amintit o întâmplare. În 1978 eram la Neptun, cu părinții, treceam în clasa a II-a și tata, care publicase deja două cărți, a fost invitat la Casa scriitorilor de la Neptun, „Zaharia Stancu”. În ultima seară a fost balul copiilor scriitorilor și am participat la acel bal dansând împreună cu fata scriitorului Virgil Duda. Era o fetiță splendidă, în clasa I. Și nu numai că am participat, dar am și câștigat. În ce a constat de fapt proba? În „dansul cartofului”. Știi? Trebuie să pui un cartof frunte în frunte și să faci fel de fel de mișcări, împreună cu partenerul, bineînțeles, să stai într-un picior, să te lași în jos, să te miști, dar să nu cadă cartoful. Și-mi amintesc că eu am terminat cu cartoful într-un ochi și ea a terminat dansul cu cartoful în bărbie. Am câștigat concursul și am primit o diplomă pe care s-au semnat toți scriitorii prezenți atunci. Tata spune că o are, dar n-o mai găsește. Îmi amintesc că în afară de diplomă am primit două sticle de Brifcor, un fel de suc de portocale, o chestie chimică, dar foarte gustoasă.

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Cărți care te-au format, care te-au marcat, de care se leagă o poveste anume… 

Cărțile care m-au influențat au fost mai ales cărțile copilăriei. Prin clasa a II-a am început să citesc 1001 de nopți. Am găsit trei sau patru volume dintr-o ediție veche, în casa bunicilor dinspre tată, în casa cea bună, cum se spunea, unde stăteau de regulă oaspeții, dar unde m-am mutat în acea vacanță de vară. Crescusem, voiam să stau singur, acolo era răcoare și puteam să citesc până după miezul nopții nestingherit. În plus, am constatat că dacă citesc îmi dispare frica. Eram pentru prima dată singur într-o casă! Mi-au plăcut enorm poveștile, mai ales că în afară de covoare zburătoare, lămpi fermecate, fapte de arme și de curaj, am descoperit acolo și o serie de scene erotice. Iar asta, pentru copilul – mă laud acum, dar, na, cine s-o facă dacă nu eu? – precoce care eram s-a potrivit la țanc. 

Căpitanul Casse-Cou, de L. Boussenard, știu că a fost un roman de aventură care mi-a plăcut enorm, intram în clasa a VI-a sau a VII-a când l-am citit. Pentru tânărul cu ADHD care eram atunci, cu extrem de multă energie și cam prea reactiv, cărțile de aventuri au avut un rol considerabil, pentru că îmi petreceam vacanțele la țară și puteam proiecta ficțiunea din cărți în teritoriul pe care-l cunoșteam foarte bine. De exemplu, seria Cireșarii sau Toate pânzele sus, era și filmul pe vremea aia. Luam acțiunea din carte și-o plasam, o înscenam pe dealuri, prin zăvoi, printre clăile de fân, prin lanul de lucernă. Și-n plus, învățam foarte multe din cărți: cum să supraviețuiesc, cum să arunc cuțitul, cum să pescuiesc, cum să mă bat, îmi făcusem arc cu săgeți și nunceag. Ridicam cazemate, încercam să ne facem și telefoane din galene, pentru că găseam idei prin romanele science fiction. Învățam să cunosc lumea, dar și să creez una a mea.

Apoi l-am descoperit pe Jules Verne. De el m-am apropiat ceva mai greu. Apăruse, dacă-ți amintești, colecția cartonată de la Editura Ion Creangă, tata le cumpăra cu regularitate și cred că le-am citit pe toate. Poveștile astea te ajută să-ți dezvolți imaginația și îți dau o coerență în gândire, dar și un spirit de aventură, un curaj ficțional, ca al personajelor din cărți, care nu e ca-n realitate.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

N-am furat niciodată, nici măcar o carte, deși deseori mi-aș fi dorit să am anumite titluri și n-am avut bani să mi le iau. În studenție, mai ales. Dar fiindcă am fost crescut într-un fel de cult al cărții – tata îmi îmbrăca cu ziare copertele cărților, ca să nu le murdăresc, îmi interzicea să le îndoi colțurile și nu mă lăsa să subliniez pe ele, nici măcar cu creionul –, n-am putut niciodată să fac asta. Tentat am fost, recunosc, dar atât.

Nu știu dacă e ceva neobișnuit în povestea pe care ți-o spun acum, dar am dat la schimb o altă carte, pe care n-o aveam în dublu exemplar. De ce? Întrucât căutam, de ani buni, Panorama poeziei universale a lui Baconsky. În 1999 sau în 2000, am vorbit cu niște colegi din redacția ziarului „Agenda zilei”, unde lucram atunci, despre ce mai citim, ce-am mai citi. Și le-am mărturisit că-mi crapă buza după Panorama lui Baconsky. Iar unul dintre ei, care e și scriitor, Lucian Vasile Szabo, mi-a spus: O am eu, dar n-o dau decât pe „Moartea și busola”, a lui Borges, pe care o caut de ani buni. Mamma-mia: o aveam, în ediția de la Meridiane! Nu-mi venea să cred, schimbul era evident în favoarea mea. L-am făcut și am fost tare fericit. Mai ales că, îți mărturisesc, nu mă dau în vânt după Borges. 

Cărțile tale au un loc anume în bibliotecă? Și ce rol joacă biblioteca în viața ta de scriitor?

Caut să le țin la un loc, că s-au strâns vreo treizeci, fără să socotesc traducerile, care mai sunt și ele vreo zece, cred. Ariana, soția mea, le ține cu grijă, în rafturile ei. Iar când am nevoie, îmi împrumută un titlu sau altul. N-am fetișuri cu cărțile proprii, dar sigur că țin la ele. 

Biblioteca e ca interiorul unei inimi în care intru de câteva ori pe zi. E un loc plin de energie și nostalgie. Cărțile mă inspiră, o carte bună mă ispitește să scriu. Dar e și un spațiu… secret, în care sunt laolaltă cu prieteni la care țin. Din păcate, unii nu mai sunt, s-au dus. Când vreau să aflu ce mai fac, ce au mai făcut, iau unul dintre volumele lor și citesc. O pagină, două – uneori, toată cartea. Biblioteca e camera de singurătăți, melancolie, siguranță, forță. Sunt aproape de mine când stau aici, inclusiv atunci când caut ceva, nu găsesc și încep să înjur de mama focului. 

Chiar sunt foarte curioasă cum găsești cărți în teancurile astea uriașe… 

De multe ori nu le găsesc. Când se adună prea multe cărți, biblioteca riscă să devină un instrument de care nu te mai poți folosi și-atunci începe frustrarea, încep nervii. Dar am mare baftă cu Ariana, care mă aude – uneori înjur tare, tocmai ca să mă audă – și îmi sare în ajutor. Are o intuiție fantastică. Îi zic Uite, e cam atât de groasă, coperta maro, și-ar trebui să fie pe undeva. Și îți spun, e ca într-o magie: fie găsește ea ceea ce caut, fie, în prezența ei, cartea dispărută apare. Ariana e un fel de, cum să zic, măicuță a Sfântului Anton. (Râde – n.r.) Sfântul Anton, dacă știi, te ajută să-ți găsești lucrurile pe care le pierzi. Poate îți pare un basm, dar e chiar realitatea acestei camere atât de haotice și de pline, dar și atât de dragi. Pe de altă parte, nu mă imaginez trăind altfel. Și știi care e frumusețea? În timp ce cauți o carte, găsești altele de care ai uitat, poate că ai fi vrut să le citești, dar n-ai apucat pentru că sunt opt-zece cărți deschise permanent.

Asta se leagă de întrebarea despre ce fel de cititor ești…

Sunt un cititor curios și frustrat. Cum am acces la multe cărți noi și bune, citesc multe deodată. Când să termin una, îmi bag nasul în alta și tot așa. Una mă prinde și mă ține captiv. Când să o duc mai departe, mai vine un lot de noutăți. Și dă-i și citește. E ca la mesele chinezești, în care sunt zeci de feluri de mâncare, puse în farfurioare și boluri. Sigur că vrei să ciugulești din toate, cum nu, mai ales dacă ești ca mine, curios. E ca o baie de viață, intri și te-ntinerești, orice carte pe care o deschizi îți dă o viață nouă sau ți-o-ntărește pe a ta.

Uneori mă apucă furia când văd câte volume începute s-au strâns și-atunci, în câteva zile, termin de citit și-o duzină din cele lăsate pe la jumătate, pe la trei sferturi. Nu citesc decât ce-mi place. Nu mai am ambiții de cititor „profesionist”, să duc la capăt o carte doar că e „piatră tombală”. Uneori, totuși, fac asta cu câte-o carte de istoria și teoria artei, fiindcă vreau să știu și să înțeleg ce se întâmplă cu arta și în arta vizuală. Și citesc cam toate cărțile prietenilor. E și o datorie cumva, să știi ce îți fac prietenii dincolo de Cum o duci? Bine. E important să știi cum scriu, ce scriu, ce-au mai descoperit și, până la urmă, e și un mod de a-i cunoaște.

De obicei, ce te face să termini o carte?

Epicul. Dacă citesc proză, trebuie neapărat să aibă o poveste. M-a atras dintotdeauna mai mult povestea decât scrisul frumos. Aproape că mă obosește scrisul frumos în proză. Dar scrisul inteligent îmi place, mă stârnește. De exemplu, citesc de ani de zile cel mai inteligent scriitor pe care l-am descoperit până acum: Jules Renard. Are un jurnal apărut în anii ‘80, în colecția Editurii Univers, care înseamnă o sinteză a paisprezece volume, parcă, pe care le-a scris de-a lungul vieții. Un mare traducător și critic literar, din păcate mort tânăr, Modest Morariu, a făcut o sinteză din opera acestui scriitor genial, care l-a creat pe Morcoveață, printre altele. 

Dacă există un scriitor pe care poți să pui mâna așa, ca pe Biblie, acesta e Renard. Am cartea la căpătâi și de fiecare dată când simt că îmi scade coeficientul de inteligență sau imaginația, citesc din ea și dintr-odată simt că devin creativ, mă ajută la conexiuni, mă uluiește și mă stârnește cum puțini scriitori reușesc. Îl recomand oricui și spun aici și o mică poveste: Jan Cornelius venise din Germania la o lansare la librăria La Două bufnițe, care pe vremea aceea avea și o zonă de anticariat. Urma să îi prezint o carte a sa pe care o lansa, dar, în loc să ne îmbrățișăm, să-l întreb ce-a mai făcut, de-astea, m-am dus ață la raftul cu vechituri, unde văzusem cartea lui Renard cu o zi în urmă, am scos-o din raft și i-am zis: Trebuie neapărat să citești asta. A rămas perplex, se aștepta de la mine la orice altceva. Sigur, l-am lăudat la lansare, nu-ți face griji. Mi-a scris apoi să-mi mulțumească pentru marea descoperire pe care o făcuse citindu-l pe Renard, al cărui fan a rămas și el. 

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților – din librării sau anticariate, din orașele pe care le vizitezi? 

Citesc în pat. Poezie scriu tot în pat, fiindcă scriu de mână și mi-e relativ ușor. Proză sau texte de jurnalism cultural scriu la birou și la computer. Transcriu a doua zi ori a treia zi ce-am scris de mână, altfel risc să nu mai știu ce-i acolo. Scriu tare urât, atât de urât, încât nici eu nu înțeleg. Dar măcar îmi amintesc, dacă nu las să treacă prea mult timp.

Intru în librării chiar și în orașe din țări a căror limbă n-o știu, fiindcă mă interesează să văd care sunt autorii traduși, cum arată cărțile lor, ce prețuri au, cum arată librăriile. Îmi mai cumpăr albume de artă sau de fotografie, dacă e ceva care mi se pare special. Dar fiindcă nu mai am deloc unde să pun cărțile, chiar trebuie să fie o carte ieșită din comun ca să plec cu ea. 

Care este cea mai veche carte din colecția ta?

Nu știu exact, cred că am mai multe, dar hai să zicem că sunt Operele complete de Hugo. Ode și balade, primul volum, din 1843. (Observ un autograf mare, care pare tipărit – n.r.) Nu e autograful autorului, haha, dar e o semnătură foarte frumoasă.

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Uite, zilele trecute a sosit cartea asta, Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o. O potrivire foarte bună, suntem în decembrie. Pe mine, acum 35 de ani Revoluția m-a prins în armată, eram soldat la Craiova, făcusem 19 ani, așa că am fost martor la ce s-a întâmplat. Le-am povestit și copiilor mei ce-a fost atunci. Bine, pentru ei, să le vorbesc despre Ceaușescu e ca și când îmi vorbeau ai mei de… Ștefan cel Mare. N-am apucat să citesc cartea Alinei Pavelescu, doar mi-am băgat puțin nasul în ea, dar pare un context larg și e important pentru adolescenți să afle ce s-a întâmplat în 1989. Se vorbește și despre proclamația de la Timișoara, și de perioada care a urmat, cu venirea minerilor. 

Apoi, tot săptămâna asta am primit cartea Sorinei Rîndașu și pe a lui Șerban Axinte, cărți de poezie („Regatul disfuncției”, respectiv „Scrâșnetul dinților” – n.r.). Uite, o carte apărută la Vremea, „Am trăit din artă. O istorie a legăturilor dintre artele plastice și comerț” – după cum ai văzut, una dintre pasiunile mele e arta. A, uite, și „Sursele obscure”, cartea lui Ștefan Manasia. 

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume?

Citesc zilnic, așa cum mănânc zilnic. Nu citesc cât mi-aș dori, nici pe departe, iar asta fiindcă mai vreau să știu și ce se întâmplă în lumea în care trăiesc, motiv pentru care urmăresc știri și dezbateri la TV. Fiindcă îmi place să văd un film bun – și am acces la filme bune –, timpul de citit se mai diminuează.

Cert e că în fiecare zi citesc poezie, ea nu lipsește niciodată din meniu. Nu știu dacă e vreun gen față de care am aversiune, nu cred. Ți-am spus, sunt un ins curios, vreau să știu, vreau să văd. Rar citesc cărți de economie, poftim, nu e un domeniu la care să mă pricep, dar nu ocolesc articolele de presă care privesc informațiile economice, fie că sunt naționale ori internaționale.  

Sunt autori mari cu care nu rezonezi? Sau cărți de referință pe care nu le-ai citit încă, din diverse motive?

Da. Poate exemplul cel mai grav, despre care tot povestesc, e Borges. L-am citit prima dată pe la 16-17 ani, m-a îndemnat tata să o fac. Cartea de nisip. Nu m-a prins, am abandonat-o. Apoi, am citit Cărțile și noaptea, ediția din ‘88, de la Junimea, chiar eu am cumpărat-o. M-a uluit, m-a fascinat: am realizat că autorul era orb. Or, asta era deja în zona mitologicului. Dar erau conferințe, nu literatură. După ’90, am citit cam tot ce s-a tradus din Borges. Am făcut-o rece, chirurgical, deși eu am fost și sunt un cititor visceral, entuziasmat, dacă mă prinde o carte o duc la capăt, chiar dacă mai interferează și cu altele. 

Borges nici măcar ca poet nu m-a sedus, deși l-am citit și recitit, la vârste diferite, sperând că mă înțelepțesc, că mi se modifică gustul. Mea culpa, doar rareori îmi place. Îți dai seama, dacă am citit inclusiv Borges și eu, a lui Jay Parini, apărută în Raftul Denisei, sperând că poate se produce o mișcare în mine și o să am o revelație. Se pare că n-am organ pentru marele Borges, regret enorm!

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Stăteam într-o zi de vorbă cu admirabilul Petre Stoica, nu doar un poet de primă mână, ci și un bibliofil de elită. El s-a mutat în ultimii ani ai vieții în Banat și Banatul îi datorează foarte mult, pentru că a făcut un Muzeu al presei la Jimbolia. Mai e un singur muzeu al presei în estul Europei. (Întreb dacă muzeul există încă – n.r.) Da, se poate vizita, sunt acolo o mulțime de colecții de ziare pe care el le-a strâns, multe documente inedite. Există și o casă memorială Petre Stoica la Jimbolia, cu o bibliotecă absolut ieșită din comun. Cât a trăit acolo, aproape douăzeci de ani, a organizat o mulțime de serate muzicale și întâlniri literare. 

La un moment dat, nu mai știu cum, îi spun că am revista Agora – o cumpărasem pe o nimica toată, în Timișoara, de la o familie care stătea la ultimul etaj într-un palat din centrul orașului și care-și lichida biblioteca. Am luat-o din intuiție și în grabă. Când am spus Agora, don Pedro a făcut ochii mari, care s-au albăstrit și mai mult, și mi-a zis: Nu se poate! Cum, ai Agora? Păi aia e o valoare! Am aflat de la el că nu s-a publicat decât un singur număr și s-au păstrat foarte puține exemplare, fiindcă a apărut în ‘47, când a abdicat regele, iar dacă te prindeau că ai așa ceva în casă, făceai pușcărie. Dar nu de asta era așa valoroasă, ci fiindcă în ea debutase Paul Celan, iar nemții o căutau înnebuniți, poemele sunt în germană. Am și eu revista, zice, dar știi ce: îmi lipsesc exact paginile cu poeziile lui Celan. Domnule, e vreo 10-15.000 de mărci datorită lui Celan. Nu mi-o dai mie?, m-a întrebat poetul și a început să râdă, iar râsul său, răgușit de la atâta fumat, îl aud și astăzi prin bibliotecă, așa cum în memoria afectivă și literară îl port cu căldură pe minunatul don Pedro.

(Caută în bibliotecă – n.r.) Iată, asta e revista în care a debutat Paul Celan. 1947, colecție întemeiată sub Ion Caraion și Virgil Ierunca. „Dezumanizarea poeziei, observații asupra meritelor și neajunsurilor poeziei contemporane” – Petru Comarnescu, fii atentă ce eseu. Chiar acum îl recitesc pe Ion Caraion, pentru că a apărut o antologie făcută de Dorin Tudoran la Cartier. Uite, Franyó Zoltán, care l-a tradus pe Bogza în maghiară, e timișorean, iar singura casă memorială din oraș e casa lui. („Din atâtea nume mari?” mă minunez eu – n.r.) Da, din atâtea nume mari, în Timișoara nu există decât o singură casă memorială. Franyó Zoltán a luat premiul Herder și l-a propus ca bursier la acest premiu pe Șerban Foarță, care nu s-a putut duce – nu i s-a dat voie să plece la Viena. (Aflu ulterior că nu se poate vizita casa, de multă vreme abandonată, deși a fost donată statului român cu condiția să păstreze amintirea cărturarului măcar într-una dintre camere – n.r.) 

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare sau mai puțin cunoscute care merită citite?

Uite, ăsta e un poet pe care îl apreciez foarte mult și nu doar pentru că suntem colegi de generație și suntem născuți în același an, ci fiindcă e un poet formidabil: Costel Stancu. L-a remarcat și Ștefan Augustin Doinaș, când a debutat în 1995. Am cărțile lui pe-aici. (Caută prin rafturi – n.r.) Uite, Sanatoriu de boli necunoscute. Un alt poet care mi-e foarte drag e Petre Stoica, mai ales că a trăit aici, în Jimbolia, și ne-am cunoscut foarte bine. Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar. Și mai e o carte formidabilă, a lui Kandinsky, Spiritualul în artă. E o carte fundamentală pentru cei care vor să știe ce se întâmplă cu arta vizuală. 

Asta, Vânătorii de zmeie, e o carte de succes, dar mi-a plăcut foarte, foarte tare. Am citit-o târziu, la 40 de ani. Întotdeauna ai o reticență când auzi de autorii de succes, dar Khaled Hosseini e trăsnet. Am citit tot ce a apărut de el. Debutul lui, Vânătorii de zmeie, e o carte fabuloasă, e despre prietenia dintre doi copii afgani. Hosseini e băiat de diplomat, e posibil să fie și o poveste autobiografică, nu mai știu. Nu asta contează, ci conținutul. M-a marcat, o recomand mai ales oamenilor tineri. E un manual din care poți învăța literatură. Să vezi cum te poate surprinde un scriitor la fiecare pagină. La un moment dat făceam pariuri cu mine să văd dacă mă prind ce urmează și nu mă prindeam. 

Și mai recomand cartea unui prieten scriitor, tot un debut: Vremea minunilor a lui Cătălin Dorian Florescu, care pentru mine e și un model de ce înseamnă să fii un om puternic. E povestea copilăriei și adolescenței lui, marcate de o boală musculară degenerativă, de care tatăl lui, pe care îl cunosc, încearcă să-l vindece. Au fost în Italia, de acolo au plecat în Statele Unite încercând să-l opereze, s-au întors în România, boala s-a agravat, iar când Cătălin a făcut 13 ani, adică prin 1983, au plecat în Elveția, aproape c-au fugit din țară, mi-a povestit că au falsificat o semnătură. De atunci trăiește la Zürich. Recent i-a apărut la Humanitas Turnul focului, tradus din limba germană.

Astea sunt două cărți care îți arată ce înseamnă să fii scriitor la debut, știi? (Îi spun că am citit „Jacob se hotărăște să iubească” și mi-a plăcut foarte mult – n.r.). Da, Cătălin e un povestitor extraordinar. Vine din cinematografie și are ochiul ăsta de cineast, știe să vadă, știe să folosească pixul ca o cameră de filmat. Mai are romanul Zaira, care e un personaj real, am cunoscut-o și eu. Și Maseurul orb are la bază un personaj care a existat, un tip pe care l-am întâlnit la Moneasa. Era prin 2002 sau 2003, primisem un voucher de vacanță și ne-am dus la Moneasa. A turnat cu găleata de cum am ajuns, tot weekendul am stat în camera de hotel și-am citit, abia duminică a ieșit soarele. Și zic, hai să dăm o fugă prin stațiune. Am ajuns într-un fel de piațetă cu niște tarabe, doar una singură era deschisă și la ea stătea un personaj cu ochelari de soare. Mi s-a părut ciudat, că abia dăduse soarele și era aprilie. Omul vindea cărți. Când m-am apropiat, s-a întors într-o parte, ca și când ar fi ciulit urechea, m-a întrebat Doriți ceva? și a început să pipăie cărțile. Mi-a trecut prin cap că ceva nu e în regulă. 

M-am uitat la cărți și am văzut Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de Herta Müller și Animalul inimii, le avea una lângă alta, cărți apărute la Univers prin anii ‘90. Zic, M-ar interesa asta, Vulpe-Vânător. Tipul a tăcut puțin și-apoi m-a întrebat: Sunteți cumva domnul Șerban de la Timișoara? Și zic, Da, dar de unde mă cunoașteți? Zice, V-am recunoscut după voce. Am avut impresia că sunt la camera ascunsă, m-am și uitat în spate, crezând că cineva mă filmează, știi? Văzusem bastonul alb, dar tot mi-era greu să cred că cineva care are o tarabă cu cărți poate să nu vadă. Pare o scenă desprinsă din Borges. 

Și-atunci m-am împrietenit cu acest om care trăia din masaj, Nelu Timiș Palatinus. De fapt, îl chema Păltinuș și devenise Palatinus. M-a dus la el acasă, stătea într-un apartament de două camere din Moneasa, unde avea o bibliotecă de 30.000 de cărți. Era ceva ha-lu-ci-nant! Nu-ți venea să crezi. Erau așezate pe trei rânduri. Avea și vreo mie de discuri. Mie tot nu-mi venea să cred și i-am zis: Dar ce faci cu cărțile astea? Zice, Fac masaj contra lectură. În loc să îl plătească, oamenii se înregistrau citind dintr-o carte și îi trimiteau casetele. Voia să facă o bibliotecă audio pentru nevăzători. 

Nelu își pierduse vederea de la 15 ani. Ținea un jurnal, care există și acum, îl are unul din prietenii lui și ai mei, un jurnal de o mie de pagini, bătut la mașina de scris. Bătea cu o corectitudine incredibilă. I-am cerut câteva pagini, să le arăt colegilor mei de la ziar cât de corect scrie un nevăzător. Și-am făcut ședință cu ei și le-am zis Ia citiți textele astea, ce vedeți în ele incorect? Păi, zice unul, pune punctul la distanță. Zic Lasă asta, uitați-vă atenți: astea sunt scrise de un om care nu vede. Haide, zice, îți bați joc de noi. Acum vrem să-i publicăm jurnalul, a fost un personaj fabulos. Nu lipsea de la niciun târg de carte. Îl vedeai și la Gaudeamus, și la Bookfest înregistrând lansările principale cu un reportofon.

Ei, și-n perioada aia m-am întâlnit cu Cătălin în Elveția și i-am povestit despre Nelu Timiș Palatinus. M-a întrebat dacă vreau eu să scriu despre el, i-am zis că publicasem un reportaj și că voiam să fac un film – l-am și făcut, se cheamă Văzduh, pentru că așa îi spuneau cei trei tineri care erau în jurul lui, Văz-duh, vedea cu duhul. Erau trei tineri pe care Nelu, care făcuse Filozofia și dăduse o teză de licență în estetică cu Ion Ianoși, i-a pregătit pentru Filozofie și toți au ajuns studenți la Timișoara, de la Moneasa. Mai visa să facă o tabără de filozofie, pe modelul Noica, ne-am dus pe niște coclauri cu mașina și-am filmat. Trebuie să caut filmul, că-l am pe undeva și am zis că-l pun pe Facebook. 

Și Cătălin zice Măi, aș vrea să scriu un roman despre el. L-am dus la Moneasa, l-a cunoscut pe Nelu și așa a apărut Maseurul orb. Cătălin a schimbat mult, intriga debutează cu un român care se întoarce din străinătate după mulți ani și se întâlnește cu acest maseur orb. Dacă în cazul Zairei a mers mult pe biografia ei, Nelu a fost doar un punct de pornire pentru o ficțiune. A păstrat ideea de citit, dar l-a transformat într-un personaj destul de… rău. Ceea ce Nelu nu era, săracul. Literatura îți dă toată libertatea, să nu uităm. 

Spuneai că ai cunoscut-o și pe Zaira?

Da. După Maseurul orb, Cătălin m-a întrebat dacă nu mai am și altă poveste. Îi zic că am o poveste cu un poet boem, Traian Dorgoșan, un tip interesant care-a băut toată viața, dar e foarte talentat. Și ne-am întâlnit cu Traian Dorgoșan la un restaurant, în Timișoara. Primul lucru pe care l-a făcut Traian a fost să ceară o vodcă, era 10 dimineața. După care a apărut la masă prietena lui, o doamnă pe care-o chema Zaira Manta și care se întorsese recent din America, unde plecase în ‘68. Ne-a spus o poveste incredibilă, din care Cătălin a trebuit să taie, pentru că nu era realistă ca proză, era prea… fantastică încât să fie credibilă în roman. Așa a apărut Zaira, o carte foarte tare despre această femeie pe care am cunoscut-o bine. (Îmi exprim uimirea că se află la baza acestor cărți – n.r.) Cătălin îmi spunea că sunt muzul lui. (Râde – n.r.)

A, și să-ți mai zic o poveste despre Maseurul orb. La un moment dat, mă sună o prietenă ziaristă la Evenimentul zilei prin anii aceia, Simona Chițan, lucrează acum la ICR Stockholm. Citise povestea mea cu Nelu, apăruse și romanul lui Cătălin în germană și m-a întrebat dacă poate să scrie și ea despre el. A făcut un reportaj foarte frumos de două pagini și-a aflat că Nelu își dorea un scaner care nu doar că scana cartea, ci o citea, cu voce tare, cum se zice, numai că era vreo 4-5000 de euro. Și-mi zice Simona: Uite, fii atent, dacă vine la „Surprize, surprize”, îi face rost Andreea Marin de scaner! Condiția e să vină fără să știe despre ce e vorba. Pe lângă surpriza cu scanerul, o aduceau și pe învățătoarea lui, o bătrână care făcea magie albă undeva prin Maramureș și care asculta Pink Floyd, și pe Cătălin, care îi dădea romanul proaspăt apărut în spațiul german. Eu trebuia să înscenez surpriza, să nu se prindă. Băi, zic, aia nu, eu la Surprize, surprize nu merg. Măi, zice, nu se poate, trebuie să mergi, că doar așa primește scanerul.

Mi-am pus orgoliul în cui, am vorbit cu Marius Ciupertea, care era vecinul și însoțitorul lui, acum Marius lucrează la Biblioteca județeană. Am convenit să-i spunem lui Nelu că îl duc la o emisiune de la radio unde sunt eu invitat. Am ajuns acolo, la televiziune, ne-au machiat, ne-am dus în sală, am stat în primul rând, deci m-a văzut o lume întreagă la „Surprize, surprize”, mi-era o jenă! (Râdem – n.r.) Nelu nu s-a prins decât foarte târziu. Adică, a ținut toată înscenarea. A fost într-adevăr emoționant, a apărut învățătoarea, apoi a venit și Cătălin, s-au îmbrățișat – cum să zic, te țineai de scaun, să nu te scape plânsul în prim-plan. Ei bine, la două sau trei săptămâni prietenul nostru a murit, a făcut un infarct, după o ceartă la telefon. N-a apucat să se bucure de acel scaner care citea cărți…

Mai spune-mi câteva nume de scriitori originari din Timișoara, mi-ai spus de Cătălin Dorian Florescu, de Petre Stoica…

Cum ziceam, Petre Stoica nu e timișorean, dar e bănățean și a făcut foarte multe pentru Banat. Iar Cătălin e născut în Timișoara, însă nu scrie în limba română, ci în germană, și trăiește la Zürich din 1983. E formidabilul Șerban Foarță. Mircea Mihăieș, un om extraordinar, lucid, cu o forță de sinteză și o cultură zdravănă, nu doar pe zona de literatură americană și britanică. Admirabila Adriana Babeți. Impetuosul Vasile Popovici, „fiara” Viorel Marineasa, Vighi, săracul, care s-a dus, Nicolae de Popa, dus și el demult, dar drag mie, Eugen Bunaru, un poet foarte bun și un ferment pentru lumea tânără literară – Eugen încă conduce, deși are și el o etate, cenaclul Pavel Dan, unde vin tinerii studenți. Marcel Tolcea, alături de care era să mor de râs, la modul propriu, nu la figurat. Cornel Ungureanu, care e cumva patriarhul, ca să folosesc un cuvânt… vechi, un om pentru care literatura însemna și înseamnă totul. Și-apoi e generația mea de scriitori: Adrian Bodnaru, Tudor Crețu, Alexandru Potcoavă, Daniela Rațiu, Borco Ilin, Gabriel Timoceanu, Tinu Pîrvulescu, Dorian Branea și încă alții, încă alții. (Și Adriana Babeți a fost invitată la rubrica „Bibliotecă de scriitor”, găsiți interviul aici – n.r.)

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă?

Eram într-o rezidență literară în Elveția, într-un oraș splendid, Winterthur. Mă simțeam ca un nabab, pentru că stăteam chiar în buricul orașului, într-o vilă donată comunității de unul dintre oamenii cei mai bogați din Winterthur. Și acolo, în casa asta, care avea și grădină și era înconjurată de parcul central al orașului, era o rezidență pentru un scriitor, una pentru un muzician și una pentru un artist plastic. Am stat două luni în 2009, atunci a luat Herta Müller Nobelul? Da. Și ce făceam? Dimineața scriam, după-masa băteam muzeele și niște case ale Crucii albastre, unde oamenii donau obiecte pentru săraci, iar cei de acolo le vindeau la prețuri rezonabile. Erau vreo cinci-șase pe care le vizitam cu bicicleta, de-acolo mi-am luat albume de artă foarte ieftine, aveau și obiecte de artă, tablouri. 

În cel mai mare dintre ele am văzut, la un moment dat, portretul ăsta al bătrânei. Era, e o lucrare foarte frumoasă, mână de pictor clasic. Un cuplu de oameni mai în vârstă se tot uitau la ea, au tot plimbat-o de la unul la altul, eu mă prefăceam că mă uit în altă parte, dar îmi doream foarte tare să n-o ia și, într-adevăr, nu au cumpărat-o. Cum au pus-o jos, am înhățat-o. M-am uitat mai atent, era datată 1927, am văzut semnătura, cu un A și un G, și prin cap mi-a trecut gândul, Doamne, dacă ar fi Alberto Giacometti? Pentru că Giacometti e elvețian, e născut la începutul secolului XX și a făcut pictură în primul rând, abia după aceea sculptură. Am căutat semnătura lui de tinerețe, dar n-am găsit-o. Nici nu mi-am bătut capul prea tare, recunosc. Dacă nu e Alberto, ar putea să fie altcineva din familia Giacometti, pentru că au fost vreo trei care s-au ocupat cu arta. N-am verificat niciodată. Tabloul m-a costat 23 de franci, țin bine minte, a fost mai scump decât celelalte, dar e fain. 

Într-o zi a venit Cătălin în vizită pe la mine, acolo, la Winterthur, el trăiește în Zürich, cum ți-am spus, și-l rog să mă ducă cu mașina undeva. Cumpărasem în dimineața respectivă vreo 20 de tablouri pe care n-aveam cum să le car cu bicicleta și le lăsasem la magazin. Și Cătălin, când le vede, zice, Ești nebun, îți dai banii de mâncare, ai venit în Elveția să cumperi tablouri? Băi, sunt atât de ieftine și atât de frumoase, zic, că n-am cum să le las, nu sunt nici la prețul unei rame. Împânzisem cu tablouri casa unde stăteam în rezidență. Dar cum le cari de-aici? m-a întrebat. Am găsit până la urmă o soluție și le-am adus la Timișoara. Pe unele le păstrez și azi, iată. Asta ar fi povestea acestui obiect special. Am sperat să am un Giacometti. N-am decât o bătrână elvețiancă, dar cât de expresivă!

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.